În timp ce premierul Bolojan strânge mâini la Berlin, într-un tur de forță fotografic alături de Cancelarul Friedrich Merz și liderii CDU, în spatele ușilor închise se trasează noua arhitectură a Europei. Și, cum era probabil de așteptat, România nu este la masă.
Este o ironie amară a sorții, sau mai degrabă a incompetenței strategice, faptul că, exact în ziua în care șeful Guvernului de la București se află în capitala Germaniei, ministrul german de finanțe, Lars Klingbeil, convoacă nucleul dur al UE pentru a discuta viitorul competitivității europene. La această videoconferință crucială participă Franța, Polonia, Spania, Italia și Olanda. România? România așteaptă pe hol, cu mâna întinsă, mulțumindu-se cu rolul de…știm măcar ce?
Această excludere nu este un accident. Este nota de plată pentru ani de curuluntrism politic, o boală de care, din păcate, pare că nu s-au vindecat nici speranțele reformiste Ilie Bolojan sau Nicușor Dan.
Iar totul este și mai dureros încât Germania e principalul partener comercial și investitor. Suntem legați ombilical de industria germană. Mai mult, trimitem în Germania a patra cea mai mare comunitate de muncitori. Teoretic, ar trebui să fim indispensabili. Practic, suntem irelevanți.
De ce? Pentru că Berlinul, Parisul și Haga știu un lucru pe care noi refuzăm să-l acceptăm: o țară nu poate fi partener strategic când politica sa internă este un bâlci continuu de trădări, compromisuri și lipsă de viziune. Raportul Draghi din 2024 vorbea despre nevoia de decizii rapide. România este campioana deciziilor amânate și a reformelor mimate. În timp ce se va discuta modul de promovare a uniunii pieţelor de capital, de consolidare a monedei euro, de mai bună coordonare a investiţiilor în apărare şi de asigurare a materiilor prime, noi dezbatem câți bani să dăm primăriilor ca să-și facă piste de biciclete când n-au acces la gaz.
Mai intervine și dezamăgirea numită „noua gardă”. Electoratul reformist, cel puțin, așteaptă de la Bolojan și Nicușor Dan o coloană vertebrală care să impună respect la nivel internațional. În schimb, am primit o variantă rafinată a vechiului curuluntrism dâmbovițean.
Premierul Bolojan a ajuns la Palatul Victoria acceptând logica compromisului cu structurile osificate ale vechilor partide. Vizita sa la Berlin, deși necesară, riscă să fie doar un exercițiu de imagine, o formă fără fond. Cât timp Bolojan girează, prin tăcere sau prin alianțe de conjunctură, instabilitatea și lipsa de reformă structurală acasă, partenerii externi îl vor trata politicos, dar nu îl vor invita la masa deciziilor grele. Friedrich Merz îl primește pe Bolojan, dar Germania își face planurile cu Polonia și Olanda.
La fel, Nicușor Dan, cantonat în eterna sa luptă administrativă dar și în dorința de a nu supăra mai pe nimeni, a eșuat în a proiecta o viziune politică națională sau europeană. curuluntrismul lui se manifestă prin refuzul de a-și asuma un rol de lider politic autentic, preferând jocurile de culise și susținerile tacite, fluctuante, care nu oferă nicio garanție de predictibilitate partenerilor externi. Nu mai vorbim despre declarațiile sale în contextul ofensivei lui Trump față de aliații europeni din NATO.
Când liderii tăi reformiști sunt ocupați să supraviețuiască politic prin echilibristică internă, nu au timp să gândească strategii pentru piața unică de capital sau apărarea europeană.
Revenind la cele două viteze ale Europei. Nu trebuie să fie un șoc faptul că nucleul dur al UE vrea să rupă inerția, mai ales în contextul geopolitic actual. Deși nu sunt un fan al terminologiei corporatiste, este normal ca UE să vrea să fie mai „agilă”. E normal ca în procesul decizional, statele care vor integrare fiscală sau militară să ia decizii rapid într-un „agile squad” și să le implementeze, să forțeze eliminarea blocajelor de tip veto sau să vrea un singur buget/fond de investiții (EU Sovereign Fund) pentru a se putea bate cu SUA, China și Rusia, în loc să aibă 27 bugete mai mici de administrat.
Riscul pentru România și alte state este să rămânem în cercul exterior. Maxim să fim un shareholder pasiv care primește raportul trimestrial, dar nu influențează direcția. Cam asta va fi soarta statelor care spun una la Bruxelles și alta acasă, care mimează reforma în timp ce hrănesc clientela politică. Bolojan și Nicușor Dan au datoria morală să oprească acest mod de a face politică. Pare că doar l-au cosmetizat pentru a fi mai digerabil.
Astăzi, la Berlin, se fac poze. Dar mâine, când se va trasa viitorul Europei, România va afla deciziile din comunicatele de presă. Asta este moștenirea politicii de „a te descurca” în loc de „a construi”. Dar ce ar trebui să facem, mai exact?
Să fim asumați și să nu mai jucăm la două capete, sau mai multe. Nu se poate și cu Bruxelles-ul, și cu Washington-ul, și cu clientela de partid, în egală măsură.
România ar putea începe adoptarea anticipată a recomandărilor Raportului Draghi: digitalizare reală, reducerea birocrației pentru investitori, integrare industrială la nivel regional. Avem posibilitatea de a negocia parteneriate strategice pe energie și tehnologie, în care oferim Germaniei, de exemplu, securitate energetică, într-un mix de nuclear și regenerabil, respectiv un hub logistic la Marea Neagră, ca să primim în schimb transfer tehnologic și centre de cercetare și dezvoltare în țară, nu doar pe linii de asamblare. Așa am putea deveni cu adevărat relevanți în lanțul german de valoare critic, nu doar cel de cost.
Președintele Dan poate proiecta Bucureștiul ca un pol regional de inovare și piețe de capital, împreună cu noul primar al capitalei, direct conectat la Frankfurt. Diplomația economică urbană nu se face doar de către primari, de capul lor. Iar experiența sa ca edil al capitalei poate ajuta în crearea unei alianțe metropolitane de tipul București-Varșovia-Berlin, cu scopul de a ocoli blocajele politice guvernamentale din fiecare țară.
Și ar mai fi fost ceva de făcut, dar pare că timpul a trecut pentru așa ceva imediat după preluarea mandatului de guvernul Bolojan: condiționarea stabilității politice interne de o agendă externă ambițioasă, bazată pe reforme structurale dure acasă. Nu austeritate în gol. Aici putem vorbi de desființarea pragului de 3.000 de locuitori pentru primării și comasarea localităților, cu mutarea imediată a banilor economisiți în fonduri de cofinanțare pentru drumuri și utilități, ca să nu tăiem banii din zonă, ci să îi mutăm pe axa de dezvoltare comunitară. Sau de interconectarea bazelor de date ale statului în primele 6 luni și eliminarea factorului uman din controlul fiscal, iar implementarea e-Factura și e-Transport să nu le transforme în instrumente de hărțuire pentru cetățeni, ci în sisteme automate de alertă. Pe model olandez, așa cum a propus partidul liberal D66. Despre reforme în sistemul de pensii sau managementul companiilor de stat nu mai vorbim, că se întâmplă deloc, respectiv acolo unde nu te sufocă sinecurile roșii sau galbene.
Eșecul de a fi prezenți la masa deciziilor de la Berlin nu este rezultatul unei conspirații europene, ci al unei erori de management național. Luna de miere pentru guvernul Bolojan și pentru președintele Dan a trecut, iar fereastra în care stabilitatea politică putea fi tranzacționată în schimbul unor reforme structurale radicale s-a îngustat periculos de mult.
Fără acest pivot strategic, vizitele la Berlin vor rămâne simple exerciții de PR, în timp ce Europa își va trasa viitorul fără noi. Relevanța nu se primește cadou în diplomație, ci se construiește prin forța și sănătatea sistemului pe care îl reprezinți.
Este momentul ca liderii noștri să aleagă: suntem constructorii noului nucleu european sau rămânem doar o piață de desfacere cu o poziție geografică strategică, dar cu o voce care abia se aude de pe hol?
