Acum că s-a redus deficitul bugetar și suntem împinși spre întoarcerea la anormal, să nu intrăm în logica contabilă a premierului Bolojan și să ne imaginăm cumva că ce a fost mai greu a trecut. O fi fost România salvată in extremis de la falimentul economic, dar nu și de la cel care de fapt este sursa ascunsă a tuturor problemelor și despre care nu ne place să vorbim pentru că, în mare parte, suntem și contributori, și victime: falimentul moral.
Atenție, nu vorbim aici despre ministrul plagiator al unei justiții de documentar, în care majoritatea verdictelor importante sunt ‘a sunat Lia’. Nu vorbim despre zborurile fostului și actualului șef al celui mai mare partid din România plătite din fraude imobiliare grosolane. Nu vorbim despre cămine de tortură pentru bătrâni vulnerabili conduse de oameni legați de crima organizată aflată în vârful unor primării importante. Nu vorbim despre niște nelipsiți de pe la televiziuni profesori sociologi care își abuzează regulat studentele și psihoterapeuți (fără drept de practică) care își agresau sexual pacientele chiar în timpul ședințelor. Nu vorbim despre genți cu bani, contracte cu statul, păduri defrișate, uciși oameni conducând sub influența drogurilor sau minori capabili să planifice și să execute crime îngrozitoare. Putem continua până reușesc să vă stric ziua, și tot nu vom epuiza mizeria după care unii își ghidează existența, dar nu asta mă îngrijorează cel mai mult. Astfel de oameni au existat și vor exista mereu, în toate epocile și locurile, și trebuie să acceptăm că unii dintre noi sunt inevitabil stricați.
Ceea ce mă îngrijorează în schimb este reacția noastră la aceste fapte și la autorii lor. Suntem atinși de ‘banalitatea răului’ evocată de Hannah Arendt, și am învățat ca, după maxim două postări indignate pe social media, să trecem mai departe, sperând că nu ni se va întâmpla nouă, pentru că oricum ‘nu putem schimba nimic’. Și nu suntem departe de adevăr, dacă ne uităm ce fac personajele din exemplele de mai sus: unul este în continuare ministrul justiției de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, alta conduce în continuare ICCJ, alții au fost aleși cu peste jumătate din voturile exprimate la conducerea CJ Buzău, respectiv a PSD, alții sunt în Parlamentul European sau tot în fruntea primăriilor, apar în continuare la televiziuni vânzând statistici etc.
În aceste condiții, apelul la autorități nu este util deoarece nu sunt interesate de problemele omului obișnuit, oamenii trebuie să trăiască pentru ziua de astăzi deoarece mâine nu se știe ce se poate întâmpla, în ciuda a ceea ce se zice, viața omului obișnuit se înrăutățește, nu se îmbunătățește, nu este corect să aduci copii pe lume la cum arată viitorul, iar astăzi oamenii nu mai știu pe cine se pot baza. Dacă vă regăsiți în afirmațiile de mai sus, suferiți de ceea ce autorul testului (da, e un test real), Leo Srole, numește anomie.
Anomia este definită psihologic ca fiind o percepție comună a unei stări a societății caracterizată prin dezintegrare, dereglementare și erodarea valorilor morale, având două dimensiuni:
- Percepția dezintegrării țesutului social. Ceea ce ține societatea la un loc este un capital (social) format din încredere și standarde morale comune și consensuale, care facilitează circulația informației și fortificarea legăturilor sociale. Dezintegrarea sa are loc atunci când, în urma erodării acestor standarde morale și a încrederii în ceilalți, oamenii nu se mai comportă pro-social, ci anti-social, fiind înclinați să mintă, să fure, să se angajeze în acte de corupție, etc. Sună cunoscut?
- Percepția dezintegrării structurii de conducere. Cele două dimensiuni ale leadership-ului sunt legitimitatea și eficiența, iar dezintegrarea are loc atunci când liderii sunt considerați nelegitimi, nu distribuie corect resursele și nu reprezintă interesele membrilor societății. Asta nici nu mai întreb dacă sună cunoscut.
Anomia este asociată cu eșecul societății de a satisface nevoile umane fundamentale, inclusiv: nevoia de scop, stimă de sine, apartenență și conexiuni cu ceilalți, de control și securitate. Lumea este percepută ca fiind amenințătoare și incertă, declanșând două răspunsuri:
- Contracția sinelui personal – necesită o strategie pentru restabilirea controlului, iar soluția se găsește adesea în autoritarism (explicând multe aspecte ale fenomenului suveranist).
- Contracția sinelui social – implică o retragere din rețelele de legături slabe de cooperare și încredere din cadrul societății, ceea ce duce la apariția diviziunilor (de genul celei care afectează astăzi societatea românească și nu numai) și la refugiul individului în subgrupuri, ușor de format astăzi prin intermediul social media. Rezultatul este tribalismul: indivizii caută să își satisfacă nevoile de bază în contextul unor astfel de grupuri mai mici, înlocuind legăturile slabe din societățile fragmentate și incoerente cu legături puternice și protecția subgrupului. Dacă această tendință este dublată și de modul în care algoritmii social media creează bule informaționale, rezultatul este ușor de recunoscut în jurul nostru. Atunci când identitățile de grup domină politica, democrația devine competiție de sumă zero între grupuri.
În România, acest tribalism e vizibil în modul în care dezbaterile politice s-au transformat în războaie culturale: discutăm permanent despre „trădători de neam” vs. „patrioți”, „globaliști” vs. „suveraniști”, „progresiști” vs. „tradiționaliști”.
Pe grupurile de Facebook dedicate suveranismului, orice critică adusă lui Georgescu sau Simion e întâmpinată cu acuzații de ‘sorosism’, iar pe grupurile din zona USR, criticile sunt întâmpinate de obicei la fel de agresiv, acuzând autorul fie de ‘sugeranism’, fie de ‘sistemism’.
Conform ultimului sondaj INSCOP, 70,5% din români nu au încredere în justiție, iar din ultimul sondaj CURS aflăm că 76% dintre români cred că țara merge într-o direcție greșită, iar dintr-un sondaj IPSOS că politicienii bat recorduri negative ale nivelurilor de încredere: 82% nu au încredere în clasa politică, 86% cred că ei își urmăresc propriul interes.
România, deși este caz de manual pentru toți parametrii bolii sociale numită anomie, are un noroc incredibil, având în poziții cheie din stat în acest moment oameni, după toate aparențele, nici impostori, nici corupți, deși românii au votat masiv impostura suveranistă și corupția uselstă. Din păcate, acești lideri se concentrează pe simptom (deficit) și nu pe cauză (anomia), pentru că nu sunt doctorii de care avem nevoie (pentru solutii, nu doar critici, va invit anticipat sa cititi cartea pe care am terminat-o si care va fi publicata curand).
Anomia este cumva opusul capitalului social, despre care am mai scris, însă e și ceva mai mult de atât: este lipsa de reguli pe care, văzând-o în jurul nostru, o acceptăm, ne adaptăm la ea și o interiorizam, este tăcerea în fața abuzurilor, este cinismul și nepăsarea care ne servesc drept armură.
Ca să nu închei (iar) într-o notă negativă, să ne amintim că nu suntem fără de speranță, atâta timp cât există oameni care refuză să se predea în fața anomiei generalizate (Emilia Șercan îmi vine, à propos și de exemplele de mai sus în minte, dar sunt prea mulți ca să-i pot menționa pe toți). Și noi, la Comunitatea Liberală, încercăm, în măsura posibilităților, să facem același lucru. Nu o putem face însă singuri. Sper că măcar o mică parte din cei care ne citesc să fie alături de noi sau măcar să ne susțină eforturile. Altfel, România se va anomiza până la inexistență.
