Acum trei zile, în studioul Digi24, am făcut un gest care a trezit multe discuții, rupând o copie a diplomei mele franceze de doctor în științe politice. Am simțit nevoia să explic acest gest.
Pornesc de la ceea ce ar trebui să știe oricine: o diplomă de doctor consfințește un merit. Acela de a fi dobândit autonomia intelectuală deplină. O dovedești în măsura în care redactezi o lucrare originală, care aduce, altfel spus ceva nou și e recunoscută ca atare de un juriu, format din profesori sau cercetători din comunitatea universitară a unui domeniu precis delimitat.
La noi, nu mai e așa. Diploma de doctor a devenit un petec de hârtie. Asta am vrut să spun și tocmai de aceea am rupt o copie a propriei mele diplome, nu originalul ei, pentru care am muncit, în a doua parte a anilor nouăzeci, cam 12-14 ore pe zi. De ce s-a degradat în România valoarea doctoratului? Cred că trei factori au condus la această situație.
Prima e inflația de teze. Sunt enorm de multe. Și asta fiindcă, la un moment dat, dobândirea unui asemenea titlu a devenit o cale de sporire a salariului în orice domeniu, nu doar în cel universitar, unde e musai să îl dobândești. Lucrezi la o primărie de sector sau într-o ambasadă, devii ministru sau general de intendență și iei un spor dacă ți-ai pus numele pe o teză. Ca orice inflație, și cea care privește diplomele de acest nivel produce devalorizare.
A doua cauză care a condus la deprecierea titlului de doctor ține de lipsa de autoritate a universităților și a instituțiilor din subordinea ministerului educației. Ele nu au descurajat inflația și nici impostura care a susținut-o. Dimpotrivă. Ministerul a alocat bani tot mai mulți pentru universitățile care înmatriculau doctoranzi și le-a șantajat că, dacă nu acceptă așa mulți doctoranzi, banii vor ajunge la concurenții interni. Ce e și mai grav e că nivelul exigenței a scăzut atât de mult încât nu doar că tezele plagiate și-au sporit numărul, dar atunci când asemenea cazuri au fost descoperite, cu rare excepții, ele nu au fost pedepsite. Cazul extrem e cel al doctoratului lui N. Ciucă. Acesta nu și-a pierdut titlul, dar – fapt extrem de grav – a folosit poziția de premier ca să blocheze, prin CCR, până și investigarea aprofundată a fraudei pe care a comis-o.
Așa ajungem la al treilea factor de degradare a doctoratului. Deși societatea a descoperit larga răspândire a imposturii, autoritățile nu au căutat să separe neghina de grâu. Și au tratat chestiunea ca și cum titlurile dobândite atât de universitarul respectabil, cât și de demnitarul obraznic și hoț dovedit ar fi unul și același lucru. Ultima dovadă a acestei atitudini e decizia guvernului actual de a diminua sporul de doctorat, indiferent de instituția în care el a fost adăugat la salariu. Nerealizând că pentru tânărul lector merituos care a muncit pe brânci pentru teza sa de doctorat sporul e o recompensă măruntă în raport cu efortul, dar semnificativă în raport cu salariul de bază. Și că el e tratat ca și pungașul care, ajuns ministru sau parlamentar, rânjește satisfăcut că doctoratul lui plagiat e folosit ca parte a unei pretinse reforme.
Asta am vrut să zic rupând furios diploma.
Reacțiile au fost de tot felul. Câțiva, puțini, dar foarte prețioși pentru mine, mi-au mulțumit fiindcă le-am devenit purtător de cuvânt: ei au priceput că am cerut demnitate și respect pentru merit. Alții, inclusiv premierul, m-au tratat ca pe un cerșetor. Și m-au jignit fiindcă m-aș fi gândit egoist la mine, când reforma venea peste breasla mea, după ce apărasem schimbarea în alte domenii.
În fine, nu m-a surprins să văd reapărând acea ură pe care o cunosc din vremea când făceam politică. Cea amestecată cu dispreț și exprimată de figuri dintre cele mai variate: și-au dat mâna, fericiți că pot să arunce cu zoaie, jurnalistul vândut partidelor care m-a redus la un rest din colonul lui Băsescu și analfabetul care, din anonimatul de pe Facebook, presupune el că aș avea un doctorat plagiat, fiindcă și eu am fost deputat și e musai să fiu ca Ponta, Ciucă, Bode sau Marinescu. Nu m-au mirat nici gesturile de desolidarizare ale unor universitari care au împrumutat cultura mahalalei și care, orice aș face, ori îmi reduc biografia la o poză stupidă făcută în campania mea din 2014 cu Udrea ori îmi reproșează prudența pe care am exprimat-o față de formele radicalismului, de la cel naționalist la cel feminist.
O colegă m-a întrebat dacă mai suport atâta ură gratuită. I-am zis că da. Rezist.
