Războiul Rusiei împotriva Ucrainei intră în al cincilea an. La mai bine de un an de la învestirea sa, Donald Trump nu a reușit să impună pacea la care visa. Amatorismul trimișilor speciali ai președintelui american și distorsionarea problemelor geopolitice, cauzată de tranzacțiile dubioase și nepotismul administrației Trump, nu sunt singurii factori implicați. O interpretare de tip realpolitik, bazată pe axioma interesului, ne împiedică să înțelegem viziunea asupra lumii care stă la baza marii strategii a Rusiei, orientată spre reconstituirea unui vast spațiu eurasiatic.
Multă vreme am vrut să credem că liderul de la Kremlin și anturajul său sunt asemenea unei grupări mafiote, mânați doar de lăcomie: dorința lor de putere s-ar putea rezuma la afaceri necurate și îmbogățire personală. Într-un fel, Steve Witkoff și Jared Kushner, ocupați să negocieze cu Kirill Dmitriev, ilustrează această iluzie. Dincolo de dimensiunea cleptocratică a regimului, ambițiile Kremlinului sunt mult mai ample: motivația principală a lui Vladimir Putin și a silovikilor săi este dominația geopolitică a fostului spațiu sovietic, nu dintr-o perspectivă neo-comunistă, ci din cea a unei „Rusii-Eurasia” aflate în prima linie a opoziției față de Occident.
Acest program geopolitic este susținut de eurasianism, o ideologie cu rădăcini profunde și încă viguroase.
Aflat la originea reprezentărilor geopolitice globalizante, eurasianismul constituie o viziune asupra lumii centrată pe ideea identității și a misiunii specifice ale Rusiei, în opoziție cu Occidentul. Această viziune este înrădăcinată în istoria îndelungată a Moscovei, un vasal al Imperiului Mongol timp de două secole și jumătate, care a reprezentat nucleul originar a ceea ce avea să devină un vast imperiu eurasiatic.
Trebuie să ținem cont de faptul că expansiunea cazacilor dincolo de Munții Urali, până la Marea Ohotsk, a avut loc cu mult înainte ca Petru cel Mare (1682-1725) să forțeze deschiderea porților către Europa. Ulterior, înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii (1853-1856) a pus capăt acestei expansiuni. Drept urmare, Imperiul Rus și-a reorientat energiile către Caucaz și Asia, cucerind Turkestanul de Vest (Asia Centrală) și Manciuria Exterioară (actualul Orient Îndepărtat Rus). Portul Vladivostok („Stăpânul Estului”) a fost fondat în 1860.
Imperiul Rus a experimentat apoi „tentația Orientului” [1]: soldații, savanții și diplomații trimiși în misiuni în acest „Orient rusesc” îndepărtat au hrănit imaginația imperială. Aceștia au inspirat și reformulat Ideea Rusă, care afirma deja originalitatea istorică și culturală și, prin urmare, destinul unic al acestui imens imperiu eurasiatic, prezentat ca o sinteză care depășește dialectica dintre Est și Vest.
Astfel, „marele secol rusesc”, considerat o epocă de aur din punct de vedere literar, intelectual și cultural, a fost marcat de o căutare a identității care a dus către Orient. Imperialismul rus în Asia a avut ca reflex ideologic „asianismul”, mai exact proclamarea identității asiatice a Rusiei. În Jurnalul unui scriitor (1873-1881), Feodor Dostoievski reflectă acest sentiment:
„Rusul nu este doar european, ci și asiatic. Mai mult, s-ar putea să avem mai multe speranțe în Asia decât în Europa. Și mai mult decât atât, Asia ar putea fi principala noastră poartă de ieșire către destinul nostru viitor.”
În realitate, acest impuls oriental este anterior moștenirii mongole, care a lăsat o amprentă atât de puternică asupra istoriei Imperiului Rus, definită în mare măsură de despotismul asiatic. Încă din secolul al XVIII-lea, descoperirea aurului scitic și a unei forme de civilizație mult mai vechi decât cea a slavilor, și anume cultura kurganelor [2], a ridicat următoarea întrebare: sunt rușii est-europeni sau vest-asiatici?
Programul de modernizare al lui Petru cel Mare, care urmărea să împrumute instrumentele puterii din Occident, și-a pierdut din forță. În plus, Imperiul Rus nu a reușit să recupereze decalajul istoric, care a fost curând amplificat de revoluția industrială a națiunilor din Europa de Vest.
În secolul al XIX-lea, „doctrinarii orientali” ai panslavismului, în special Nikolai Danilevski (1822-1875) și Konstantin Leontiev (1831-1891), vedeau Rusia ca pe o „lume de mijloc”, o sinteză superioară între Est și Vest.
Ca moștenitor al slavofilismului, Danilevski a fost mai degrabă motivat de aplicațiile practice în sfera puterii decât de speculațiile religioase și romantismul rural al primei generații.
Autor al lucrării Rusia și Europa (1871), el a pledat pentru unirea tuturor slavilor sub conducerea Rusiei, cu scopul de a contrabalansa dominația occidentală. Conform „legii economiei istorice” pe care a dezvoltat-o, Rusia reprezenta un rezervor de forțe vitale care aveau să prevaleze asupra națiunilor occidentale măcinate de istorie. Această „energie tribală și etnografică”, entuziasmul disciplinat al supușilor țarului și osmoza lor cu liderii aveau să deschidă calea expansionismului rus.
Considerat un fel de „Nietzsche al Rusiei”, Konstantin Leontiev este autorul lucrărilor Bizantinismul și lumea slavă (1875) și Europeanul mediu, ideal și instrument al distrugerii universale (un text scris între 1872 și 1884, publicat în 1912). Precursor al lui Oswald Spengler, el a elaborat o teorie naturalistă a celor trei vârste ale civilizației (simplitatea originară, apogeul și complexitatea înfloritoare, declinul și confuzia), conform căreia Rusia se afla în faza ascendentă a istoriei sale.
În contrast, a profețit apariția unei Europe federale, ruptă de formele ideale și sublime ale trecutului, care ar fi constituit o amenințare existențială pentru Rusia. Ulterior, ambii autori și-au îndreptat atenția către profunzimile Asiei și civilizațiile Orientului.
Eurasianismul propriu-zis a prins contur în cercurile emigrației albe, după lovitura de stat bolșevică și instaurarea Rusiei Sovietice. Geograful Piotr Savițki, istoricul George Vernadski și lingvistul Nikolai Trubețkoi, autorul Manifestului Eurasiatic (1921), au fost principalii reprezentanți ai acestui curent de gândire.
O figură cheie a acestei mișcări, Trubețkoi (1890-1938) și-a expus teoriile în lucrări cu titluri grăitoare (vezi Rusia-Eurasia și Ilustra moștenire a lui Genghis Han). Deși și-a publicat manifestul la Sofia, pe atunci centrul gândirii eurasiatice, principala editură se afla la Berlin. Acest lucru a permis colaborări ocazionale cu geograful german Karl Haushofer (1869-1946), un reprezentant al Geopolitik-ului și un susținător timpuriu al unui pact germano-sovietic pe care dorea să-l extindă și către Japonia (o axă eurasiatică ce ar fi legat Berlinul, Moscova și Tokyo).
Potrivit lui Trubețkoi, lumea rusă constituie un continent în sine, situat la est de Europa și la nord de Asia. Această zonă geografică vastă, care unește în mod coerent familii de limbi diferite, stă la baza unei forme de armonie în diversitate. În timp ce considera lumea romano-germanică drept inamicul existențial al Rusiei, Trubețkoi îi elogia pe Genghis Han și pe mongoli.
Ulterior, „eurasiaticii” s-au divizat în privința interpretării stalinismului. În linii mari, dilema era dacă Stalin este sau nu un instrument al lui Dumnezeu menit să regenereze Rusia, care fusese coruptă de influențele occidentale încă din timpul domniei lui Petru cel Mare. Situația istorică nu a oferit oportunități politice concrete pentru teoreticienii eurasianismului, însă ideile lor au dăinuit.
După Marele Război pentru Apărarea Patriei, istoricul și etnograful Lev Gumiliov (1912-1992), o verigă intelectuală între eurasianismul interbelic și neo-eurasianismul post-sovietic, a asigurat perpetuarea acestui sistem de idei. Arestat în perioada stalinistă, a fost eliberat în 1956 și a susținut prelegeri și conferințe la Institutul de Cercetare al Universității din Leningrad. Totuși, nu a fost niciodată primit în Academia de Științe, iar publicarea lucrărilor sale a fost interzisă multă vreme.
Gumiliov este autorul unor lucrări de referință în Rusia contemporană, precum Rusia medievală și Marea Stepă și Ritmurile Eurasiei. El readuce la viață ideea unei identități etnice, culturale și spirituale rusești aflate în strânsă simbioză cu popoarele asiatice ale stepelor. Teoriile sale etnogenetice sunt puternic influențate de naturalism, el încercând să explice succesiunea evenimentelor istorice prin fluctuațiile energiei biochimice eliberate de mediul natural.
Influența sa intelectuală este una semnificativă, extinzându-se până la redactarea manualelor școlare, iar Vladimir Putin îl citează adesea în discursurile sale. În anii 1990, teoriile lui Gumiliov au oferit baza intelectuală pentru o formă simplificată de eurasianism, cunoscută sub numele de „neo-eurasianism”, care avea să influențeze cercurile de putere de la Moscova.
De fapt, filosoful Aleksandr Panarin (1940-2003) a fost inițiatorul unei direcții de gândire mai degrabă teoretice decât ideologice. El s-a bazat pe știința civilizațiilor, cunoscută sub denumirea de „culturologie”, și pe istoria timpului lung (Oswald Spengler, Arnold Toynbee, Fernand Braudel) pentru a identifica trăsăturile specifice ale Rusiei-Eurasia.
Panarin a adoptat paradigma lui Samuel P. Huntington privind ciocnirea civilizațiilor (Ciocnirea civilizațiilor); a dezvoltat un relativism cultural potrivit căruia diferitele grupuri umane nu pot fi clasificate și ierarhizate din cauza lipsei unui sistem de referință universal (universalismul occidental nefiind altceva decât proiecția patologică a unui particularism).
Cu toate acestea, el preia teza mesianismului rus și a rolului său specific în spațiul eurasiatic: Rusia este destinată să conducă o lume „postmodernă” impregnată de noi valori (spiritul comunitar, întoarcerea la religie și asceză, conștiința ecologică). Panarin identifică linii de continuitate între țarism, perioada comunistă și Rusia post-sovietică pentru a fundamenta noțiunea de „Mare Tradiție”. El reabilitează ideea de Imperiu ca fiind singura formă politică adaptată ansamblului eurasiatic. În cele din urmă, „culturologia” se dovedește a fi o doctrină de luptă împotriva Occidentului. Arhaismul Rusiei ar trebui să îi confere o superioritate în lumea postmodernă, în cadrul unei noi bipolarități Est-Vest.
Aleksandr Dughin, în vârstă de 64 de ani, este ideologul principal al unui neo-eurasianism nuanțat de ocultism și național-bolșevism. Pentru o vreme, s-a considerat moștenitorul revoluționarului naționalist belgian Jean Thiriart (1922-1992). Împreună cu Eduard Limonov (1943-2020), Dughin a fondat și un efemer Partid Național-Bolșevic (1992). Deși reputația sa de „Rasputin” al Kremlinului este mult exagerată, el este foarte activ în presă, publică masiv și menține o rețea ideologică dincolo de granițele Rusiei: în Europa, Turcia și Asia Centrală. El exercită o influență reală asupra anumitor segmente ale spectrului politic.
Dughin își prezintă lupta ideologică drept o confruntare pe viață și pe moarte între un mare imperiu eurasiatic și „noua ordine mondială” centrată pe America, pe care o descrie ca fiind satanică. „Credinciosul de rit vechi”, care recunoaște autoritatea Patriarhiei Moscovei, interpretează această luptă – devenită explicită și deschisă odată cu agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei – drept o mare bătălie escatologică (fiii luminii împotriva forțelor întunericului).
După destrămarea URSS, un eurasianism reînnoit și simplificat a servit astfel drept „formulă” pentru a umple vidul ideologic lăsat de prăbușirea marxism-leninismului. Pe parcurs, a absorbit o serie de idei și concepte din geopolitica clasică (cea de la începutul secolului al XX-lea), inclusiv opoziția geopolitică dintre uscat și mare, ridicată la rang metafizic, precum și dualismul heartland / rimland [3] (inima continentului / zona periferică): în calitate de pivot continental al istoriei universale, heartland-ul ruso-siberian este menit să domine masa continentală eurasiatică și să satelizeze rimland-ul, adică centura periferică de teritorii care o înconjoară, din Europa până în Peninsula Coreeană, trecând prin Orientul Mijlociu.
Conștient sau subconștient, această viziune asupra problemelor geopolitice stă la baza doctrinei „vecinătății apropiate”, articulată în 1992 prin Tratatul de la Tașkent.
Acest tratat a pus bazele OTSC (Organizația Tratatului de Securitate Colectivă) și ale efortului îndelungat al Rusiei de a înființa o comunitate economică eurasiatică.
Totodată, eurasianismul conferă sens și substanță diplomației lui Primakov din anii 1990, care a condus la un „parteneriat strategic” chino-rus, axa structurală a OCS (Organizația pentru Cooperare de la Shanghai). Din toate punctele de vedere, marele proiect al lui Putin privind o Uniune Eurasiatică, lansat la 1 ianuarie 2015, reprezintă o extindere a teoriilor eurasiatice referitoare la unificarea spațiului eurasiatic în jurul Rusiei.
Trebuie să reținem că tocmai refuzul Ucrainei de a se alătura acestui proiect l-a convins pe liderul de la Kremlin să abandoneze încercarea de absorbție pașnică, preferând în schimb războiul și invazia (2014). Alături de Xi Jinping, el poziționează Eurasia chino-rusă drept viitorul stăpân al lumii, în detrimentul Occidentului.
Concluzie
Grila de lectură eurasiatică pare esențială pentru a înțelege fundamentele istorice, culturale și geopolitice ale marii strategii ruse.
Este important să înțelegem că eurasianismul nu este o simplă doctrină intelectuală șoptită la urechea lui Putin de un ideolog sau altul. Este o viziune asupra lumii care recapitulează, condensează și sintetizează istoria îndelungată a Rusiei, exercițiul puterii și geografia sa eurasiatică.
Păstrând proporțiile, am putea face o paralelă cu ceea ce Montesquieu numea „spiritul general” al unei națiuni sau „sufletul său universal” (obiceiurile, mentalitățile și caracterul comun al unui popor).
Această concepție despre lume modelează percepția Rusiei-Eurasia asupra mediului său internațional și îi condiționează marea strategie, atât în ceea ce privește obiectivele, cât și mijloacele.
Nu jocurile mărunte ale așa-zisei realpolitik, și cu atât mai puțin așteptările calculate ale „oligarhilor americani” care se cred Machiavelli, vor zadărnici speranțele strategice ale Kremlinului.
Va fi nevoie de un șoc geopolitic, provocat de o înfrângere externă și/sau de o ruptură internă. Chiar și atunci, un astfel de fenomen nu ar face decât să amâne ambițiile unui despotism oriental devotat cultului puterii (Derjavnost).
Să fim conștienți de acest lucru. Restaurarea și conservarea granițelor estice ale Europei sunt și vor rămâne munci demne de Sisif.
1. A se vedea Lorraine de Meaux, La Russie et la tentation de l’Orient (Rusia și tentația Orientului), Le Grand Livre du Mois, 2020.
2. Un kurgan este un tumul funerar. Civilizația indo-europeană a kurganelor s-a extins pe stepele pontice și eurasiatice de la sfârșitul neoliticului (calcolitic) până în epoca bronzului, din mileniul al IV-lea până în mileniul I î.Hr.
3. Geograful britanic Halford MacKinder (1861-1947) a formulat conceptul de „heartland” (inima continentului), acea zonă continentală centrală care trebuie împiedicată să acapareze și să controleze marile peninsule ale Lumii Vechi — „semiluna interioară” — denumită ulterior „rimland” (zonă periferică) de către teoreticianul olandezo-american Nicholas Spykman (1893-1943).
Nota redacției – Textul lui Jean-Sylvestre Mongrenier a apărut pe siteul Desk Russie și este publicat cu acordul editorilor.
Jean-Sylvestre Mongrenier este cercetător asociat la Institutul Thomas More, specialist în Politica europeană de vecinătate. În 2007 el a primit Premiul pentru Știinţă în 2007 pentru teza sa despre “Mizele geopolitice ale proiectului francez de apărare europeană”.
