Este clar că trăim o revoluție dramatică în domeniul militar, provocată de schimbările tehnologice. Forțele aeriene clasice, operate de piloți umani, sunt tot mai mult înlocuite de drone fără pilot și de rachete balistice. Acest lucru a dus la evoluții surprinzătoare, în condițiile în care puteri aparent mai slabe, precum Ucraina și Iranul, au reușit să pună în dificultate state mult mai mari, cum ar fi Rusia și Statele Unite.
În ultimele săptămâni, presa tradițională a început să remarce faptul că Ucraina are performanțe mult mai bune pe câmpul de luptă și că, în cele din urmă, războiul cu Rusia ar putea să se întoarcă în favoarea sa. Totuși, unele dintre afirmațiile privind revoluția tehnologică au fost exagerate, motiv pentru care trebuie să înțelegem exact modul în care se transformă războiul.
Forțele aeriene, prin ele însele, au întâmpinat întotdeauna dificultăți majore în atingerea obiectivelor politice, un fapt demonstrat cu claritate de războiul în curs din Iran și de Operațiunea Epic Fury. Ceea ce îmi propun să analizez aici este modul în care puterea aeriană influențează lupta terestră, care rămâne principala modalitate prin care războiul determină rezultatele politice. În această privință, există trei domenii principale în care a fost utilizată de-a lungul istoriei.
Primul este cel strategic: distrugerea țintelor de mari dimensiuni aflate adânc în spatele liniilor inamice, care joacă un rol important în susținerea efortului de război al adversarului, cum ar fi fabricile, nodurile feroviare, rețelele electrice și altele asemenea.
A doua utilizare a forțelor aeriene este la nivel operațional: lovirea țintelor militare aflate mai aproape de câmpul de luptă, undeva la 10 până la 100 de kilometri în spatele liniei frontului. Aici intră liniile de aprovizionare, apărarea antiaeriană, trupele care se comasează pentru un atac, infrastructura de comunicații, punctele de comandă, cazărmile sau depozitele de combustibil necesare forțelor blindate mobile. Aceste atacuri sunt esențiale pentru „modelarea” bătăliei terestre, prin perturbarea comunicațiilor și a aprovizionării.
A treia misiune este sprijinul aerian apropiat: mai exact, atacarea forțelor inamice care sunt direct implicate în luptele din prima linie.
Prima și a treia dintre aceste misiuni au fost deja profund influențate de noile tehnologii, iar acum suntem pe cale să asistăm la schimbări majore și în cea de-a doua categorie. Haideți să vedem ce au demonstrat războaiele recente.
O mare parte din atenția presei recente se concentrează pe campania ucraineană de atacuri cu drone cu rază lungă de acțiune, care a vizat instalațiile rusești de petrol și gaze, aflate, în unele cazuri, la mii de kilometri de granița ucraineană. Observatorii au remarcat lipsa echipamentelor militare grele la ceremoniile din Piața Roșie de Ziua Victoriei din 9 mai anul acesta, din cauza temerilor privind eventuale lovituri ucrainene în timpul evenimentului, precum și frica lui Vladimir Putin, despre care se zvonește, de a nu fi asasinat cu o dronă.
Tehnologia a făcut o diferență uriașă în acest domeniu. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Comandamentul Bombardierelor Britanice și Armata a 8-a Aeriană a SUA au încercat să lovească ținte strategice, precum fabricile de rulmenți din Germania. Însă apărarea antiaeriană nazistă a forțat bombardierele să zboare noaptea, când precizia lor era absolut dezastruoasă. Acest fapt a dus la decizia Aliaților de a bombarda la întâmplare ținte civile urbane, provocând distrugerea unor orașe precum Dresda, Hamburg și Tokyo, și făcând sute de mii de victime în rândul civililor.
În ciuda strategiilor eronate ale unor persoane precum Lindsey Graham, astfel de atacuri asupra civililor sunt nu doar respingătoare din punct de vedere moral, ci au și un impact slab în a schimba calculele politice ale țărilor vizate. Rușii au lovit ținte civile ucrainene pe tot parcursul războiului; deși le-au făcut cetățenilor viața un calvar, nu au reușit să provoace capitularea țării.
Totuși, în sfera sprijinului aerian apropiat tehnologia dronelor a avut cele mai revoluționare efecte. Istoric vorbind, această misiune a fost foarte greu de realizat: până la apariția munițiilor ghidate de precizie la sfârșitul secolului al XX-lea, cum ar fi rachetele Maverick sau bombele ghidate GBU 10 și 12, era extrem de dificil să lovești ținte punctuale din aer.
Chiar și așa, aeronavele care zburau „la joasă altitudine și cu viteză redusă”, precum avioanele de atac AC-130 sau celebrul A-10 Warthog, erau vulnerabile la apărarea antiaeriană și riscau să comită atacuri fratricide, în care aparatul de zbor putea lovi din greșeală o țintă aliată.
Dronele FPV ieftine, pe care Ucraina le produce acum în număr de milioane pe an, au schimbat complet acest calcul.
Războiul clasic de manevră cu arme combinate – adică străpungerile rapide ale vehiculelor blindate care pot pătrunde adânc în spatele inamicului, pot tăia liniile de aprovizionare și pot captura teritorii – a devenit practic imposibil.
Dronele FPV au făcut câmpul de luptă complet vizibil; pot vedea totul și pot lovi tot ceea ce văd, nu doar tancuri și baterii antiaeriene, ci și soldați individuali. Dronele FPV nu sunt, cel puțin deocamdată, vulnerabile la sistemele moderne de apărare antiaeriană și sunt mult mai precise decât munițiile din trecut.
Singura misiune care rămâne apanajul forțelor aeriene este cea operațională, începând cu stabilirea superiorității aeriene în etapele incipiente ale unei campanii. Prin neutralizarea bateriilor de rachete sol-aer (SAM) și distrugerea aeronavelor inamice, fie la sol, fie în aer, avioanele rămân extrem de utile. Avioanele sunt, de asemenea, necesare pentru anumite tipuri de misiuni strategice, cum ar fi lansarea bombelor grele antibuncăr, asemenea celor folosite de Statele Unite împotriva uzinei de îmbogățire a uraniului de la Fordow din Iran vara trecută.
Însă și misiunile operaționale sunt acum în curs de transformare. La începutul războiului, ucrainenii au folosit cu mare succes rachetele americane HIMARS, cu raze de acțiune de ordinul sutelor de kilometri. Deși acestea au fost în mare măsură neutralizate de contramăsurile rusești, ucrainenii dezvoltă o nouă generație de drone și rachete care pot lovi la distanțe operaționale.
Vedem cum acest lucru se desfășoară chiar în acest moment în Crimeea ocupată de Rusia. Ucrainenii au eliminat sistematic apărarea antiaeriană rusă folosind drone și rachete cu rază medie de acțiune. Peninsula are linii de aprovizionare foarte limitate, cu o legătură rutieră și feroviară prin istmul îngust din nord, precum și prin podul peste strâmtoarea Kerci, care o leagă de Rusia continentală. Se pare că ucrainenii controlează acum din aer ruta de pe istm și au atacat podul în mod repetat în ultimii trei ani.
În aceste circumstanțe, nu ar fi deloc surprinzător ca, la un moment dat pe parcursul anului viitor, comandamentul rus să decidă că poziția sa în Crimeea nu mai poate fi susținută și să înceapă să-și retragă forțele de acolo, așa cum și-a retras deja mare parte din forțele navale. O astfel de retragere ar însemna, desigur, o înfrângere politică enormă pentru Vladimir Putin.
Puterea aeriană nu este încă depășită. Succesul în război depinde în continuare de sisteme de apărare stratificate și de echipamente capabile să opereze în cadrul fiecăruia dintre aceste straturi. Cu toate acestea, când judecăm viitorul dronelor în raport cu aviația tradițională, întrebarea nu se rezumă strict la capacitățile brute, deoarece puterea aeriană va rămâne superioară în anumite misiuni operaționale și strategice. Mai degrabă, problema este una legată de costurile relative.
Deși o rachetă Patriot poate doborî o dronă Shahed, sistemul Patriot costă peste 4 milioane de dolari, în timp ce drona Shahed este produsă pentru mai puțin de 40.000 de dolari și în cantități mult mai mari. În viitor, țări precum Ucraina vor fi capabile să dezlănțuie roiuri de drone cu costuri reduse, controlate în mod autonom de sisteme de inteligență artificială. Între timp, Operațiunea Epic Fury din Orientul Mijlociu a demonstrat că sistemele sofisticate de apărare antiaeriană furnizate partenerilor Americii din Golf nu au reușit să prevină daunele grave aduse instalațiilor lor de către dronele și rachetele iraniene. Acest echilibru al capabilităților va persista până când cineva va inventa un sistem anti-dronă ieftin și eficient. Numeroase țări și companii lucrează astăzi la acest lucru, dar încă nu am ajuns în acel punct.
