Elegie pentru o democrație odinioară măreață.
A fost deopotrivă dureros și umilitor să urmărim în presă relatările despre recenta vizită a lui Donald Trump la Beijing, fiindcă ele au arătat decăderea Americii ca mare putere în comparație cu China. Înaintea reuniunii la nivel înalt, așteptările erau foarte modeste: Trump se afla într-o poziție vulnerabilă, copleșit de inflație și de o popularitate în scădere, în timp ce căuta sprijinul chinezilor pentru a ieși din capcana iraniană în care singur intrase. Pe de altă parte, cu un an în urmă, Xi îl silise pe Trump să bată în retragere în războiul lor comercial, China înregistrând o creștere susținută a exporturilor în ciuda ripostei slabe a Washingtonului.
Și exact așa s-au petrecut lucrurile. Trump s-a întors la Washington cu prea puține realizări de pe urma vizitei sale: a obținut doar două acorduri privind deschiderea piețelor chineze pentru mărfurile americane și niciun fel de sprijin politic în Orientul Mijlociu.
Într-adevăr, China a acceptat să cumpere 200 de avioane Boeing (un număr mai mic decât se anticipase), însă, în trecut, nu și-a respectat promisiunile făcute în urma unor anunțuri similare. De asemenea, Casa Albă a susținut că Beijingul ar fi acceptat să achiziționeze produse agricole în valoare de 17 miliarde de dolari, fapt neconfirmat de partea chineză. Asta nu l-a împiedicat pe Trump să declare că au „încheiat acorduri comerciale excelente” și că vizita a fost „un succes răsunător”.
Însă tocmai aparențele lăsate de această întâlnire au dovedit cât de mult a decăzut Trump în ochii chinezilor.
Liderul american nu a fost întâmpinat de Xi la aeroport. Pe scenă, a primit un scaun care îl făcea să pară mai scund decât Xi, o jignire care ar fi putut fi evitată dacă Departamentul de Stat condus de Trump nu i-ar fi înlăturat pe funcționarii de la protocol, a căror sarcină este tocmai să prevină astfel de situații.
Cea mai penibilă latură a vizitei a fost lingușeala necontenită a lui Trump; acesta a exclamat că Xi este un „mare lider”, „un prieten adevărat”, un om „parcă rupt din filme”, și s-a arătat copleșit, în repetate rânduri, de frumusețea și grandoarea Chinei.
La fel ca în interacțiunile anterioare cu diverși dictatori, Trump pare să fi crezut că aceștia vor fi impresionați de același gen de osanale și mângâieri pe creștet de care el însuși se delectează. În schimb, Xi nu a răspuns cu aceeași monedă la aceste declarații de prietenie, mărginindu-se să spună că Statele Unite și China „ar trebui să fie parteneri, nicidecum rivali”.
Problema de o importanță capitală apărută în urma reuniunii a fost Taiwanul.
Înaintea vizitei, Trump blocase un pachet de armament în valoare de 14 miliarde de dolari aprobat de Congres, și nu există niciun indiciu că livrările vor fi reluate prea curând. Xi i-a transmis lui Trump că relațiile viitoare cu Washingtonul vor depinde de nivelul sprijinului american acordat insulei.
Atunci, lui Trump i-a venit ideea că Taiwanul ar reprezenta o „monedă de schimb foarte bună” în negocierile comerciale cu Beijingul. Președintele american a mai făcut și alte comentarii disprețuitoare la adresa insulei, subliniind că „noi ar trebui să parcurgem 9.500 de mile ca să purtăm un război” și repetând acuzația că Taiwanul ar fi furat tehnologia cipurilor semiconductoare de la Statele Unite.
Faptul că nu a scos niciun cuvânt despre securitatea Taiwanului a fost în contrast izbitor cu declarația fermă a lui Joe Biden, potrivit căreia Statele Unite vor interveni pentru a apăra insula.
Donald Trump este un om politic incapabil să privească lumea altfel decât prin prisma propriilor interese și a orgoliului personal. La întoarcere, s-a înfuriat la auzul sugestiei că Obama s-ar fi bucurat de un tratament mai respectuos, profitând de ocazie pentru a susține că „nimeni nu-l respectă pe Obama”, care oricum ar fi fost „un om care seamănă discordie”.
Presa chineză vorbește de ceva vreme despre Statele Unite ca despre o „putere aflată în declin”; Xi a adus în discuție acest subiect, exprimându-și speranța că ambele țări ar putea evita „capcana lui Tucidide” dacă o Americă în decădere ar ceda pașnic puterea unei Chine aflate în plină ascensiune. Trump a interpretat imediat acest lucru ca pe o confirmare din partea lui Xi că America ar fi fost în declin sub conducerea lui Joe Biden, dar că acum a redevenit o națiune măreață datorită președinției sale.
După cum ne-a obișnuit, Trump își exprimă cea mai profundă furie și aversiune pentru adversarii săi de acasă, nicidecum pentru liderii marilor dictaturi mondiale.
În realitate, un lucru pe care chinezii îl înțeleg de minune este exact contrariul: decăderea Americii este o consecință directă a ascensiunii lui Trump din 2016 încoace. Parcă ar fi hotărât să facă tot ce îi stă în putere pentru a slăbi poziția Statelor Unite în fața Chinei.
A divizat o țară deja dezbinată mai mult decât a făcut-o orice alt președinte din istorie; a tăiat fondurile destinate cercetării științifice fundamentale și a atacat universitățile americane, altădată cele mai bune din lume; a atras Statele Unite într-un război absolut inutil în Orientul Mijlociu, epuizând astfel stocurile de armament american de ultimă generație; mai mult, el și apropiații săi au declarat fățiș că oponenții lor interni, democrații, reprezintă o amenințare mult mai mare la adresa viitorului Statelor Unite decât o fac China sau Rusia.
Mai mult decât atât, Trump a încercat sistematic să submineze rețeaua de alianțe a SUA, denigrându-și partenerii în timp ce a impus taxe vamale chiar și celor mai apropiați prieteni tradiționali, și a amenințat că va acapara teritorii de la Danemarca, un aliat loial din cadrul NATO.
El pretinde că astăzi, sub conducerea sa, Statele Unite se bucură de un respect fără precedent. În realitate, situația este aproape diametral opusă: atât prietenii, cât și rivalii recunosc la unison că Statele Unite s-au transformat într-un soi de stat paria care contribuie la instabilitatea și haosul global, devenind totodată un motiv de batjocură.
Trump i-a ușurat viața lui Xi Jinping, lucru care s-a putut citi cu ușurință în atitudinea liderului chinez pe parcursul reuniunii. Sub administrația Trump, America este prinsă într-un proces de autodistrugere atât de clar, încât China nu trebuie decât să stea cu brațele încrucișate și să privească spectacolul. Trump a prezis că Beijingul nu va ataca Taiwanul în timpul mandatului său. Este foarte posibil să aibă dreptate în această privință: Xi nu vrea să intervină în calea unei Americi care se prăbușește singură.
Cu toate acestea, liderul chinez s-ar putea vedea nevoit să acționeze rapid dacă America va alege, în cele din urmă, un președinte hotărât să schimbe acest curs al evenimentelor.
