Citind provocarea lui Sven Gerst din articolul precedent, am avut reacția antropologului care recunoaște un ritual familiar. Imaginea pe care o demontează el, a panelului etern despre „Viitorul liberalismului”, cu aceleași figuri încărunțite debitând aceleași incantații despre fake news și comunicare empatică, nu este o ficțiune ironic-polemică. Eu însumi am luat parte la un astfel de ritual de solidaritate (pentru că asta e) nu demult, la Haga. Problema nu e că ar fi plictisitor, ci că participanții îl confundă cu o analiză. Émile Durkheim ar fi recunoscut efervescența colectivă a unui grup care se reconfirmă pe sine, nu o întrunire menită să producă un diagnostic, cu mențiunea că aborigenii știau că dansează în jurul totemului, dar liberalii cred că de fapt dezbat idei.
Ca bun antropolog și în contradicție cu paradigma liberală clasică, susțin de mult ideea expusă de Gerst, că omul „mizează declarativ pe rațiune, dar a cărui existență rămâne determinată de componente profund afective și conduse de pulsiuni”. Gerst preia, fără să-l citeze, faimosul „lemn strâmb al umanității” kantian, dar îl întoarce împotriva moștenitorilor lui Kant, în acord deplin cu antropologia evoluționistă.
Christopher Boehm, care a petrecut decenii comparând organizarea politică a comunităților de vânători-culegători cu cea a cimpanzeilor și a bonobilor, a ajuns la o concluzie care strică tihna oricărui optimist al progresului: egalitarismul „natural” al benzilor preistorice nu era expresia unei bunătăți înnăscute, ci o ierarhie inversată. Cei mulți și slabi se coalizau permanent, prin bârfă, ridiculizare, ostracizare și, la nevoie, ucidere, pentru a-l ține în frâu pe cel care ar fi vrut să devină alfa. Egalitatea nu era absența dorinței de dominație, ci dorința de dominație a celor mulți, organizată împotriva ambiției celor puțini… pulsiunea de a domina nu dispăruse niciodată, fiind doar pusă sub supraveghere reciprocă.
Ceea ce liberalul de panel refuză să audă este că setea de statut, tribalismul și plăcerea confruntării (exact pulsiunile pe care Gerst propune să le „instrumentăm politic” în loc să le condamnăm moral) nu sunt deviații ale unei naturi altfel blânde. Altfel, ne place să acuzăm socialismul că e o ficțiune politică divorțată de realitățile antropologice, care vorbește despre cum lumea ar trebui să fie și încearcă să o aducă (cu forța uneori) în limitele propriei paradigme. Să nu cădem în aceeași capcană!
Machiavelli, cu cinci secole înainte de etnografie, văzuse același animal pe care l-a măsurat apoi Boehm pe teren, o creatură care răspunde mai fiabil la pulsiune decât la silogism. Cu o expresie pe cât de cunoscută pe atât de prost înțeleasă, el spunea că în politică scopul ar scuza mijloacele. Da, dacă scopul e cel corect, nu cutii de pantofi, nu funcții compensatorii pentru complexe personale, nu binele unora care sunt (sau se visează) dictatori în detrimentul societății. Noi liberalii am ajuns anti-machiaveliști: pentru noi mijloacele scuză scopul (vrem să facem lucrurile corect și ne mulțumim să pierdem onorabil; sacrificăm scopul pe altarul puritanismului moral al mijloacelor; facem politică de semnalare a virtuții, nu de responsabilitate și contribuție la binele colectiv). Am renunțat singuri, dintr-o combinație de lene cronică din punct de vedere intelectual și disfuncție erectilă din punct de vedere politic (și nu numai) la a defini și urmări sistematic scopuri mărețe sau măcar semnificative (poate vom schimba asta la Clubul Liberal 1848, o surpriză pe care v-o pregătim în curând).
Această abordare tactică greșită se bazează pe convingerea (la fel de greșită) că omul, suficient școlit și îndestulat, se maturizează inevitabil într-un cetățean pașnic al lumii. Aceasta nu este o ipoteză antropologică, este o speranță. Iar speranțele sunt utile doar motivațional, nu și analitic.
Cel mai contraintuitiv punct al lui Gerst (re-mitologizarea, patosul sacral, „copleșirea estetică”) este și cel pe care antropologia îl susține cel mai apăsat, spre disperarea raționalistului care vede în orice mit un reziduu de superstiție de combătut.
Pentru Yuval Harari (și pentru mine), capacitatea noastră de a coopera în număr mare nu se sprijină pe argument, ci pe ficțiuni comune. Un cimpanzeu nu poate organiza o bandă mai mare de câteva zeci de indivizi; dincolo de pragul cunoașterii directe (celebrul număr al lui Dunbar, în jur de o sută cincizeci) coeziunea se destramă în absența unei povești împărtășite. Națiunea, banul, drepturile, corporația: toate sunt mituri în sensul tehnic al termenului, realități care există fiindcă un număr suficient de oameni se poartă ca și cum ar exista.
O perspectivă utilă aici vine dintr-o carte pe care am scris-o, Complexifying Religion, care tratează religiile drept sisteme adaptive complexe, mai exact, tehnologii de reducere a entropiei. O comunitate fără o ficțiune împărtășită tinde spre dezordine, spre fragmentare în facțiuni rivale; mitul comprimă haosul într-o ordine pe care membrii o pot prezice și locui. Iar Ara Norenzayan, în Big Gods, arată empiric mecanismul: societățile mari nu au inventat zei moralizatori dintr-o eroare cognitivă, ci fiindcă fără ei cooperarea între străini nu scala. Un grup care se crede supravegheat de o instanță superioară fură mai puțin și colaborează mai mult (supravegherea simbolică face ceea ce poliția singură nu poate). De aceea pasiunea mea pentru studiul fenomenelor religioase nu s-a tradus niciodată într-o respingere, ca la Dawkins sau chiar Marx, a religiei în baza unor argumente așa-zis raționale. Religia rămâne cel mai eficient sistem simbolic de sens și reducere a entropiei (haosului) perceput. Ideologiile și ficțiunile raționaliste nu pot schimba această realitate, dar nici o regulă (în afara celor auto-impuse din gentlemanism de loser politic) nu spune că nu ne putem folosi de acest lucru.
Concluzia incomodă pentru cei care cred că o societate se conduce prin „discursuri hiper-intelectuale”, cum spune Gerst, este următoarea: o ordine care refuză să-și producă propriul mit nu devine prin asta mai rațională, ci doar mai entropică, mai prost echipată decât rivalii care nu au astfel de scrupule.
Inclusiv colegii și prietenii din Comunitatea Liberală ar face bine să înțeleagă că războaiele cu astfel de mize istorice, bătăliile pentru sufletul politic al României, Europei sau al lumii, nu se câștigă cu PowerPointuri semi-contabile despre buna guvernanță, ci construind mituri ale destinului colectiv (da, de genul celor vehiculate de Putin sau Xi, și dacă asta vă deranjează sensibilitățile etice sau estetice, mai bine așteptați cuminți până când nu mai putem evita accesul unor personaje ca Georgescu la putere nici prin decizii total nedemocratice de anulare a alegerilor… atunci aplaudăm, nu mai eram deranjați).
Și fiindcă tot avem în nume 1848, merită spus că nici revoluțiile pașoptiste nu au izbucnit fiindcă cineva a demonstrat, printr-un argument elegant, superioritatea constituționalismului. Au izbucnit pe entuziasm, pe indignare, pe o estetică a tinereții și a rupturii, pe mitul regenerării naționale. Bălcescu nu mobiliza prin note de subsol, Câmpia Libertății de la Blaj nu a fost un colocviu, iar idealurile care au pus lumea în mișcare în acel an au fost, ca să folosesc vocabularul lui Gerst, profund tragice, estetice și conduse de pasiunile pe care moștenitorii lor de astăzi le privesc cu suspiciunea intelectuală a puriștilor care se tem să nu se murdărească de politică.
Cei care invocă cel mai des moștenirea pașoptistă sunt adesea aceiași care au transformat-o într-o doctrină administrativă, fără sânge, recitată la conferințe ca o mantră pe care cei care o citesc nici nu o mai înțeleg (cum am văzut la unii călugări budiști în Mongolia). Au reținut că strămoșii lor au câștigat, dar au uitat cum: nu prin echilibrul reflexiv al unui seminar, ci prin curajul de a propune o poveste mai puternică decât a adversarului.
Nu e prima oară când scriu despre asta, și nu vreau să mă repet, dar Gerst mi-a dat o ocazie prea bună (e întotdeauna satisfăcător când te confirmă cineva). Unele lucruri pot fi duse chiar mai departe: Gerst vorbește despre o societate „auto-paralizată, complet social-democratizată”, în care nu mai există răbdare pentru schimbare. Asta este o problemă de fragilitate, în sensul tehnic pe care i-l dă Nassim Taleb. Un sistem din care ai extras orice conflict, orice stres, orice risc, nu devine prin asta robust, ci fragil (fiindcă a pierdut capacitatea de a învăța din șocuri). Mușchiul care nu mai e niciodată solicitat se atrofiază; pădurea pe care o aperi de orice incendiu mic acumulează vreascuri pentru incendiul care o va mistui întreagă. Liberalismul de panel a încercat să construiască exact o astfel de seră fără vânt, și se miră acum că primul curent de aer îi sparge geamurile.
Taleb mai oferă un instrument care se numește skin in the game. Nu acordăm autoritate celui care vorbește bine, ci celui care plătește prețul propriilor afirmații. În benzile lui Boehm, liderul temporar care greșea la vânătoare își pierdea instantaneu ascendentul, și nici nu exista pensie specială de ex-alfa. Or, întreaga castă pe care o descrie Gerst (analistul care prezice eșecuri fără să rateze vreodată un salariu, expertul care recomandă curaj de la o distanță sigură) este percepută, corect, de „omul de rând” drept o birocrație fără piele în joc. Iar disprețul popular față de ea nu e iraționalitate de manipulat, cum cred tehnocrații; este exact acel detector arhaic de impostură pe care Gerst îl numește „euristica bunului-simț”. Mulțimea miroase fricile false și a construit, pe parcursul a sute de mii de ani, un instinct ascuțit pentru a face diferența între cine riscă și cine doar vorbește și votează în consecință, spre stupoarea celor care credeau că argumentul corect se impune singur.
Aceasta e, poate, completarea pe care antropologia o aduce „antropologiei cinismului” a lui Gerst: omul nu e doar pulsional și tribal, e și un evaluator necruțător de legitimitate, înzestrat cu un radar pentru cei care cer încredere fără să fi pus nimic pe masă.
Nu am de gând să mă pronunț dacă „Dark Liberalism” e un proiect bun sau o cochetărie pubertar-sfidătoare, cum recunoaște chiar autorul că riscă să pară, dar am văzut prea multe, de la Bruxelles la Pyongyang, ca să mai am dubii că omul NU este animalul rațional care, lăsat în pace și hrănit bine, se cumințește, ci primata care a învățat să-și țină în frâu propria sete de dominație printr-un efort colectiv permanent și care se predă ierarhiilor stricte alimentate de violență de îndată ce vigilența slăbește.
Suntem specia care nu cooperează în număr mare prin argument, ci prin mit, ne mișcăm afectiv și raționalizăm după, iar dacă vreți doar să ținem paneluri impecabile despre viitorul sumbru al democrației liberale și să plângem unii pe umerii altora dând vina pe publicul needucat, social media, Autocracy Inc. (Applebaum), etc., vă asigur că o vom face în săli din ce în ce mai goale și mai bătrâne, într-o bulă din ce în ce mai mică.
Între timp, cei care au înțeles cum funcționează de fapt animalul uman ocupă, pe rând, toate spațiile mentalului colectiv și ale politicului pe care liberalul de conferință le credea cucerite pentru totdeauna.
Eu unul refuz să fiu spectator.
