Prim-ministrul liberal Mark Carney a susținut marți un discurs istoric la Davos vorbind despre un moment de cotitură în relațiile internaționale. Mark Carney este președintele Partidului Liberal din Canada și premier din martie 2025.
Pare că fiecare zi ne reamintește că trăim într-o eră a rivalității între marile puteri — o eră în care ordinea bazată pe reguli apune, în care cei puternici fac ce doresc, iar cei slabi îndură ceea ce trebuie să îndure. Acest aforism al lui Tucidide ne este prezentat ca o fatalitate, ca fiind logica firească a relațiilor internaționale care se reafirmă. În fața acestei perspective, există o tendință accentuată a statelor de a se conforma, de a căuta compromisul pentru a evita problemele, sperând că supunerea le va garanta siguranța.
Ei bine, asta nu se întâmpla. Așadar, ce opțiuni avem?
În 1978, dizidentul ceh Václav Havel, ulterior președinte, a scris eseul „Puterea celor fără de putere”, în care lansa o întrebare simplă: cum reușea sistemul comunist să se mențină la putere? Răspunsul său a început cu exemplul unui băcan. În fiecare dimineață, el punea în fereastră un afiș: „Proletari din toate țările, uniți-vă!”. El nu credea în acest slogan. Nimeni nu credea.
Totuși, afișul era acolo pentru a evita neplăcerile, pentru a semnala conformismul, pentru a se integra. Și pentru că fiecare negustor de pe fiecare stradă făcea același lucru, sistemul se conserva — nu doar prin violență, ci prin participarea oamenilor obișnuiți la ritualuri pe care, în sinea lor, le știau a fi false.
Havel a numit acest fenomen „viața în minciună”. Puterea sistemului nu rezidă în adevărul său, ci în disponibilitatea tuturor de a acționa ca și cum ar fi adevărat. Fragilitatea sa are aceeași origine. Când o singură persoană încetează să mai joace rolul, când băcanul dă jos afișul, iluzia începe să se destrame.
Prieteni, a venit momentul ca mediul de afaceri și statele să dea jos aceste afișe.
Timp de decenii, țări precum Canada au prosperat sub egida a ceea ce numim ordinea internațională bazată pe norme. Am aderat la instituțiile sale, am elogiat principiile acestora și am beneficiat de predictibilitatea oferită. Sub această protecție, ne-am putut fundamenta politica externă pe valori.
Știam că povestea ordinii internaționale bazate pe norme era parțial fictivă, că cei mai puternici se sustrăgeau de la ele atunci când le era convenabil, că regulile comerciale erau aplicate asimetric și că dreptul internațional era invocat cu rigori diferite, în funcție de identitatea acuzatului sau a victimei.
Această ficțiune a fost utilă, iar hegemonia americană a contribuit, în mod special, la furnizarea bunurilor publice: rute maritime deschise, un sistem financiar stabil, securitate colectivă și sprijin pentru mecanismele de soluționare a conflictelor. Astfel, am pus afișul în fereastră. Am participat la ritualuri și, în mare parte, am evitat să taxăm discrepanțele dintre retorică și realitate.
Acest compromis nu mai este viabil.
Permiteți-mi să fiu direct: nu ne aflăm într-o tranziție, ci într-un moment de răscruce.
În ultimele două decenii, o serie de crize în domeniile financiar, sanitar, energetic și geopolitic au scos la iveală riscurile unei integrări globale extreme. Recent, marile puteri au început să utilizeze integrarea economică drept armă, tarifele vamale ca pârghii de presiune, infrastructura financiară ca instrument de coerciție și lanțurile de aprovizionare ca vulnerabilități ce pot fi exploatate.
Nu poți trăi în minciuna beneficiului reciproc prin integrare atunci când integrarea însăși devine sursa subordonării tale.
Instituțiile multilaterale pe care s-au bazat puterile mijlocii — OMC, ONU, conferințele COP, însăși arhitectura soluționării colective a problemelor — sunt amenințate.
În consecință, multe țări ajung la aceeași concluzie: trebuie să își dezvolte o autonomie strategică sporită în energie, alimentație, minerale critice, finanțe și lanțuri de aprovizionare. Această pornire este de înțeles. O țară care nu se poate hrăni, nu își poate asigura energia sau nu se poate apăra singură are puține opțiuni. Când regulile nu te mai protejează, trebuie să te protejezi singur.
Dar să privim cu luciditate încotro ne duce acest lucru. O lume formată din fortărețe va fi mai săracă, mai fragilă și mai puțin sustenabilă. Există și un alt adevăr: dacă marile puteri abandonează până și aparența normelor și a valorilor în favoarea exercitării nestingherite a puterii și intereselor proprii, câștigurile din pragmatismul tranzacțional vor fi tot mai greu de replicat.
Puterile hegemonice nu își pot monetiza la infinit relațiile. Aliații se vor diversifica pentru a se proteja împotriva incertitudinii. Vor căuta asigurări, vor multiplica opțiunile pentru a-și reconstrui suveranitatea — o suveranitate care odinioară se fundamenta pe reguli, dar care se va ancora tot mai mult în capacitatea de a rezista presiunilor.
Cei prezenți în această sală știu că acesta este un management clasic de risc. Managementul riscului are un preț, însă costul autonomiei strategice și al suveranității poate fi împărțit. Investițiile colective în reziliență sunt mai ieftine decât situația în care fiecare își construiește propria fortăreață. Standardele comune reduc fragmentarea, iar complementaritățile generează beneficii pentru toate părțile implicate.
Întrebarea pentru puterile mijlocii precum Canada nu este dacă să se adapteze noii realități — acest lucru este imperativ. Întrebarea este dacă ne adaptăm ridicând ziduri mai înalte sau dacă putem încerca ceva mai ambițios.
Canada a fost printre primele state care au înțeles semnalul de alarmă, ceea ce ne-a determinat să ne schimbăm fundamental poziția strategică.
Canadienii știu că vechile noastre premise confortabile — conform cărora geografia și apartenența la alianțe ne confereau automat prosperitate și securitate — nu mai sunt valabile. Noua noastră abordare se sprijină pe ceea ce Alexander Stubb, președintele Finlandei, a numit „realism bazat pe valori”.
Sau, altfel spus, ne propunem să fim în egală măsură principiali și pragmatici. Principiali în angajamentul nostru față de valorile fundamentale, suveranitate, integritate teritorială, interzicerea recurgerii la forță (cu excepția cazurilor conforme cu Carta ONU) și respectarea drepturilor omului. Și pragmatici în recunoașterea faptului că progresul este adesea gradual, că interesele pot fi diferite și că nu orice partener ne va împărtăși toate valorile.
Prin urmare, ne implicăm pe scară largă, strategic și cu ochii deschiși. Acceptăm lumea așa cum este, fără a aștepta pasivi o lume așa cum ne-am dori să fie.
Ne calibrăm relațiile astfel încât profunzimea lor să ne reflecte valorile și prioritizăm o angajare extinsă pentru a ne maximiza influența, având în vedere fluiditatea actuală a lumii, riscurile aferente și miza viitorului. Nu ne mai bazăm doar pe forța valorilor noastre, ci și pe valoarea forței noastre.
Construim această forță pe plan intern. De la preluarea mandatului de către guvernul meu, am redus impozitele pe venit, pe câștigurile de capital și pe investițiile corporative. Am eliminat toate barierele federale din calea comerțului între provincii.
Accelerăm investiții de un trilion de dolari în energie, inteligență artificială, minerale critice, noi coridoare comerciale și nu numai. Ne dublăm cheltuielile pentru apărare până la finele acestui deceniu și facem acest lucru într-un mod care să stimuleze industriile naționale. Totodată, ne diversificăm rapid prezența externă.
Am convenit asupra unui parteneriat strategic cuprinzător cu Uniunea Europeană, inclusiv prin aderarea la SAFE, mecanismele europene de achiziții în domeniul apărării. Am semnat alte 12 acorduri comerciale și de securitate pe patru continente în ultimele șase luni. Recent, am încheiat noi parteneriate strategice cu China și Qatar. Negociem acorduri de liber schimb cu India, ASEAN, Thailanda, Filipine și Mercosur.
Mai facem un lucru: pentru a contribui la rezolvarea problemelor globale, urmărim o „geometrie variabilă”. Cu alte cuvinte, formăm coaliții diferite pentru probleme diferite, pe baza valorilor și intereselor comune.
Astfel, în privința Ucrainei, suntem un membru de bază al „Coaliției celor dornici” și unul dintre cei mai mari contribuabili pe cap de locuitor pentru apărarea și securitatea acesteia. În ceea ce privește suveranitatea arctică, suntem ferm alături de Groenlanda și Danemarca, sprijinind deplin dreptul lor suveran de a decide viitorul Groenlandei.
Angajamentul nostru față de Articolul 5 al NATO este de nezdruncinat, motiv pentru care colaborăm cu aliații noștri, inclusiv cu grupul „Nordic-Baltic Eight”, pentru a securiza flancurile nordic și vestic ale Alianței, prin investiții fără precedent în radare peste orizont, submarine, aeronave și prezență militară activă — „cizme pe gheață”.
Canada se opune ferm tarifelor impuse Groenlandei și face apel la discuții punctuale pentru a ne atinge obiectivele comune de securitate și prosperitate în zona Arctică.
În comerțul multilateral, susținem eforturile de a crea o punte între Parteneriatul Trans-Pacific și Uniunea Europeană, ceea ce ar pune bazele unui nou bloc comercial de 1,5 miliarde de oameni axat pe minerale critice. Formăm „cluburi ale cumpărătorilor” în cadrul G7, pentru ca lumea să se poată diversifica dincolo de sursele de aprovizionare concentrate. Iar în domeniul inteligenței artificiale, cooperăm cu democrații care ne împărtășesc viziunea, pentru a ne asigura că nu vom fi forțați, în cele din urmă, să alegem între hegemonii geopolitice și giganții tehnologici.
Aceasta nu este o formă naivă de multilateralism și nici nu înseamnă să ne bazăm orbește pe instituțiile lor.
Înseamnă să construim coaliții eficiente, adaptate fiecărei probleme, alături de parteneri cu care avem suficiente puncte comune pentru a acționa împreună. În unele cazuri, aceștia vor reprezenta vasta majoritate a națiunilor. Ceea ce realizăm este o rețea densă de conexiuni în comerț, investiții și cultură, pe care ne putem baza în fața provocărilor și oportunităților viitoare.
Opinia noastră este că puterile mijlocii trebuie să acționeze concertat deoarece, dacă nu ești la masă, ești în meniu.
Aș adăuga însă că marile puteri își pot permite, pentru moment, să acționeze singure. Ele dețin mari piețe, capacitatea militară și forța de a impune condiții. Puterile mijlocii nu au acest lux. Când negociem doar bilateral cu o putere hegemonică, o facem de pe o poziție de slăbiciune. Acceptăm ceea ce ni se oferă. Ne concurăm unii pe alții pentru a fi cât mai flexibili.
Aceasta nu este suveranitate. Este doar un simulacru de suveranitate în timp ce acceptăm subordonarea.
Într-o lume a rivalității între marile puteri, țările aflate la mijloc au de ales: fie concurează pentru a intra în grațiile celor puternici, fie se unesc pentru a crea o a treia cale, cu impact real. Nu ar trebui să lăsăm ascensiunea forței brute să ne facă să uităm că puterea legitimității, a integrității și a regulilor va rămâne solidă dacă alegem să o exercităm împreună.
Ceea ce mă readuce la Havel. Ce înseamnă pentru puterile mijlocii să trăiască în adevăr?
În primul rând, înseamnă să spunem lucrurilor pe nume. Să încetăm să invocăm ordinea internațională bazată pe norme ca și cum ar mai funcționa conform promisiunilor. Să îi spunem pe nume: un sistem de rivalități exacerbate între marile puteri, unde cei mai puternici își urmăresc interesele folosind integrarea economică drept mijloc de coerciție. Înseamnă să acționăm consecvent, aplicând aceleași standarde atât aliaților, cât și rivalilor. Când puterile mijlocii critică intimidarea economică venită dintr-o direcție, dar păstrează tăcerea când vine din alta, ele păstrează afișul în fereastră.
Înseamnă să construim lucrurile în care pretindem că credem, în loc să așteptăm restaurarea vechii ordini. Înseamnă să creăm instituții și acorduri care funcționează conform descrierii și înseamnă să reducem pârghiile care permit coerciția. Aceasta presupune construirea unei economii interne puternice, care ar trebui să fie prioritatea imediată a oricărui guvern. Diversificarea pe plan internațional nu este doar prudență economică; este fundamentul material pentru o politică externă onestă, deoarece statele își câștigă dreptul de a adopta poziții de principiu prin reducerea vulnerabilității lor la represalii.
Așadar, Canada. Canada are ceea ce lumea își dorește. Suntem o superputere energetică. Deținem rezerve vaste de minerale critice. Avem cea mai educată populație din lume. Fondurile noastre de pensii sunt printre cei mai mari și sofisticați investitori la nivel global. Cu alte cuvinte, dispunem de capital și de talent. Avem, de asemenea, un guvern cu o capacitate fiscală imensă de a acționa decisiv. Și avem valorile la care mulți alții aspiră.
Canada este o societate plurală funcțională. Spațiul nostru public este efervescent, divers și liber. Canadienii rămân dedicați sustenabilității. Suntem un partener stabil și de încredere într-o lume care este orice altceva, un partener care clădește și prețuiește relațiile pe termen lung. Și mai avem ceva: avem conștiința a ceea ce se întâmplă și determinarea de a acționa în consecință.
Înțelegem că această ruptură necesită mai mult decât simplă adaptare. Necesită onestitate față de lumea așa cum este ea.
Dăm jos afișul din fereastră.
Știm că vechea ordine nu se va mai întoarce. Nu ar trebui să o deplângem.
Nostalgia nu este o strategie. Credem însă că, din această fractură, putem construi ceva mai mare, mai bun, mai puternic și mai drept. Aceasta este misiunea puterilor mijlocii, a țărilor care au cel mai mult de pierdut într-o lume a fortărețelor și cel mai mult de câștigat dintr-o cooperare autentică.
Cei puternici au forța lor. Dar și noi avem ceva: capacitatea de a nu ne mai preface, de a spune lucrurilor pe nume, de a ne consolida forța internă și de a acționa împreună.
Aceasta este calea Canadei. O alegem deschis și cu încredere, iar ea este larg deschisă oricărei țări dispuse să o parcurgă alături de noi.
