Am văzut și citit în aceste zile tot felul de analize de la tot felul de specialiști de tastatură despre tot felul de trocuri și mutări geopolitice de șah în 3D, toate scăldate în valuri de indignare din partea naivilor care cred că alăturarea de cuvinte ‘drept internațional’ mai înseamnă ceva (dacă o fi însemnat vreodată), în valuri de încântare din partea fanilor mai vechi sau mai noi ai președintelui Trump și a celor care nu-l aveau la inimă pe Maduro, și în valuri de confuzie în zona suveranistă, care și-a pierdut busola amorală în momentul în care interesele a două dintre reperele lor (Trump și Putin) au intrat în coliziune.
Rar mi-a fost dat să aud mai multe fantezii geopolitice, aruncate cu superioritate dintr-o parte în alta, însoțite uneori de jigniri pentru ‘proștii’ care nu văd chestiile evidente pentru analistul respectiv: cum SUA au o înțelegere cu China și Rusia să ia Venezuela în schimbul Taiwanului și a, respectiv, a Donbasului, cum SUA prin acțiunea din Venezuela încercuiește China pentru a se pregăti de război, și va face la fel și cu Iran și Groenlanda, cum China și Rusia sunt în genunchi în fața eficienței militare americane, cum totul a fost planificat cu ani înainte pentru a asigura emisfera vestică și a pune mâna pe niște resurse, cum bine i-a făcut Maduro, că era un dictator, cum s-a dus dracului ordinea internațională de după războiul rece, TOATE ignorând o realitate greu de perceput dacă gândim în entități abstracte (SUA, NATO, Rusia, China, etc.) și nu în oameni reali (Rubio, Maduro, Trump, Putin etc.).
L-am pus pe Rubio primul pentru că ceea ce s-a întâmplat în Venezuela a fost, politic vorbind, opera lui. Omul își construiește moștenirea (una istorică, care va include bineînțeles și Cuba) și mai ales poziția de successor al lui Trump în detrimentul lui Vance (sincer, dacă mă pune cineva să aleg cu pistolul la tâmplă, și eu aș merge tot pe Rubio, celălalt mă sperie chiar mai mult decât Trump). Maduro, un fel de cosplay al lui Saddam și un Chavez wannabe, ne arată că nici dictatorii nu mai sunt ce au fost, reușind, prin aroganță și provocări gratuite, să-l declanșeze pe Trump.
Și, în sfârșit, ajungem la personajul principal al acestei tragicomedii geopolitice pe care o trăim astăzi. Nu mă voi alătura celor care, după ce s-au isterizat sau făcut mișto de Trump, au întors armele retorice, dându-și seama că altfel e posibil să nu aibă acces la vreo rețea de putere indiferent de țara din care provin (ca să nu vorbim de intrat pe teritoriul SUA). Am înțeles de la unul dintre ei că se numește realism treaba asta, deci eu mă declar irealist și nu am de gând să-mi moderez părerile despre acest clovn macabru care se scălâmbăie în congresul american imitând sportivi transgender (deși da, sunt de acord că nu ar trebui să concureze la alte categorii decât cea dată de cromozomi – genul ăsta de aberații woke ne-au adus nebunii ăștia pe cap). Ideea că Donald Trump ar putea avea o strategie complexă și pe termen lung e hilară pentru oricine l-a văzut în mai mult de două conferințe de presă, dar nu la fel de hilară ca ideea că scăpând de Maduro a eliberat poporul venezuelean. Modul în care a lipsit-o de respect pe lidera opoziției Corina Machado, spunând că nu se bucură de respect (!!!) în Venezuela, nonșalanța imperialistă cu care a afirmat că SUA vor ‘conduce’ Venezuela până la tranziția puterii, precum și recunoașterea de facto a vicepreședintei Delcy Rodriguez ca succesoare a lui Maduro, însoțită de amenințări în stil mafiot dacă nu ‘face ce trebuie’ sunt nu doar dovezi ale lipsei sale de scrupule, ci și ale faptului că habar nu are ce face. Să le luăm pe rând: în absența unei ocupații militare pe termen lung pe care nici măcar SUA nu și-o poate permite, venezuelenii sunt cei care vor decide dacă cea pe care Trump o ignoră doar pentru că i-a suflat premiul Nobel merită sau nu respect; SUA nu pot ‘conduce’ o altă țară în lipsa, cum spuneam, a unei ocupații militare practic imposibile (nu și în cazul Groenlandei totuși), iar a ‘face ce trebuie’ pare să însemne pentru Trump denationalizarea resurselor petroliere în favoarea companiilor americane (care, veți vedea, nu se vor înghesui să investească acolo din cauza problemelor logistice și de infrastructură) și ieșirea din sfera de influență a Chinei și Rusiei (efect inevitabil, singurul care are măcar vreo urmă de sens). Sigur, e normal să ne bucurăm că a scăpat de Maduro, un dictator abject, nerecunoscut de nicio țară democratică, dar ‘operațiunea specială’ (sună cunoscut?) impresionantă prin eficiență a cam semănat cu scenariul unui film hollywoodian prost, cu un răufăcător prost de rău capturat de americanii cei buni sub pretextul combaterii traficului de droguri. Paradoxal, în timp ce ICE încearcă să scape de imigranții ilegali, Trump îi aduce în țară împotriva voinței lor. À propos de ICE, ei încearcă să scape și de proprii cetățeni (prin împușcare, ca în incidentul oribil de ieri), dar reușesc doar să scape doar de ultimele iluzii că Trump nu ar trebui să dea numele unei patologii psihice, ținând cont de modul în care încearcă să învinovățească victima.
În Europa ne preocupă mai mult situația Groenlandei, următoarea pe lista lui Trump de chestiuni care ar putea să distragă atenția de la dosarele Epstein. Statutul său incert, populația infimă și importanța strategică o fac țintă perfectă pentru orice bully geopolitic care se respectă. În ciuda văicărelilor, Europa a investit foarte puțin spre deloc în acest teritoriu și, în consecință, probabil îl va pierde. Trebuie să ne împăcăm cu ideea, cum trebuie să ne împăcăm cu ideea că NATO nu mai există în realitate (‘detaliu’ pe care Trump ni-l tot reamintește, inclusiv în postarea de ieri).
Ce există în schimb este doctrina Donroe (în cuvintele lui Trump). În baza a ceea ce am scris până acum (și în alte articole), să-i enumerăm pe scurt principiile:
- Nu există principii. Sau reguli. Totul se scrie din mers, în funcție de dispoziția personală a lui Trump, de modul în care interlocutorii îi apasă nesiguranțele și complexele. Cine crede altceva este naiv și nu înțelege personajul (există și urme de strategie în SUA, întrucât Trump nu înseamnă toată administrația americană, însă acestea sunt secundare).
- Continentele care au ‘America’ în nume aparțin SUA (serios, asta era argumentul ‘analiștilor’ de la Fox). Asta aduce puțin cu doctrina Monroe (care în 1823 a închis Americile colonizării europene), însă aceasta din urmă nu proclama hegemonia SUA, fiind în esență o declarație defensivă bazată pe o paradigmă neintervenționistă a SUA care s-a păstrat până la al doilea război mondial.
- SUA nu are nevoie de aliați, prin urmare nu are aliați.
- SUA e de acord cu China și Rusia să mențină Europa divizată, eventual ca teren de bătălii economice și nu numai.
- SUA nu e de acord cu China în privința sferelor de influență, dar se poate ajunge la un acord fără război mondial pentru că:
- Totul e negociabil și se bazează strict pe pârghii de negociere (și China are așa ceva) pentru avantaje pe termen scurt, și
- Strategiile pe termen lung sunt inutile deoarece pe termen lung Trump nu va mai fi președintele SUA și doar asta contează pentru el (în afară de premiul Nobel pentru pace, pe care probabil îl va primi doar ca să descopere că nu vine la pachet cu empatie, decență și alte calități de bază umane, și nici nu poate compensa stima de sine scăzută, ca și președinția SUA de altfel).
Abia aștept momentul când admiratorii de azi ai lui Trump vor întoarce din nou retorica, atunci când acesta va fi pierdut puterea de a distruge viața a milioane de oameni. Bineînțeles, există și efecte pozitive ale aplicării doctrinei Donroe, cum ar fi trezirea Europei (la federalizare, sper) sau sfârșitul carierei politice a lui Maduro, deși să nu ne bucurăm prea tare pentru asta, în primul rând pentru că regimul lui a rămas în picioare, și în al doilea rând pentru că e cazul, când avem de-a face cu oameni ca Trump, să ne amintim de celebra confesiune a lui Martin Niemoller: „Mai întâi au venit după socialiști și nu am spus nimic, pentru că nu eram socialist. Apoi au venit după sindicalişti și nu am spus nimic, pentru că nu eram sindicalist. Apoi au venit după evrei, și nu am spus nimic, pentru că nu eram evreu. În sfârșit, au venit după mine, și nu mai era nimeni care să spună ceva în favoarea mea.” Bineînțeles, Maduro a fost un lider nelegitim al unui regim brutal și nimeni nu spune nimic astăzi, pentru că toți cei ca el merită un sfârșit de carieră ‘spectaculos’ (cum au avut Saddam, Gaddafi sau Ceaușescu). Însă asta nu schimbă cu nimic faptul că intervenția în sine (în care au murit oameni și care a fost ilegală și în SUA prin neanunțarea congresului), ca și crimele de război comise de Hegseth împotriva navelor de pescuit încărcate sau nu cu droguri, trebuie judecate cu aceeași măsură ca abuzurile altora (Rusia, China etc.), și dacă tăcem astăzi, mâine, când vor veni după noi (prin Groenlanda) nu va fi nimeni care să spună ceva.
