Ne contrazicem până la ceartă pe rețelele sociale, inocentând ba legionari, ba comuniști, ba respingând vehement ambele extreme. Conservatorii le reproșează progresiștilor că se simt deranjați de Radu Gyr, deși România nu s-a dezis încă de Adrian Păunescu, panegeristul lui Ceaușescu și al „epocii de aur”.
Nimeni nu s-ar deranja însă pentru evocarea unui Constantin Titel Petrescu, bunăoară, un adevărat democrat care a fost și el martirizat în pușcăriile comuniste, exact ca legionarii pe care unii îi consideră „sfinți”. E o mare nedreptate a memoriei publice românești: în timp ce Radu Gyr și alți legionari sunt frecvent evocați dinspre partea conservatoare și mai naționalistă a societății românești, adevărații democrați interbelici, care au suferit în egală măsură în închisorile comuniste, par a fi uitați.
Ei au reprezentat filonul nostru democratic autentic, occidental, moderat, mai umanist și mai moral, complet diferit de extremele fascistă și comunistă. Dar în discursul public post-’89, au fost eclipsați fie de mitizarea „sfinților închisorilor” – legionarii, fie de nostalgii comuniste (la fel de greu de înțeles pentru democrați).
În discursul public românesc de azi s-a creat aproape un monopol al memoriei carcerale în jurul foștilor legionari și/sau al simpatizanților lor. Adevărul însă e că au existat numeroși deținuți politici români care au suferit în închisorile comuniste fără să fi avut afinități cunoscute cu Mișcarea Legionară: oameni cu convingeri democratice, liberale, țărăniste, social-democrate ori pur și simplu creștine. Ei nu au fost „mitizați”, deși reprezintă adevărata tradiție democratică a României interbelice.
Câteva nume aproape necunoscute azi: Ion Manolescu-Strunga, liberal, arestat la 6 mai 1950, închis la Sighet, unde a și murit în aprilie 1951; Alexandru I. Lapedatu, liberal, profesor universitar, arestat în noaptea demnitarilor (5-6 mai 1950), mort la Sighet în august același an.
O vreme, după ’90, s-a vorbit mult despre Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Dinu Brătianu, Vasile Voiculescu; acum evocarea lor este tot mai evanescentă, eclipsată de cea a legionarilor și de nostalgiile comuniste. Niciunul dintre democrații interbelici nu are statuie în marile orașe, puțini mai știu cum arătau, bisericile nu le pomenesc numele, opinia publică – nici atât; martiriul lor n-a fost exploatat ideologic.
Democrația e decentă, nu urlă nici pe tunuri, nici cu crucea în mână! Pornind însă de la ei, am fi putut reclădi o Românie europeană, echilibrată și decentă. Dar nimeni nu-i revendică azi, nimeni nu-i evocă, nici măcar progresiștii (sau mi se pare doar mie?). Stânga nostalgică s-ar alinia mai degrabă în spatele lui Adrian Păunescu, ridicându-i statui. Ce dacă bardul de la Bârca a rămas în istorie drept cel mai inflăcărat panegirist al lui Ceaușescu și al „epocii de aur”? Și ce dacă poezia religioasă a lui Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu) are un fior spiritual, metafizic înălțător, transfigurator, autentic, care-i lipsește poeziei lui Gyr – drapată în „cămașa morții”. BOR și intelectualii conservatori preferă stilistica lui Gyr, ori macar à la manière de…
Pe democrații interbelici nu-i mai revendică nimeni astăzi. Liberalii au jucat impostura cu oasele Brătienilor până s-a ales praful de PNL, țărăniștii post-’89 au dispărut – cine să-i mai evoce pe Maniu și Mihalache? –, iar PSD-ul nu-și mai amintește și nu ne mai amintește nici măcar de Sergiu Cunescu. Democrații interbelici, ale căror efigii au fost vremelnic exploatate pentru gloriolele unor partide „renăscute” după ’90, nu mai sunt astăzi apropriați nici de stânga, nici de dreapta – prea moderați, prea „occidentali”!… Au redevenit incomozi: amintesc că România chiar ar fi putut deveni o țară democratică dacă partidele n-ar fi fost atât de predispuse la compromisurile care compromit. Așa s-a făcut că Radu Gyr e din nou poetul „temnițelor mistice”, iar Adrian Păunescu, tribunul epocii de aur, e viu în memoria publică. Noi, între ei, tot mai polarizați, ca și cum Gyr și Păunescu ar fi variantele supreme de conștiință românească, deși între acești poli toxici a existat un filon de democrație autentică – creștină, liberală, țărănistă și social-democrată.
Între cămășile verzi și steaua roșie (de la Răsărit), a existat și există o Românie decentă, echilibrată, europeană. În ciuda semnelor descurajante de azi, sper – tot mai sper! – că al ei va fi viitorul.
