Sven Gerst este cofondator al publicației online AEVUM și facilitator în cadrul workshopurilor organizate de FNF și IAF Germania. După alegerile de anul trecut din Germania, soldate cu o creștere exponențială a AfD, partidul de extremă dreaptă eurosceptic și filorus, Sven Gerst a popularizat conceptul de „dark liberalism” în mass-media germană, subiect al unui nou proiect editorial. În esență, Sven Gerst propune o reinventare a liberalismului și o ruptură cu vechile teme ale teoriei clasice pentru a răspunde atât spiritului vremurilor, cât și noilor provocări la adresa democrației liberale.
Să fim sinceri: dacă i s-ar fi încredințat unuia dintre acei sociologi de la o celebră editură politică sarcina de a redacta o antropologie a liberalismului contemporan, rezultatul ar fi fost, probabil, o tragedie în mai multe acte.
Am fi citit descrierea previzibil de suspicioasă și superioară a fețelor afectate de la petrecerile post-eșec electoral ale liberalismului organizat politic, alături de o analiză inutil de minuțioasă a lozincilor de rezistență – nu tocmai profunde – ale liderilor săi. Și asta ar fi fost abia partea cea mai interesantă.
Pentru că, în rest, ai fi obținut în principal un proces-verbal al lipsei de imaginație intelectuale, al neputinței discursive și al unei mediocrități generale șocante.
Autorul ar fi trebuit să relateze despre aceleași eterne paneluri , de la aceleași conferințe pe tema „Viitorul liberalismului”, cu aceleași figuri încărunțite ale trecutului, debitând aceleași fraze goale despre fake news, o comunicare mai empatică și emanciparea femeilor. Să caști de plictiseală, nu alta! Și, în cele din urmă, ar fi trebuit să atribuie acestei forfote și o oarecare semnificație mai profundă, dincolo de simpla autocontemplare ritualizată.
Nu-l invidiez pentru asta. Cunosc toate acestea din proprie experiență. Le-am îndurat eu însumi prea mult timp. La final, cartea ar fi servit drept obiect de studiu pentru istoria ideilor. Și nu – așa cum e cazul tuturor publicațiilor despre New Right – ca un avertisment față de o viziune asupra lumii aflată în plină ascensiune, care debordează de viață.
N-am niciun chef de așa ceva.
Vreau ca sociologii de la editura sus-menționată să scrie din nou despre liberalism cu un disconfort profund. Vreau să avertizeze, să facă puțin spume la gură și, de ce nu, să-l înțeleagă greșit din nou, într-o manieră à la Slobodian. Pentru că asta demonstrează că ești luat în serios.
Între timp, s-a ajuns în situația în care foștii noștri critici sunt cei care ne invită la colocvii despre teoria liberalismului. „Inamicul neoliberal a fost ucis și acum pare inofensiv”, s-ar putea gândi ei. Așa că își permit, din când în când, să mai „găsească ceva bun”, cu o atitudine plină de milă, la Hayek și compania. Oh, fuck off!
Dar să revenim la cartea care mi-aș dori să fie scrisă despre liberalism: Pe copertă trebuie să scrie mare și clar „Dark Liberalism”. Iar capitolele trebuie să se intituleze:
- Cezură & Ruptură
- Putere & Meta(-politică)
- Prieten & Inamic
- Tragism & Iraționalitate
- Mit & Estetică
Iar în bibliografie să apară dintr-odată cu totul alte nume: Niccolò Machiavelli, Friedrich Nietzsche, Carl Schmitt, Antonio Gramsci, John Gray și Leo Strauss, în loc de John Rawls, Immanuel Kant, Jürgen Habermas sau Steven Pinker. Ah, și bineînțeles, fără nicio jenă, și Ayn Rand sau Murray Rothbard.
Asta sună, într-adevăr, sumbru și „dark”.
Sociologul nostru îi trimite editorului o scurtă prezentare a capitolelor. Aceasta ar putea arăta cam așa:
Capitolul 1: Cezură & Ruptură
Încă din faza sa de Sturm-und-Drang, Iluminismul, liberalismul a fost golit treptat de esența sa normativă și ideologică. Din punct de vedere politic, acest proces a culminat cu virajul neoliberal-tehnocratic al anilor ’90; din punct de vedere intelectual, cu rawlsianizarea crescândă a filosofiei politice.
Dark Liberalism rupe explicit cu această evoluție.
Căci responsabilitatea pentru aceste neajunsuri este căutată „pe plan intern”. Se produce o cezură în gândire și o ruptură în interiorul mișcării. Vaci sacre, precum credința optimistă în progres și primatul rațiunii, sunt sacrificate; sfinții patroni, în frunte cu Rawls, sunt înlăturați din canon, iar gânditori interziși, de la Carl Schmitt la Antonio Gramsci, sunt reintroduși într-un mod inedit și creativ, cu totul aparte.
Dar, mai presus de toate, este scoasă din nou la lumină latura radicală a propriei tradiții de gândire. Cu toate acestea, se dovedește că mulți vor să câștige ca Milei, dar nu vor să Fie (sic!) ca Milei. În revista de teorie ævum, aproape toate articolele se distanțează de tentația întunecată. Cu excepția unei singure scrieri provocatoare.
Capitolul 2: Putere & Meta(-politică)
În ciuda ponderii substanțiale pe care proiectul Dark Liberalism o alocă formării teoretice, acesta nu trebuie înțeles greșit ca un demers de revitalizare pur intelectuală. Obiectivul Dark Liberalism este puterea — în primul rând în spațiul politic și pre-politic.
Ne „eliberăm” de pretinsa „iluzie a vieții liberale”, conform căreia argumentul mai bun se impune doar prin simpla sa corectitudine. Moneda de schimb a politicului nu este Bine/Rău sau Corect/Greșit, ci Succesul sau Eșecul. Ceea ce contează, așadar, este dacă spațiile de libertate pot fi cucerite și apoi apărate. Tocmai aceasta este pretenția Dark Liberalism.
Acest lucru necesită, pe lângă ocuparea centrelor de putere printr-o politică liberală de cadre, și o repolitizare profundă și radicală a sferelor anterior pacificate. Astfel, se rupe din nou(!) în mod explicit cu moștenirea liberalismului politic rawlsian și se renunță definitiv la distincția dintre public și nepublic, o distincție care, oricum, abia dacă mai putea fi susținută în războaiele culturale ale prezentului postmodern.
În schimb, se mizează pe mobilizarea unui „individ eroic”, care generează impact politic în mod intenționat și provocator prin moralizarea propriului stil de viață, a comportamentului de consum, precum și a limbajului folosit. Pe instituții singure nu ne mai putem (și nu mai vrem să ne) baza.
Și astfel se demonstrează că Dark Liberalism este cu adevărat un produs al timpului său. El reacționează la experiențele din ultimii ani, în care liberalismul a fost respins aproape fără luptă și parțial anulat în spațiile politice, culturale și publice de către populiști iliberali, intelectuali post-liberali sau de un consens universitar post-marxist.
Această reajustare modifică raportarea liberală la putere. Scepticismul clasic față de putere face loc unei revendicări conștiente a puterii. „Individul eroic” nu mai apare doar ca un purtător de drepturi. El se auto-stilizează într-un pilon de susținere în războiul cultural. Un astfel de liberalism se joacă în mod asumat cu focul… și cu Ayn Rand.
Capitolul 3: Prieten & Inamic
Probabil cea mai radicală ruptură a Dark Liberalism față de propria tradiție de gândire se produce în ontologia politicului. Ne luăm rămas-bun de la o înțelegere pur funcțională a societății ca un sistem de cooperare bazat pe avantajul reciproc, în sensul lui Rawls. În schimb, se pune accentul pe natura inevitabil conflictuală a politicului. Spre deosebire de liberalismul clasic, acest antagonism între prieten și inamic nu mai este demonizat, ci este asumat conștient.
Căci abia confruntarea cu iliberalismul îi deschide din nou liberalismului (cel puțin în această lectură) o dimensiune creatoare de identitate. Aceasta îl obligă să lepede lipsa de formă prăfuită și poroasă a propriei sale perioade hegemonice și să îmbrace o haină contemporană, cu un contur suficient de clar și o putere de distincție adecvată. Liberalismul se diluase prea mult conceptual, ca o mișcare de masă, pierzându-și astfel avangarda filosofică. O localizare clară a inamicului devine astfel o precondiție a auto-confirmării politice.
În același timp, ar fi o eroare să citim Dark Liberalism ca pe o adaptare naivă a lui Carl Schmitt. În primul rând, această radicalizare nu este nicidecum un simplu import din exterior: Murray Rothbard, la rândul său probabil primul Dark Liberal, formulase deja un „libertarianism al luptei de clasă”. Pe de o parte, societatea și „creatorii” (mai exact: contribuabilii productivi), pe de altă parte — you guessed right — statul și „paraziții” (adică: politicienii, funcționarii, beneficiarii de subvenții etc.). În al doilea rând, Dark Liberalism este ludic de provocator; însă nu se aruncă orbește în prăpastie.
În timp ce Schmitt vizează posibilitatea reală a anihilării fizice, Dark Liberalism operează de-a lungul liniilor de conflict ale unei postmodernități hiperpolitice. Totul este, deci, cumva simulativ-performativ și nu existențial-material. Domnește spectacolul, nu setea de sânge. În această realitate a unui spațiu public mediatic mereu în expansiune, schimburile simbolice de lovituri au ca miză atenția și hegemonia interpretativă, nu exterminarea fizică.
Dark Liberalism devine astfel un proiect identitar cu accente existențialiste, care, prin rezistența împotriva inamicilor săi, îl resuscitează pe luptătorul adormit pentru libertate, redându-i statutul de subiect politic. Ia naștere un liberalism care se constituie primar prin confruntarea cu statul, cu Shitbürgern*, cu post-liberalismul și cu restul coaliției.
Capitolul 4: Tragism & Iraționalitate
Dacă liberalismul clasic este copilul Iluminismului și al modernității, Dark Liberalism este copilul din flori al postmodernității, al populismului și al politicilor identitare. Se desparte de premisa că omul este un actor înzestrat cu rațiune, care, prin educație și prosperitate, se maturizează devenind un cetățean pașnic al lumii. În schimb, această dorință naivă este înlocuită de o antropologie a cinismului: omul apare ca o figură tragică, ce mizează declarativ pe rațiune, dar a cărui existență rămâne determinată de componente esențiale profund afective și conduse de pulsiuni. În contrast cu liberalismul iluminist, Dark Liberalism se scaldă de-a dreptul în această concepție sumbră despre om.
Se lucrează cu lemnul strâmb al umanității, în loc să se încerce îndreptarea lui. Pulsiuni umane precum setea de statut, tribalismul și plăcerea confruntării nu mai sunt condamnate moral, ci instrumentate politic. Deosebit de provocatoare este aici reabilitarea afectului. În timp ce gânditorii liberali priveau tradițional emoțiile cu suspiciune, Dark Liberalism recurge intenționat la furie, sfidare și mânie. Nu mai există răbdare pentru schimbarea graduală, organică a unei societăți auto-paralizate, complet social-democratizate. În acest spirit revoluționar, se simte o plăcere aproape artistică în distrugerea structurilor osificate.
Din aceasta face parte și abandonarea radicală a optimismului tehnologic naiv și a acelei deschideri exuberante către viitor a liberalismului precedent, care confunda progresul cu destinul. Liberalismul de tip „happy-clappy, totul-va-fi-bine-până-la-urmă” este redefinit ca un avertisment în fața unei apocalipse iliberale. Și totul este transformat într-o problemă de destin.
În formarea teoretică, se realizează totodată și ruptura de suprateoretizare. Prin întoarcerea către psihologia politică, se recunoaște că ordinea politică reală nu se poate baza pe constructele raționale laborioase ale unui Luhmann, Habermas sau Rawls.
Acestea se prind în capcana dezbaterilor false și a constructelor teoretice. Dark Liberalism mizează, în schimb, pe o epistemologie a bunului simț: el are încredere în euristicile rapide, intuitive ale omului de rând.
În loc să vrea să ghideze societatea prin discursuri hiper-intelectuale, se bazează pe acele judecăți pre-raționale care recunosc instinctiv ce este și ce înseamnă libertatea. În locul unei teorii universale a liberalismului, se prezintă un acces universal la liberalism.
Capitolul 5: Mit & Estetică
Dincolo de rupturile de conținut, Dark Liberalism forțează transformarea liberalismului dintr-o doctrină administrativă economizată și tehnocratică într-o estetică și o formă de viață de sine stătătoare. Nu mai vrea doar să convingă; vrea să opereze în același timp ca artă a statului și artă a sufletului. Pentru aceasta, se mizează pe trei componente: (1) Re-mitologizarea libertății; (2) O estetică a rebeliunii și a contraculturii; și (3) Fermecarea maselor.
În acest sens, Dark Liberalism trebuie evaluat ca o nouă încercare de a satisface nevoia transcendentală a omului în modernitatea seculară. În locul pragmatismului și al regulamentelor, se caută patosul sacral. În interior se dezbate (fără a se trage concluzii prea ample) în ce măsură „artele întunecate” ale minciunii nobile, ezoterismul straussian, elitele și eroii sunt potrivite pentru o nouă arhitectură și reîncărcare a ideii. Cel puțin, nu se dorește pur și simplu „doar” o nouă narațiune.
Un consens mai mare se atinge apoi la conturarea unei estetici distincte. În orice caz, se dorește o punere în scenă ca o avangardă intelectuală, provocatoare, care să miște dezbaterile și discursurile societăților liberale (și, prin urmare, practic pe sine însăși). În acest sens, este din nou o revoltă împotriva propriei istorii. Și tocmai de aceea, nu ar trebui să surprindă pe nimeni că imaginea sa pare adesea pubertar-sfidătoare. La urma urmei, se pune cu propriii creatori. Această apropiere de cultura tinerilor este și ea potrivită. Exact cu estetica lor de rebeliune și revoluție se doresc recucerite spațiile de la periferie și se dorește respingerea abordării tehnocratico-greoaie a propriei generații de părinți, prin autenticitatea unei revolte în sânul familiei. Pentru asta e necesară, inevitabil, o doză sănătoasă de vulgaritate. Până la urmă, nonconformismul nu se exprimă nici prin limbajul corporatist adaptat stilului de stat și nici prin chibzuința pseudo-conciliantă a unui echilibru reflexiv.
¡Afuera!
În cele din urmă, ne întoarcem la o presupusă dezbatere veche: ar trebui un nou liberalism să fie perfecționist sau neperfecționist? Ne sună cunoscut. Dar și aici, Dark Liberalism rupe în mod caracteristic cu propria sa istorie a ideilor. Întrebarea privind ancorarea metafizică nu devine un discurs despre adevăr. Mai degrabă, există motive instrumentale: metafizica servește aici ca un instrument pentru a ancora din nou liberalismul adânc în societatea majoritară, printr-o copleșire estetică. Nu se oferă o teorie care trebuie înțeleasă, ci o formă care trebuie admirată și preluată.
Atât despre schița capitolelor. Asta sună a un proiect (să recunoaștem, unul sălbatic) și nu a un cântec de lebădă pseudo-analitic într-o mișcare de gândire filosofică, nu-i așa?
Desigur, toate aceste abordări și fragmente de idei necesită o dezvoltare ulterioară. Dar pentru asta există mica viitoare carte. Și, ideal, aceasta nu va fi scrisă din start din perspectiva atribuirii externe de către un sociolog de la Suhrkamp. Poate va fi redactată chiar de un Dark Liberal, pur și simplu ca un manifest. Asta chiar ar fi ceva.
* Ulf Poschardt, redactorul-șef al ziarului „Die Welt”, îi numește „shitburgeri” pe noii puritani care se consideră mereu superiori din punct de vedere moral față de ceilalți și știu întotdeauna exact ce ar trebui să facă ceilalți. Cea mai recentă carte a sa, Shitbürgertum, este un eseu provocator care analizează un nou tip de personaj social, așa-numitul „Shitbürger”. Cartea descrie „Shitbürgerul” ca o figură care se prezintă ca fiind moral superior, dar care, în principal, își apără propriile privilegii și interese. Poschardt susține că acest tip de personalitate a instaurat o „hegemonie” în societățile occidentale, care a pătruns în instituții precum cultura, mass-media și știința. Acest lucru ar fi condus Germania într-o criză profundă, care poate fi depășită doar printr-o autocritică radicală și o revenire la virtuțile republicane (nota redacției).
