Premierul chinez Li Qiang a declarat miercuri, la „Davosul de vară” de la Dalian, că lumea riscă să piardă controlul asupra tehnologiei AI care avansează cu o viteză fără precedent, iar dacă guvernanța nu ține pasul, consecințele pot fi grave. Trecând peste ironia evidentă a faptului că numărul doi al unui regim clădit pe control ne avertizează despre pierderea controlului, e clar că lista temerilor pe care le-a invocat nu e propagandă: perturbarea piețelor muncii, utilizarea în conflicte, breșele în apărarea cibernetică, posibilitatea unor noi arme biologice, etc. Și directorul WEF Mirek Dusek, care vede în AI o promisiune reală pentru educație și sănătate, a spus că adevărata întrebare e dacă tehnologia ajunge cu adevărat în economia reală, și că există riscul unei reacții sociale de respingere.
După cum scrie și Dan Wang în Breakneck, China se guvernează ca un stat-inginer: problema politică fundamentală e stabilitatea sistemului, iar „abaterile etice” de care vorbește Li Qiang sunt, în acest registru, abateri de la plan. Nu e neapărat cinism, ci o cultură politică ce ia în serios riscul sistemic, acolo unde cultura occidentală, „juristă” prin reflex, optimizează drepturile și rămâne lentă în coordonare. Inteligența artificială e seducătoare tocmai fiindcă promite controlul perfect și terifiantă din fix același motiv.
Anxietățile legate de pierderea controlului sunt de natură religioasă, legate de o cosmologie a pericolului și o promisiune de ordine. Cum am argumentat în altă parte, religiile sunt tehnologii de reducere a entropiei (sau a imprevizibilului, un mod prin care un grup transformă un viitor ilizibil într-unul narabil, măcar la nivel discursiv). Guvernanța AI e o astfel de tehnologie, iar nevoia de ea e universală. Când Li Qiang descrie economia chineză drept „refugiu sigur” și spune că țara sa „a adus o doză prețioasă de certitudine într-o lume din ce în ce mai incertă”, cu creșterea redusă de Banca Mondială la cel mai scăzut nivel de la pandemie, cu penurii de energie, lanțuri de aprovizionare rupte și un război americano-israelian cu Iranul care blochează transporturile din Golf, el răspunde unei nevoi reale de reducere a entropiei într-o lume mai puțin predictibilă ca oricând.
Europa împărtășește, de fapt, aceste temeri. Ursula von der Leyen a numit toamna trecută „momentul de independență” al Europei, clipa în care continentul trebuie să preia controlul tehnologiilor pe care i se sprijină economia. Pachetul de Suveranitate Tehnologică din 3 iunie 2026, cu o țintă de 422 de miliarde de euro, e justificat public prin teama de a depinde de alții. Teama că cineva să nu aibă un „comutator de oprire” a fost confirmată în iunie, când Washingtonul a ordonat companiei Anthropic să taie accesul străin la două modele avansate. Tot la începutul lui iunie 2026, chiar Anthropic propusese ca marile companii de IA să coordoneze o pauză în dezvoltare, avertizând că tehnologia avansează atât de repede încât oamenii riscă să „piardă controlul” (exact formula folosită de Li Qiang).
Pe de altă parte, cadrul chinezesc de guvernanță a securității IA, versiunea 2.0 din septembrie 2025, înscrie suveranitatea națională și „neamestecul în sistemul politic al unei țări” printre principiile inteligenței artificiale demne de încredere (o filozofie în care un AI sigur e unul care nu transportă norme și concepte peste graniță).
Avertismentul de la Dalian se așază într-un cor care, în 2026, a devenit asurzitor. Secretarul general al ONU, António Guterres, avertiza la summitul de la New Delhi că inovația în IA se mișcă cu viteza luminii, depășind capacitatea noastră colectivă nu doar de a o guverna, ci și de a o înțelege. La summitul G7 de la Évian, în 17 iunie, Emmanuel Macron a cerut democrațiilor să coopereze la reglementare și a avertizat sec că nimeni nu va cumpăra o inteligență artificială de care se teme că poate fi oprită de la distanță. Chiar și cei care o produc cer frâie: Sam Altman pledează pentru un forum global de testare cu standarde comune de siguranță, iar vocile din domeniu care propun o pauză coordonată în dezvoltare sunt din ce în ce mai numeroase. Consiliul Europei deschisese deja spre semnare prima convenție internațională obligatorie pe AI și drepturile omului (semnată până acum de vreo douăzeci de state, plus Uniunea Europeană). La masa ONU unde s-a lansat un Dialog Global pentru guvernanța AI „în care fiecare țară să aibă un loc”, cel care a respins ferm „controlul centralizat și guvernanța globală” n-a fost Beijingul, ci Washingtonul, din rațiuni meschine precum toată strategia americană sub Trump.
Graham Allison avertiza tot la Dalian că un război între cele două mari puteri rămâne pe masă, pentru că capcana lui Tucidide (un concept atât de la modă încât a ajuns rumegat fără discernământ în zone ale politicului și societății care cu siguranță nu știu cine e Tucidide și cui a întins el capcana), deși la summitul recent de la Beijing, Xi i-a propus lui Trump depășirea acesteia și un nou model de relație între marile puteri. Guvernanța inteligenței artificiale poate fi noua arenă a capcanei respective sau una dintre puținele punți peste ea.
Poate generațiile următoare vor privi cu îngăduință naivitatea de care dăm dovadă astăzi, când ne îndreptăm cu viteză maximă legați la ochi spre necunoscut. Ne străduim să ajungem cât mai repede la Sfântul Graal al unei inteligențe superioare, în speranța că aceasta ne va trata mai bine decât am tratat noi inteligențele inferioare de când am apărut ca specie. Raționalizăm iraționalul fie prin gândire statică (argumentul ingineresc — AI nu este capabil de x sau y în acest moment), fie printr-o gândire geopolitică desuetă (suntem în competiție, dacă nu facem noi, fac alții și ne domină). În zona tech bros unii cred chiar că ne-am atins limita ca specie, și că ar fi bine să fim înlocuiți de o inteligență superioară. Dacă privim ce se întâmplă în aceste zile în România, am fi tentați să fim de acord, mai ales că persoana propusă de Vestea la ministerul educației folosește ChatGPT chiar în timpul audierilor (până la a desemna un AI la conducerea unui minister mai este doar un pas). Însă acum e rândul meu să fiu irațional și să cred că ne vom trezi mai devreme sau mai târziu, așa cum am făcut-o întotdeauna. De asta (mai) suntem aici.
