Începând din anul 2019, the Institute for Human Sciences și Erste Foundation au sprijinit organizarea unui „Discurs pentru Europa” cu caracter anual. Acest discurs este mereu programat să coincidă cu deschiderea Wiener Festwochen, festivalul cultural anual al Vienei, și are loc de Ziua Europei sau în preajma acestei date, care marchează totodată și aniversarea sfârșitului celui de-Al Doilea Război Mondial.
Evenimentul se desfășoară în aer liber, în Judenplatz, inima comunității evreiești vieneze din Evul Mediu și locul unde se înalță astăzi un important monument închinat victimelor Holocaustului. Publicăm cu acordul autoarei, discursul ținut de Anna Appelbaum la ediția din acest an.
De ce vă aflați aici? De ce v-ați luat din timpul dumneavoastră într-o seară de miercuri pentru a veni aici, în Judenplatz, ca să ascultați un „Discurs pentru Europa”? De ce ați dorit să luați parte la această tradiție anuală?
Permiteți-mi să intuiesc două dintre motivele dumneavoastră. În primul rând, mulți dintre dumneavoastră se află aici pentru că își amintesc de catastrofa care a înghițit acest oraș, această țară și acest continent în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cu mai bine de 80 de ani în urmă. Știați că această prelegere, ținută în acest loc, va evoca acea istorie – a războiului, a Holocaustului, a urii și a foametei – și că va cinsti memoria victimelor.
În al doilea rând, bănuiesc că mulți dintre dumneavoastră se tem că o formă a acelei nenorociri s-ar putea întoarce. Dacă așa stau lucrurile, atunci vă aflați într-o companie selectă și, într-adevăr, faceți parte dintr-o tradiție îndelungată.
Din 1945 încoace, mai multe generații de europeni au depus eforturi uriașe pentru a preveni un nou dezastru asemenea celui de-Al Doilea Război Mondial. Au scris cărți de istorie și au ridicat monumente. Au organizat evenimente ca acesta de față. După cum se poate vedea, încă o fac.
De asemenea, și-au reclădit din temelii societățile. În timp ce austriecii reconstruiau Viena, la fel cum alți europeni refăceau Parisul și Berlinul, ei nu doar că au adus lucrurile la starea lor de dinainte. Înconjurați de dărâmături, au luat hotărârea să clădească ceva cu totul nou: un ansamblu de instituții menite să promoveze democrația liberală, statul de drept, cooperarea între state, integrarea economică și, în cele din urmă, o piață unică pentru comerț.
Aceste instituții au avut menirea atât de a stimula prosperitatea, cât și de a împiedica revenirea ambițiilor imperiale și genocidare care aduseseră atâtea suferințe acestui oraș, dar și atâtor altora.
În loc să se întoarcă la vechiul sistem al rivalităților, al protecționismului și al armatelor aflate în conflict, europenii au creat Uniunea Europeană, precum și alte organizații ce i-au legat unii de alții și de restul lumii prin punți comerciale, schimburi de mărfuri, călătorii și diplomație.
Europa apărută în urma acestui proces reprezintă o realizare uriașă — de fapt, o reușită fără precedent; una care nu își găsește o adevărată paralelă nicăieri în lume.
Datorită strădaniilor acelei generații postbelice, Europa este mai sigură, mai bogată și mai pașnică decât a fost vreodată în istoria sa. Țările europene se bucură, totodată, de mai multă suveranitate. Grație celor opt decenii de descurajare militară colectivă, europenii au avut prilejul să își dezvolte propriile culturi naționale în pace, în loc de a trăi într-un război neîncetat. Datorită Uniunii Europene, europenii își pot păstra arta, literatura și arhitectura, inclusiv clădirile care ne înconjoară aici.
Acest succes are, totuși, și un dezavantaj. Pentru că aceste instituții au funcționat atât de bine, oamenii au început să își închipuie că ele nu sunt rodul unei munci asidue și al unor compromisuri dificile, ci mai degrabă ceva firesc, doar niște „structuri birocratice” care au apărut de la sine. Fiindcă am avut parte de acești 80 de ani de pace, oamenii au început să considere legile și normele care asigură pacea drept un lucru de la sine înțeles.
Dacă ați venit în această seară temându-vă că aceste instituții se află din nou în primejdie, aveți dreptate.
Căci exact acum, în clipa de față, ele sunt, într-adevăr, atacate.
Renașterea unor idei vechi
Provocarea vine, înainte de toate, din interiorul propriilor noastre societăți. Peste tot în Europa și în America de Nord, texte de mult abandonate, concepte uitate și teorii vag amintite sunt readuse la viață de oameni care nu mai țin minte de ce acestea au fost discreditate în urmă cu trei generații.
Mulți au împrumutat, de pildă, vechi atitudini față de democrația parlamentară și dau acum glas aceluiași dispreț față de alegeri pe care îl arătau altădată autocrații secolului al XX-lea.
Lenin respingea parlamentele considerându-le nimic altceva decât o „democrație burgheză”. Hitler numea democrația parlamentară „unul dintre cele mai grave simptome ale decăderii umane”. Când auziți politicieni europeni vorbind despre „degenerarea” democrației sau despre „slăbiciunea” liberalismului, amintiți-vă că fix aceleași cuvinte erau folosite și în anii 1930 de către grupări care se autointitulau deopotrivă de Stânga și de Dreapta.
Unii redescoperă, de asemenea, vechi tactici politice, cum ar fi, spre exemplu, ideea că politica nu ar trebui să se concentreze pe obținerea consensului, ci pe crearea unei falii existențiale, cu potențial violent, între „prieteni” și „dușmani”. Poate că ei nici nu știu că această idee îi aparține filozofului german Carl Schmitt, foarte apreciat în cel de-Al Treilea Reich, care respingea politica liberală, considerând-o o farsă.
Și acestea nu sunt singurele idei care au revenit în actualitate. Naționalismul etnic, de exemplu, credința că națiunile sunt mai presus dacă sunt într-un fel mai pure, indiferent de cum se definește acea puritate, s-a întors și el. La fel stau lucrurile și cu teocrația sau teologia dominației. Aceasta este convingerea că singurele societăți bune sunt cele conduse de biserică. Același lucru este valabil și pentru o viziune mai veche asupra suveranității, o concepție despre stat care acordă toată puterea unui conducător sau unui partid aflat la putere care este, prin definiție, ferit de critici, chiar și atunci când acești lideri încalcă drepturile propriilor supuși.
Într-adevăr, desconsiderarea drepturilor omului, privite drept o dovadă de sentimentalism și slăbiciune, este o idee foarte veche. Înlocuirea știrilor și a verificării faptelor cu propaganda – și prin asta am mai trecut înainte, alături de încercările de a controla și manipula accesul la informație. Și nu trebuie să scotocim prea adânc în istorie pentru a descoperi că inventarea țapilor ispășitori, a grupurilor minoritare a căror prezență poate fi învinovățită pentru pierderile economice sau necazurile sociale, reprezintă o tactică politică încercată de multe ori în trecut.
Primejdia din partea Rusiei
Acestea sunt idei europene și ele izvorăsc din istoria Europei. Însă ele sunt întărite și din afara continentului. Le auzim, spre exemplu, de la ruși, în propaganda pe care o folosesc pentru a justifica o întreagă serie de atacuri militare, cibernetice și hibride îndreptate împotriva Europei.
Războiul purtat de Rusia împotriva Ucrainei este uneori descris, inclusiv recent de către vicepreședintele american, ca și cum ar fi nimic mai mult decât o dispută teritorială, o încăierare pe niște linii trase pe o hartă.
Însă atunci când Rusia neagă faptul că Ucraina este o națiune adevărată; când Rusia construiește lagăre de concentrare pe teritoriul ucrainean ocupat; când Rusia interzice limba ucraineană și arestează sistematic primari, profesori, jurnaliști și preoți, atunci Rusia atacă, de fapt, și Europa care a fost clădită după 1945, acea Europă ale cărei granițe nu ar trebui schimbate sub nicio formă prin forță. Rusia a invadat Ucraina nu doar pentru a o distruge, ci și pentru a dovedi că tratatele sunt lipsite de sens, alianțele sunt slabe, iar forța brută încă hotărăște soarta națiunilor.
Purtând un război imperialist de cucerire, Rusia caută să submineze ordinea post-imperială a Europei.
În acest sens, atacul rusesc asupra Ucrainei este totodată un atac la adresa Uniunii Europene. Europenii și-ar putea închipui că UE este o simplă bătaie de cap de natură birocratică. Rușii, în schimb, nu au crezut niciodată acest lucru. Dimpotrivă, președintele rus a înțeles de multă vreme că, atunci când acționează unită, Europa poate ține piept influenței și corupției rusești. Când sunt dezbinați, europenilor le este mult mai greu să respingă propunerile Rusiei privind tratamentele preferențiale sau înțelegerile secrete aducătoare de câștiguri uriașe.
Tocmai de aceea, de două decenii încoace, propagandiștii ruși disprețuiesc Uniunea, îi batjocoresc instituțiile și, făcându-se ecoul unor europeni, o înfățișează ca fiind decadentă, dezbinată, sufocată de reguli sau sortită eșecului. Iar acțiunile lor nu se limitează pur și simplu la cuvinte sau la imagini ironice pe internet.
Ei caută în mod activ să semene haos și dezbinare.
Cu câteva luni în urmă, agenți plătiți de Rusia au amplasat explozibili pe o cale ferată din Polonia, în încercarea de a face numeroase victime. Drone rusești au fost folosite pentru a da peste cap traficul pe aeroporturi din întreaga Europă. Asasini plătiți de Rusia au ucis oameni în Marea Britanie, Germania și Spania.
Banii rusești susțin partide și lideri politici europeni ale căror victorii ar limita capacitatea Europei de a-și apăra teritoriul.
Din acest motiv finanțează sau promovează rușii partidele politice antieuropene, precum și mișcările separatiste.
Rusia dorește să înlocuiască Europa statului de drept cu o Europă îngăduitoare cu cleptocrația: o Europă în care fiecare țară poate fi presată separat, amenințată separat, cumpărată separat.
Provocarea din partea Statelor Unite
Într-o altă variantă, mai veche, a acestui discurs, pe care aș fi putut să o rostesc acum doi sau trei ani, aș fi vorbit acum despre felul în care liderii europeni și americani trebuie să conlucreze pentru a respinge amenințarea militară și ideologică a Rusiei, pentru a proteja și apăra împreună democrația liberală și statul de drept.
Însă aici cred că trebuie să recunoaștem realitatea a ceea ce se întâmplă acum la Washington, pentru că Statele Unite, sub această administrație, nu mai sunt interesate să se afle în fruntea unor coaliții democratice, nici împotriva Rusiei, nici a altcuiva. Democrația nu se mai află în inima politicii externe a SUA sau a identității americane.
În schimb, Donald Trump a început să alinieze politicile externe și interne ale Statelor Unite la valorile și practicile lumii autocratice.
Această cotitură dramatică iese cel mai bine la iveală, desigur, din politicile interne ale președintelui și din încercarea administrației sale de a tăia fondurile pentru USAID sau Radio Europa Liberă, instituții americane care altădată promovau democrația pe întregul glob.
Dar ea este la fel de evidentă și din felul în care președintele se raportează la aliații istorici ai Washingtonului. Încă din primele sale zile de mandat, președintele Trump a atacat verbal Canada, Uniunea Europeană și partenerii asiatici ai Americii, impunând tarife inexplicabil de mari pentru mărfurile acestora. El a ridicat tonul la președintele ucrainean în Biroul Oval, a amenințat că va anexa Groenlanda cu forța, a afirmat că UE a fost înființată pentru a „trage pe sfoară” SUA și, mai nou, a preluat retorica lui Putin numind NATO un „tigru de hârtie”.
Într-o ruptură totală față de toate administrațiile postbelice anterioare, Trump a negociat cu Rusia nu pentru a aduce o pace dreaptă în Ucraina sau securitate în Europa, ci pentru a ajuta marile companii americane să aibă de câștigat de pe urma ridicării sancțiunilor impuse Rusiei.
La fel ca rușii, și asemenea criticilor europeni ai democrației, anumiți membri ai administrației Trump au intrat și ei în războiul ideilor. Într-un discurs rostit la München în luna februarie a anului trecut, secretarul de stat american, Marco Rubio, a declarat că America și Europa sunt legate nu prin valori, nu prin angajamentul față de democrație, ci prin „credința creștină, cultură, moștenire, limbă, origine” — altfel spus, prin sânge, glie, ADN și un trecut îndepărtat, iar nu prin prezent sau viitor.
Deși discursul îi ridica în slăvi pe Dante, pe Shakespeare, pe Mozart și „tavanele boltite ale Capelei Sixtine”, Rubio, întocmai ca Putin, a pus la stâlp Europa modernă, numind-o un continent copleșit de imigranți, de infracționalitate și de decădere.
Mai recent, vicepreședintele JD Vance, vorbind la Budapesta, a lăudat la rândul său arhitectura europeană, dar i-a pus la zid pe „birocrații fără chip” ai UE pentru presupuse imixtiuni în alegerile din Ungaria. A făcut acest lucru vorbind în cadrul unui eveniment de campanie, chiar în timp ce el însuși se amesteca în alegerile maghiare în favoarea prim-ministrului ungar proaspăt înlăturat din funcție, Viktor Orbán.
Aceste două discursuri nu au reprezentat niște excepții. Ele reflectă linia politică a administrației Trump, așa cum a fost ea expusă în Strategia de Securitate Națională publicată la sfârșitul anului trecut. Acel document a lămurit faptul că, deși Statele Unite nu vor mai interveni pentru a promova democrația în lume, politica americană vizează acum să „ajute Europa să își corecteze traiectoria actuală”, o exprimare care lasă de înțeles că SUA se vor amesteca direct în politica europeană. Scopul, susțineau autorii, era de a împiedica „ștergerea civilizațională” a Europei.
Potrivit relatărilor apărute în presă la acea vreme, o variantă anterioară a documentului era mult mai precisă.
Acesta cerea în mod direct instituțiilor diplomatice și de securitate ale SUA să sprijine forțele iliberale din patru țări europene — Ungaria, Polonia, Italia și, subliniez, Austria — având drept țel vădit convingerea acestora să părăsească Uniunea Europeană. Pentru toate cele patru state, acest lucru ar reprezenta o catastrofă economică, la fel cum a fost Brexitul pentru Marea Britanie. Nici pentru restul Europei perspectivele nu ar fi cu mult mai bune. O Uniune Europeană grav rănită s-ar zbate, fără doar și poate, să țină piept războiului hibrid al Rusiei, darămite unui atac militar rusesc.
O Europă slăbită din temelii și-ar pierde iute suveranitatea și s-ar afla în imposibilitatea de a concura într-o lume dominată de Statele Unite și China. Europa ar deveni mai săracă și mai firavă, exact așa cum Ungaria a devenit mai săracă și mai vulnerabilă sub domnia lui Orbán.
Dar, după cum putem vedea, această politică este deja transpusă în practică. Rupând rândurile cu un precedent îndelungat, Rubio, Vance și chiar Trump însuși l-au sprijinit zgomotos pe Orbán, politicianul care a făcut mai mult decât oricare altul pentru a nărui unitatea europeană, pentru a sprijini interesele rusești și, în același timp, pentru a-și sărăci propria țară.
Până și campania sa electorală a căutat în mod fățiș să îi diabolizeze atât pe cei din UE, cât și pe ucraineni, transformându-i în țapi ispășitori ca inamici existențiali ai națiunii maghiare, totul pentru a le distrage atenția maghiarilor de la propria sa corupție, folosind tactici luate direct din acele cărți de istorie prăfuite.
Cu câteva săptămâni înaintea votului, am văzut pe străzile din Budapesta afișe pe care se lăfăiau trei chipuri întunecate și amenințătoare: Volodimir Zelenski, Péter Magyar și Ursula Von der Leyen. Sloganul spunea: „Ei sunt riscul. Fidesz este alegerea sigură”. După cum bine știm, acest discurs s-a dovedit a fi prea ridicol, cu prea multe accente conspirative pentru poporul maghiar, care a ales să voteze altfel.
Cu toate acestea, administrația Trump i-a rămas alături lui Orbán până la capăt. În parte, scopul său viza publicul intern: Vance face campanie pentru Orbán cu ochii spre propriii săi alegători de acasă, care au asimilat de mult aceleași stereotipuri false despre Europa și despre Ucraina pe care le auzim de la propagandiștii ruși.
Însă la mijloc există și o agendă comercială aspră. La fel ca apropiații săi din domeniul tehnologic, Vance sprijină pe față lideri politici cu o platformă declarată anti-UE tocmai pentru că, întocmai ca rușii, aceștia urmăresc să slăbească sau să distrugă Uniunea Europeană.
Ca să fim întru totul corecți, motivele rușilor și cele ale americanilor diferă. Însă, la urma urmei, ambele părți sunt preocupate nu doar de ideologie, ci și de propriile lor interese comerciale. Vance, asemenea lui Elon Musk sau lui Mark Zuckerberg, știe prea bine că respectiva Comisie Europeană este singurul organism de pe planetă îndeajuns de puternic încât să reglementeze platformele digitale, să le pretindă transparență și să ceară ca puterea privată să fie supusă unor reguli de interes public. Într-un interviu din luna ianuarie 2025, spre exemplu, Zuckerberg declara că se simte „optimist” că președintele Donald Trump va interveni pentru a opri UE să își impună propriile legi antitrust: „Cred că pur și simplu vrea ca America să iasă învingătoare”.
Unde ne plasează toate acestea pe noi, cei de aici, din Europa?
Pe de o parte, avem în fața noastră un regim rusesc reînarmat și radicalizat, care se folosește deja de sabotaj, propagandă și amenințări militare cu scopul de a influența mediul politic european.
Pe de altă parte, stăm față în față cu o mișcare radicalizată din sânul administrației SUA, care definește societățile noastre drept un inamic civilizațional.
Din rațiuni diferite, ambele tabere preferă o Europă mai firavă și mai fărâmițată. Amândouă își doresc o Europă mai puțin capabilă să acționeze de una singură pe scena mondială.
Rușii vor o Europă care să nu fie în stare să se apere militar. Americanii, la rândul lor, își doresc o Europă total dependentă de tehnologia americană și, pe cale de consecință, susceptibilă să fie controlată politic de către americani.
În fața acestei provocări, europenii ar putea, firește, să cedeze. Noi — și vorbesc aici din calitatea de cetățean polonez — îi putem lăsa pe negociatorii americani să prelungească în continuare războiul din Ucraina, să plănuiască înțelegeri de afaceri cu Rusia în locul unei păci care ar aduce un sprijin Europei. Putem asista de pe margine cum atât americanii, cât și rușii dau un ecou tot mai mare mișcărilor și liderilor politici cu vederi antieuropene. Putem ceda în fața diverselor ispite și mite. Putem lăsa Europa să devină din nou un continent al națiunilor aflate în război, ușor de manevrat de către puteri externe: Rusia, Statele Unite și, nu în ultimul rând, China.
Sau putem să alegem cu totul altceva.
Avem puterea să ripostăm — nu prin vorbe, ci prin construcție. Putem începe, așa cum au pornit deja la drum francezii și taiwanezii, să ne unim forțele pentru a crea tehnologii alternative care să se plieze nu doar pe nevoile Europei, ci pe cele ale întregii lumi democratice. În loc să ne hrănim cu informații de pe platforme create pentru a ne dezbina și a ne exploata, am putea fonda și finanța companii noi. Putem rescrie regulile care le guvernează.
Transparența ar putea lua locul beznei. Cei ce folosesc platformele de socializare ar putea deține controlul asupra propriilor date și ar putea stabili ce anume se întâmplă cu ele. Ar avea puterea de a influența, în mod direct, algoritmii care decid ceea ce ajunge sub ochii lor. Legiuitorii din statele democratice ar putea crea instrumentele tehnice și legale necesare pentru a oferi oamenilor mai mult control și o plajă mai largă de opțiuni, sau pentru a trage companiile la răspundere atunci când algoritmii de care se folosesc promovează terorismul, rasismul ori pornografia infantilă.
Mai presus de toate, trebuie să ne punem pilonii pe realizările noastre. Europa rămâne, totuși, o oază a securității, a stabilității și a statului de drept. Beneficiem de instanțe independente, ai căror magistrați se străduiesc să nu devină simple portavoci ale celor aflați trecător la putere. Ne onorăm cuvântul dat. Ne respectăm contractele. Continentul nostru nutrește respect și admirație pentru știință, citește istorie, poartă de grijă culturii și ia aminte la lecțiile trecutului. Se cuvine să ne folosim de toate acestea pentru a ne transforma într-un magnet menit să atragă investiții, inovație și oameni plini de idei proaspete. Simpla noastră predictibilitate este un atu de neprețuit într-o lume bântuită de puteri imprevizibile.
Pentru a fructifica aceste avantaje, este totuși nevoie să modificăm anumite politici și unele priorități.
Se cere să pompăm mai multe fonduri în noile companii europene specializate în tehnologia de apărare care răsar acum, uneori găsindu-și sursa de inspirație în progresul tehnologic uluitor al ucrainenilor, iar alteori lucrând umăr la umăr cu ei. Trebuie să investim în platforme de socializare cu rădăcini europene și într-o inteligență artificială pur europeană, care să poarte în ADN-ul lor valorile noastre. Este vital ca datele noastre să fie stocate pe acest mal al Atlanticului. Avem nevoie urgentă de o uniune a piețelor de capital, pentru ca potențialul economic uriaș al Europei să poată prinde viață. Trebuie să gândim ca cea mai formidabilă forță economică a planetei, fiindcă la drept vorbind asta și suntem, și să acționăm pe măsură.
Toate acestea trebuie duse la bun sfârșit tocmai pentru a ne pune la adăpost suveranitatea, astfel încât deciziile cu privire la soarta Europei să se ia în Europa. Într-o eră apusă, suveranitatea era cântărită în numărul de armate, în granițe de nepătruns și în forța industrială. Astăzi, unitatea ei de măsură trebuie să includă rețele, platforme și minți inginerești sclipitoare. Dacă infrastructura pe care se poartă dezbaterea democratică este deținută altundeva, este administrată din altă parte și răspunde în fața unor interese private străine, atunci independența pe hârtie își pierde orice dram de sens.
Cei ce fâlfâie cuvântul „suveranitate” dându-i înțelesul de izolaționism și protecționism comit o greșeală și mai absurdă. În zilele noastre, o națiune își poate organiza propriile alegeri, poate avea un sistem juridic de sine stătător și hotare riguros păzite, dar totuși se poate trezi că spațiul său public este modelat de sisteme pe care nici nu le deslușește, nici nu le ține în frâu.
Nu în ultimul rând, ar trebui să fim capabili să dăm o replică apelurilor nostalgice la valorile civilizației occidentale pe care le auzim în prezent rostogolite de politicienii și ideologii americani, dar și de mulți europeni. Ne pasă de trecut — mie, unuia, îmi pasă profund de el —, dar aș vrea să ne amintim mai multe lucruri despre el. Fără îndoială, europenii au ridicat catedrale neprețuite, menite să sfideze veșnicia, și piețe urbane la fel de frumoase ca cea în care ne aflăm.
Totuși, civilizația europeană nu poate fi redusă la un simplu fundal pentru creatorii de conținut de pe Instagram.
Haideți să nu uităm și celelalte monumente pe care Europa le-a zidit. După veacuri întregi înecate în războaie religioase, dictaturi sângeroase și genocid, europenii au fost cei care au zămislit ideile ce au turnat temelia democrației liberale.
O definiție mult mai fidelă a civilizației europene sau occidentale înglobează nu doar arcele butante, ci și statul de drept, separația puterilor în stat, independența justiției, libertatea de a grăi liber, egalitatea în fața legii și conceptul fundamental potrivit căruia guvernele sunt datoare să dea socoteală cetățenilor.
Toate acestea nu sunt cu nimic mai puțin ancorate în moștenirea Europei decât o sunt operele sale literare ori cele arhitecturale. Mai mult decât atât, ele sunt chiar esența care transformă moștenirea culturală a Europei în ceva ce depășește zidurile unei simple colecții de muzeu. Aceste principii sunt cele care le îngăduie oamenilor liberi să îl citească pe Dante în chei diferite, să intre în polemici deschise pe seama scrierilor lui Shakespeare, să calce pragul oricărei biserici sau catedrale ar dori, să ridice glasul împotriva cârmuitorilor fără a simți frica și să înlăture guverne fără nicio vărsare de sânge.
Nu poți elogia civilizația europeană în vreme ce lovești fără oprire în ordinea juridică și politică plăsmuită chiar pe aceste meleaguri sau în timp ce urmărești fără nicio reținere să dinamitezi instituțiile chemate să apere pluralismul și dreptul la o opinie separată.
Oricine acționează astfel nu face altceva decât să apere cochilia exterioară a acestei civilizații, și nicidecum esența ei profundă.
Trăim o epocă a prefacerilor de proporții, la fel de plină de greutate și cu consecințe la fel de mari precum a fost prăbușirea comunismului în 1989. Numai că stă în puterea noastră să facem în așa fel încât această schimbare să curgă în avantajul nostru. Europenii sunt, într-adevăr, legați unii de alții prin nenumărate fire nevăzute, de o istorie pe care o împart, cu bune și cu rele; de arta și cultura comună; de religiile care i-au marcat, precum și de un sentiment comun de toleranță religioasă, o idee plămădită aici, pe continentul european, undeva în secolul al XVIII-lea, și ulterior exportată dincolo de ocean, spre Statele Unite.
Este adevărat că tot noi am inventat și idei urâte, aducătoare de vrajbă, pe care le putem scoate cu ușurință la lumină din negura trecutului.
Însă absolut toate textele care au condus la nașterea liberalismului clasic au fost, de asemenea, redactate tot aici, dacă voim să le regăsim, să le redăm suflul și să le dăm un sens proaspăt pentru lumea de astăzi.
Și ele sunt idei vechi ce pot îmbrăca o haină cu totul nouă. Nu suntem hărăziți să ne ducem zilele în acea lume brutală a lui Carl Schmitt ori a lui Lenin, unde singurul drept este cel impus prin forță.
Avem șansa să alegem o altă cale și cred cu tărie că o vom face.
Nota CL 1848 – Textul lui Anne Applebaum este tradus cu acordul autoarei de pe contul de Substack.
