În acest eseu, istorica franceză analizează relațiile economice dintre țările occidentale și URSS și demonstrează că obiectivul autorităților sovietice a fost întotdeauna acela de a profita de know-how-ul și capitalul străin pentru a consolida regimul și capacitățile militare sovietice, blocând în același timp orice opoziție occidentală față de Kremlin. Mai mult, pe termen lung, Occidentul nu a fost niciodată câștigătorul economic. O lecție importantă.
La începutul lunii martie 2022, Secretarul de Stat al SUA, Marco Rubio, vorbea cu entuziasm despre „oportunitățile extraordinare”, atât economice, cât și geopolitice, care s-ar deschide pentru Statele Unite și Rusia odată ce războiul din Ucraina se va fi încheiat. Printr-o mutare semnificativă, pe 15 august 2025, în timpul întâlnirii din Alaska, președintele Putin a semnat un decret care deschide calea pentru revenirea companiei americane ExxonMobil la proiectul strategic de gaze și petrol Sahalin-1.
Proiectele economice post-război ruso-americane aflate în discuție se concentrează pe două sectoare strategice: energia și mineralele rare. Proiectele comune de explorare a petrolului și gazelor în regiunea arctică se află în prim-plan. Se discută despre o posibilă participare a SUA la proiectele Gazprom PJSC, ceea ce ar putea revigora inițiative blocate precum Nord Stream 2. Implicarea SUA în livrările de gaze naturale rusești către Europa ar reprezenta un punct de cotitură major în diplomația energetică.
Poate cel mai controversat proiect este propunerea ca SUA să preia controlul centralei nucleare Zaporojie din Ucraina, aflată în prezent sub ocupație rusă. Această facilitate, care producea 20% din electricitatea Ucrainei înainte de război, ar urma să fie administrată de SUA, iar producția sa de electricitate distribuită atât Rusiei, cât și Ucrainei.
Al doilea pilon al cooperării potențiale se concentrează pe pământurile rare și metalele critice, resurse esențiale pentru tranziția energetică și producția avansată. China domină în prezent acest sector, reprezentând 60% din producția globală de pământuri rare, în timp ce Rusia are rezerve semnificative neexploatate. Investiția SUA în zăcământul Tomtor din Iakuția este văzută ca o oportunitate strategică de a contracara controlul strict al Chinei asupra pieței. Acest zăcământ deține aproximativ 19% din rezervele mondiale de niobiu, un element esențial pentru aliajele aerospațiale și magneții supraconductori. Dezvoltarea sitului a fost oprită în 2022, când sancțiunile au blocat accesul la tehnologiile de extracție occidentale. Se estimează că este necesară o investiție de 2 miliarde de dolari în infrastructură înainte ca operațiunile la scară largă să poată începe.
Fascinată de aceste perspective, administrația Trump a fost determinată să se alinieze cu Rusia în războiul ruso-ucrainean și să blocheze orice măsuri serioase care ar fi putut dăuna Moscovei. Totuși, înainte de a se arunca cu capul înainte pe „vasta piață rusească”, oficialii americani ar face bine să ia în considerare ghinioanele repetate ale celor care au fost prinși în capcana cooperării economice cu Rusia. O retrospectivă istorică prezentată aici (și în Partea a II-a care va urma) poate servi drept avertisment pentru cei care ascultă cântecul de sirenă al Kremlinului.
Preludiu
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, în euforia alianței franco-ruse, peste 1,5 milioane de francezi, încurajați de băncile și guvernul francez, au investit masiv în datoria Imperiului Țarist, ajungând la o sumă colosală de 15 miliarde de franci-aur. Aceste investiții, promovate de bănci mari precum Crédit Lyonnais, ofereau randamente atractive și erau percepute ca fiind „sigure și fără griji”. În primăvara anului 1906, în urma unei campanii de dezinformare privind starea Rusiei, condusă de o presă venală finanțată generos de guvernul rus, Franța i-a împrumutat 2,2 milioane de franci-aur lui Nicolae al II-lea pentru a-l răsplăti pentru că s-a angajat în „reforme democratice”.
Titlurile de valoare rusești reprezentau un sfert din investițiile franceze în afara țării înainte de război, iar patru cincimi din datoria publică a Rusiei erau deținute la Paris. În total, capitalul francez a finanțat o parte substanțială a modernizării Imperiului Rus, în special căile ferate, industrializarea și dezvoltarea industriei petroliere din Baku. În 1914, Franța era cel mai mare creditor al Rusiei.
În ianuarie 1918, guvernul bolșevic a anulat toate datoriile externe contractate de regimul țarist. Dintr-o singură lovitură, economiile a 1,6 milioane de deținători de obligațiuni francezi, reprezentând 15 miliarde de franci-aur, au fost șterse. Acesta a fost un traumatism financiar și psihologic major în Franța.
„Nu am reușit să readucem Rusia la rațiune prin forță. Cred că o putem salva prin comerț. Comerțul are o influență care te trezește la realitate. (…) Trebuie să luptăm împotriva anarhiei cu abundență”.
Așa și-a justificat prim-ministrul britanic Lloyd George decizia de a abandona politica de intervenție armată în Rusia bolșevică în martie 1920, când înfrângerea armatelor albe nu mai era pusă la îndoială. Această frază rezumă imensa neînțelegere dintre Kremlin și democrațiile occidentale în concepția lor despre comerț și cooperare internațională. Occidentalii își imaginau că liderii bolșevici căutau prosperitatea supușilor lor, la fel ca liderii democrațiilor. În schimb, pentru Lenin și succesorii săi de la Kremlin, până în ziua de azi, schimburile economice au un singur scop: să-și întărească puterea și să-și paralizeze adversarii occidentali – pe scurt, să îmbunătățească echilibrul de putere în favoarea taberei conduse de Moscova.
„Exploatați lăcomia capitaliștilor” (Lenin)
„Străinii ne cumpără deja oficialii cu mită uriașă și «exportă rămășițele Rusiei». Și vor continua să o facă. Monopolul nostru [asupra comerțului exterior] este un avertisment politicos: «Dragi prieteni, va veni vremea când vă voi spânzura pentru asta». Străinii, știind că bolșevicii nu glumesc, iau asta în serios. (…) Nu putem face comerț liber: ar fi moartea Rusiei”.
Lenin, Scrisoare către Kamenev, 3 martie 1922
Din primele luni ale regimului lui Lenin, manipularea cercurilor de afaceri a fost o pârghie importantă în politica de influență rusă. Rusia bolșevică se afla atunci într-o poziție extrem de precară, prinsă între Puterile Centrale, gata să reia ofensiva, și Antanta, iritată de defecțiunea Rusiei. Din primăvara anului 1918, după acordurile de la Brest-Litovsk, tactica lui Lenin a fost să-i facă pe „imperialiștii” din ambele tabere interesați de supraviețuirea guvernului bolșevic.
Situația era mai favorabilă bolșevicilor decât ar sugera starea economiei lor. Contele Mirbach, ambasadorul Reich-ului, credea că bolșevicii trebuie sprijiniți cu orice preț, deoarece „dacă ar cădea, succesorii lor ar colabora cu Antanta pentru a relua teritoriile care s-au desprins, în special Ucraina, și pentru a revizui Tratatul de la Brest”. La rândul său, ambasadorul francez Joseph Noulens era de părere că Rusia nu poate „ieși din neant decât sub influență străină” și, prin urmare, „în ciuda dezamăgirilor pe care ni le-a provocat Rusia, nu trebuie să ne abandonăm poziția, pentru că ar fi preluată definitiv de alții, fără nicio speranță de a mai recupera miliardele pe care le-am investit” (3 aprilie 1918).
Francezii se temeau că Rusia bolșevică va cădea în sfera de influență germană. Existau câțiva sceptici, precum Louis de Robien, un diplomat francez la Petrograd, care scria în jurnalul său la 14 mai 1918: „Colonizarea Rusiei de către germani — ca și de către noi — mi se pare imposibilă: este un teren mișcător pe care nu se poate construi nimic durabil”, dar acestea erau voci izolate. Lenin a decis să folosească capitaliștii străini pentru a-și salva regimul (foametea și lipsurile erau deja răspândite după doar câteva luni de bolșevism) și să folosească momeala economică pentru a-i diviza mai bine pe „imperialiști”. În fața unei Germanii secătuite de blocada aliată, el a fluturat ca momeală vasta piață rusească.
Pe 15 mai 1918, au început negocierile pentru restabilirea relațiilor comerciale germano-ruse. Bolșevicii au explicat că vor avea nevoie de credite pentru a-și îndeplini obligațiile față de Puterile Centrale și au fluturat promisiunea unor concesiuni în Rusia. Pe 17 mai, Mirbach a cerut guvernului său fonduri suplimentare „pentru a consolida poziția bolșevicilor”. A. Ioffe, ambasadorul sovietic la Berlin, și Leonid Krasin, expertul bolșevic în probleme economice și viitor Comisar pentru Comerț Exterior, au inaugurat practica sovietică (și post-sovietică) de a organiza industriașii și bancherii într-un lobby într-o țară „burgheză” pentru a putea bloca inițiativele partidelor ostile Moscovei. Cu o fină înțelegere a mentalității de afaceri germane, Ioffe și Krasin s-au prezentat drept „realiști”, sugerând că nu iau în serios sloganurile revoluționare pe care le proclamau în public. Pe 7 iulie, ei au declarat că guvernul bolșevic este „pregătit să renunțe la obiectivele sale utopice și să urmeze o politică socialistă pragmatică”.
Ioffe a fost însărcinat de Lenin cu o misiune cvadruplă:
- să neutralizeze partidul militar (Hindenburg și Ludendorff), favorabil eliminării bolșevicilor, făcând apel la industriașii și bancherii interesați de „marea piață rusească”;
- să sprijine forțele revoluționare din Germania cu bani și chiar cu livrări de arme;
- să informeze Kremlinul despre situația din Germania;
- și să semene discordie între Germania și Turcia.
Astfel, sub acoperirea dezvoltării cooperării economice, bolșevicii urmăreau să:
- neutralizeze aripa anti-rusă a guvernului german, înaltul comandament militar foarte influent de la Berlin;
- accelereze subversiunea guvernului Reich-ului prin finanțarea partidelor revoluționare;
- spioneze guvernul german;
- pună bazele viitoarei lor expansiuni în Caucaz, semănând discordie între Turcia și Germania.
Pentru a atinge acest ultim obiectiv, momeala a fost petrolul din Baku, bastionul bolșevismului din Transcaucazia, amenințat de turci și britanici. Pe 30 iunie 1918, Lenin i-a telegrafiat lui Stalin: „Ioffe ne-a informat astăzi că (…) germanii (…) promit să nu-i lase pe turci să intre în Baku, dar vor petrol. Ioffe a răspuns că suntem complet de acord cu principiul trocului. (…) Încearcă să-i transmiți lui Șaumian [liderul bolșevic din Baku] cât mai repede posibil că acum avem cele mai bune șanse să păstrăm Baku”. Pe 2 iulie, Ioffe a promis Germaniei un sfert din producția de petrol dacă Baku rămânea în mâinile bolșevicilor, pentru a-și rupe legăturile cu aliatul său turc. A fost o lovitură de maestru: bolșevicii convinseseră Berlinul să devină un instrument al politicii lor imperiale, până la punctul de a compromite alianța germano-turcă.
În timp ce ademeneau Germania cu promisiunea unor contracte profitabile, bolșevicii îi ațâțau pe unii împotriva celorlalți, făcând Puterile Centrale și Antanta să se lupte pentru piața rusească. La începutul lunii mai 1918, Lenin le-a fluturat americanilor promisiunea unor concesiuni în Siberia de Est, sugerând că Statele Unite vor înlocui Reich-ul ca partener economic al Rusiei și că Germania va fi slăbită de această expansiune economică a Statelor Unite în Rusia. La acel moment, bolșevicii încercau să-i încurajeze pe americani să neutralizeze amenințarea japoneză în Extremul Orient și să se desprindă de Antanta.
După înfrângerea Puterilor Centrale, Lenin și-a intensificat încercările de a „cumpăra” Antanta, ispitind-o cu perspectivele marii piețe rusești. Pe 8 martie 1919, președintele Wilson l-a trimis pe William Bullitt într-o misiune confidențială în Rusia, care a transmis propunerile lui Cicerin, Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe: recunoașterea de către Rusia a obligațiilor sale financiare (o aluzie la datoriile Imperiului Țarist, anulate de Lenin pe 21 ianuarie 1918), reluarea relațiilor comerciale în schimbul încetării ostilităților în Rusia și renunțarea la sprijinul occidental pentru forțele anti-bolșevice. Bolșevicii au continuat să fluture posibilitatea unui acord privind datoriile țariste, cu condiția ca Occidentul să recunoască Rusia bolșevică și să revitalizeze economia rusă.
Aceasta este exact aceeași politică urmărită acum cu administrația Trump: oferirea exploatării comune a resurselor rusești cu condiția ca Statele Unite să abandoneze Ucraina, exploatând fixația americană pe amenințarea chineză, în timp ce Kremlinul joacă același joc dublu între Washington și Beijing (Putin tocmai i-a oferit lui Xi proiecte comune în Arctica, exact aceleași pe care tocmai i le propusese lui Witkoff).
Kremlinul a impus condiții draconice pentru revenirea ExxonMobil la proiectul Sahalin 1: ExxonMobil trebuia nu doar să furnizeze echipamente străine esențiale pentru proiect, ci și să lucreze activ pentru ridicarea sancțiunilor occidentale împotriva Rusiei. Moscova a cerut ca ExxonMobil să devină un lobbyist pentru Rusia la Washington, folosindu-și influența pentru a schimba politica externă a SUA în schimbul returnării activelor sale. Eforturile ExxonMobil urmau să fie susținute de companiile tehnologice americane implicate în proiectul Arctic LNG 2, care ar fi devenit astfel beneficiare directe ale scutirilor de sancțiuni.
După înfrângerea armatelor albe, Antanta a adoptat o politică de „cordon sanitar”. Clemenceau a recomandat ridicarea unui „gard de sârmă ghimpată în jurul Rusiei” pentru a o împiedica să facă rău în străinătate. Scopul bolșevicilor a devenit atunci spargerea „frontului unit al imperialiștilor”. În februarie 1920, Lenin, Troțki, Ioffe și Litvinov au făcut numeroase declarații presei străine, lăudând avantajele păcii și comerțului cu Rusia, sugerând că bolșevicii își vor abandona politica de subversiune în Occident (deși, în același timp, alimentau revoluția în Germania) dacă țările Antantei încetau să mai sprijine oponenții regimului din Rusia Sovietică. Karl Radek vorbea deja despre „coexistență pașnică”: „Credem că țările capitaliste pot coexista acum cu un stat proletar”.
Lloyd George era nerăbdător să creadă acest lucru. În mai, Krasin a fost invitat la Londra pentru a negocia un acord comercial, exact în momentul în care Armata Roșie își pregătea marea ofensivă împotriva Poloniei, pe care bolșevicii o vedeau ca un preludiu la revoluția în întreaga Europă. În iulie 1920, bolșevicii, crezând că sunt pe val, au atacat Varșovia. Pe 10 august, sub influența lui Krasin și Kamenev, care fuseseră trimiși la Londra pe 4 august, Lloyd George a exclus acordarea de ajutor Poloniei și i-a recomandat acesteia să accepte armistițiul oferit de bolșevici, deși cu câteva zile înainte amenințase sovieticii cu trimiterea flotei britanice în Marea Baltică dacă nu-și opreau înaintarea. Abandonată de Anglia, Polonia a fost salvată de Franța.
„Construind comunismul cu mâini necomuniste” (Lenin)
Când tratatul comercial anglo-sovietic a fost semnat pe 12 martie 1921, Cicerin era în culmea fericirii. A fost un „punct de cotitură în politica externă sovietică”, se lăuda el. Moscova a împușcat mai mulți iepuri dintr-o lovitură. Antanta a fost subminată, deoarece francezii au fost foarte ofensați de acordul anglo-sovietic, spre marea satisfacție a bolșevicilor. A început competiția pentru cucerirea pieței rusești. Germanii s-au grăbit să profite, semnând un acord comercial pe 6 mai 1921. Reichswehr-ul a fost de acord să dezvolte complexul militar-industrial sovietic. Regimul bolșevic câștigase, în timp ce țara murea de foame, ruinată de naționalizări. Capitaliștii aveau să salveze Rusia lui Lenin.
Străinii erau fericiți să-i consolideze puterea. Datorită „cooperării economice”, bolșevicii au reușit să creeze un lobby în fiecare țară capitalistă, capabil să blocheze orice inițiativă contrară intereselor statului sovietic. Rusia bolșevică acorda prioritate în comenzile sale țărilor dispuse să-i susțină obiectivele de politică externă și firmelor „prietene”, pentru a motiva aripa pro-sovietică a burgheziei. A plasat aceste relații într-un cadru bilateral care excludea orice acțiune concertată a puterilor occidentale împotriva Moscovei.
„Trebuie să fim inteligenți, să luăm în considerare particularitățile lumii capitaliste, să exploatăm lăcomia capitaliștilor pentru materii prime și să le smulgem avantaje care ne vor consolida poziția economică printre capitaliștii înșiși, oricât de ciudat ar părea”, scria Lenin.
Lenin a avut capitalistul său preferat, Armand Hammer, care a făcut avere în Rusia bolșevică și a devenit un lobbyist neobosit al regimului sovietic până la Gorbaciov. Acest om viclean a înțeles regulile jocului: a permis CEKA să preia controlul primei sale companii.
Din vara anului 1921, în plină NEP, principala preocupare a bolșevicilor era să obțină credite. În acest scop, Krasin i-a scris adjunctului său Lejava: „Va trebui să ne spălăm și să ne îmbrăcăm prezentabil și să adoptăm o înfățișare mai europeană. Dacă ne păstrăm același aspect ca înainte, nu vom obține nimic”. Dar, în opinia sa, Rusia nu trebuia să-și sacrifice principiile revoluționare pentru a-și atinge scopurile. Pe 8 noiembrie 1921, Krasin i-a scris lui Lenin pentru a-l descuraja să meargă prea departe în a face concesii Occidentului: „Capitalismul mondial se va resemna cu existența sistemului sovietic dacă i se va permite să participe la exploatarea resurselor naturale și a forței de muncă din Rusia”. Singura concesie oferită de bolșevici a fost să le permită foștilor proprietari să-și închirieze afacerile naționalizate și să le opereze în numele regimului sovietic — și chiar și atunci, în schimbul unui împrumut mare.
Superioritatea economică a Occidentului a încetat să mai fie un avantaj; dimpotrivă, putea fi întoarsă împotriva taberei occidentale și folosită pentru a o diviza. Cicerin a văzut acest lucru foarte clar: „Originalitatea fără precedent a politicii noastre constă în faptul că proletariatul deține puterea politică și își oferă serviciile capitalului fără a-i permite să devină clasa conducătoare” (22 noiembrie 1921).
Revenind la zilele noastre, putem vedea că Kremlinul divizează solidaritatea „Occidentului colectiv” folosind instrumentul activelor confiscate, la fel cum bolșevicii fluturau promisiunea vagă a unei posibile recunoașteri a datoriilor țariste: cei care dau dovadă de complezență față de Moscova sunt răsplătiți cu returnarea câtorva active – în schimbul, desigur, a unor concesii infinit mai serioase.
Oferta Rusiei de a permite Statelor Unite să-și folosească flota de spărgătoare de gheață cu propulsie nucleară, unică în lume, pentru a sprijini dezvoltarea proiectelor americane de gaze și GNL în Alaska, ar transforma guvernul SUA într-un client al unei entități strategice de stat rusești. Din 2009, Rusia și-a mărit numărul de spărgătoare de gheață pentru a-și consolida poziția în Extremul Nord, concurând pentru supremație cu rivalii săi tradiționali, Canada, Statele Unite și Norvegia, și mai recent, China.
„Mergem la Geneva nu ca comuniști, ci ca negustori” (Lenin)
Spre toamna anului 1921, în Occident a prins contur un nou proiect: crearea unei corporații internaționale pentru reconstrucția economică a Europei. Printre altele, ideea era de a permite Germaniei să exploateze resursele naturale ale Rusiei și astfel să-și plătească reparațiile de război. S-a convenit ca acest lucru să fie discutat la Conferința de la Geneva, programată pentru aprilie 1922. Diplomații bolșevici au fost imediat mobilizați. Pentru Lenin, nu se punea problema să tolereze ceea ce părea a fi un „front unit” al capitaliștilor împotriva Rusiei socialiste.
Înaintea conferinței, au lansat o campanie bine orchestrată pentru a diviza industriașii occidentali. I-au ademenit pe britanici cu un acord cu Royal Dutch-Shell care ar fi acordat companiei drepturi exclusive de a exploata petrolul din Baku. Această ofertă i-a adus pe britanici în conflict cu Statele Unite: Standard Oil avea și ea interese petroliere în Caucaz. În Germania, au apelat la lobby-ul foarte pro-sovietic al industriei grele pentru a-i neutraliza pe cei care, precum ministrul de externe Rathenau, înclinau spre Occident. În acest scop, i-au trimis pe Radek și Krasin la Berlin, care și-au folosit toate conexiunile din cercurile militare, industriale și financiare pentru a marginaliza aripa pro-occidentală a guvernului german. Radek a fluturat posibilitatea ca Reichswehr-ul să ocolească clauzele de dezarmare ale Tratatului de la Versailles, producând arme și antrenându-și oamenii pe teritoriul sovietic.
Sovieticii au participat la Conferința de la Geneva, primul forum internațional la care au fost invitați, cu intenții foarte specifice formulate de Lenin: „Mergem acolo ca negustori, deoarece comerțul cu țările capitaliste (atâta timp cât nu s-au prăbușit) este indispensabil pentru noi și mergem acolo pentru a formula condițiile politice ale acestui comerț în avantajul nostru”. Țările occidentale nu trebuiau temute, deoarece „sunt afectate de boala voinței”. Scopul era de a preveni apariția unei solidarități europene prin sprijinirea țărilor ostile Tratatului de la Versailles, anume Germania și Italia. Lenin a recomandat dezinformarea occidentalilor prin atenuarea proclamațiilor ideologice: „Fără cuvinte tari”, i-a ordonat el lui Cicerin pe 23 martie. „Trebuie să excludem formula conform căreia concepția noastră istorică consideră războaiele mondiale inevitabile”.
Munca preliminară de sabotare a conferinței a dat roade: pe 16 aprilie, Germania și Rusia au semnat Tratatul de la Rapallo. Acest succes i-a încurajat pe liderii bolșevici („Nu trebuie să ne temem să facem conferința să eșueze”, i-a telegrafiat Lenin lui Cicerin) și i-a determinat să deraieze conferința de la Geneva, căutând în același timp alte acorduri bilaterale.
Tratatul de la Rapallo includea clauze militare secrete: Germaniei i se permitea să înființeze tabere în Rusia pentru a testa tancuri, avioane și gaze de luptă (interzise prin Tratatul de la Versailles). În schimb, germanii s-au angajat să construiască industrii de armament, a căror producție urma să fie împărțită cu Rusia. Guvernul sovietic dorea să atragă capital german pentru a spori capacitățile de apărare ale URSS și, prin urmare, a autorizat crearea de baze militare secrete pe teritoriul său. Mai presus de toate, bolșevicii sperau că Tratatul de la Rapallo va împiedica Germania să adere la Liga Națiunilor. Acest tratat și Tratatul de la Berlin din aprilie 1926, care i-a succedat, au fost pârghiile prin care Moscova spera să împiedice Germania să se integreze în blocul occidental.
Până la sfârșitul anului 1923, Germania era deja principalul partener comercial al Rusiei. O treime din concesiunile străine din URSS erau germane și peste 50 de milioane de dolari fuseseră investiți în aceste companii. Nu numai că dealerii germani nu au obținut profiturile așteptate în URSS, dar au dat chiar faliment.
În total, peste 350 de concesiuni străine au contribuit la redresarea economiei sovietice în timpul NEP. Până la sfârșitul anilor 1920, 80% din forajele petroliere sovietice se realizau cu tehnologie rotativă americană, iar toate rafinăriile erau construite de companii străine. Datorită acestei infuzii de capital și expertiză occidentală, producția sovietică a crescut de la aproape zero în 1922 la nivelurile de dinainte de Primul Război Mondial în 1928.
„Consolidarea poziției lui Stalin a stimulat un spirit de toleranță”.
Stalin a rupt cu NEP în 1928-9. Scopul său, a spus el, era „independența economică” a URSS. Investitorii occidentali care se aventuraseră în URSS au fost expropriați treptat. Evacuarea străinilor nu s-a realizat printr-un simplu decret de naționalizare generală. Stalin a implementat o strategie de sufocare treptată, combinând presiunea birocratică, intimidarea și justificările ideologice. Companiile străine au fost supuse unei hărțuiri administrative constante. S-au impus taxe exorbitante și retroactive, regulile de import-export au fost schimbate fără preaviz, iar sindicatele controlate de Partid au lansat greve și au făcut cereri salariale nerealiste, făcând imposibilă operarea profitabilă.
Propaganda i-a acuzat pe specialiștii și inginerii străini că sunt sabotori și spioni. Procesul Șahti din 1928, ce a implicat ingineri sovietici și germani, a creat un climat de teroare: orice problemă tehnică putea fi interpretată ca un act contrarevoluționar rău intenționat, făcând poziția străinilor de nesuportat.
Cu spatele la zid, companiile nu au avut altă opțiune decât să-și negocieze plecarea în cele mai proaste condiții. Guvernul sovietic s-a oferit să „răscumpere” concesiunea pentru o fracțiune din valoarea sa reală, prezentând acest jaf ca pe o tranzacție comercială agreată de comun acord. Refuzul însemna pierderea a tot și riscul urmăririi penale.
Aceste eșecuri nu i-au învățat nimic pe industriașii occidentali. Conștient de decalajul tehnologic al URSS, Stalin a orchestrat un vast program de import de competențe și bunuri de capital atunci când și-a lansat planurile cincinale pentru industrializare accelerată, cu scopul de a construi o armată capabilă să cucerească Europa. Occidentalii s-au repezit în URSS. Contracte de asistență tehnică în valoare de milioane de dolari au fost semnate cu mari companii americane și europene.
Realizările industrializării trâmbițate de propaganda stalinistă au fost, de fapt, rezultatul acestei cooptări pe scară largă a cercurilor de afaceri occidentale. Giganți precum Ford au jucat un rol de pionierat în crearea industriei auto sovietice, în special prin proiectarea fabricii din Gorki (acum Nijni Novgorod). General Electric a furnizat turbine și generatoare pentru proiecte hidroelectrice majore, precum Dnieprostroi. Compania de inginerie Albert Kahn, Inc. a proiectat și supravegheat construcția a peste 520 de fabrici în URSS între 1929 și 1932, inclusiv fabricile de tractoare din Stalingrad și Celiabinsk. Companii precum McKee Corporation au contribuit semnificativ la construcția complexelor siderurgice, cum ar fi combinatul de la Magnitogorsk, un simbol al industrializării staliniste.
Mii de ingineri, tehnicieni și muncitori calificați, în principal americani, dar și germani, britanici și de alte naționalități, au fost atrași în URSS. Fugind de Marea Depresiune care făcea ravagii în Occident sau motivați de convingeri comuniste, ei au adus o expertiză practică indispensabilă pe șantiere și în fabrici, formând o nouă generație de manageri tehnici sovietici.
Soarta lor a fost adesea tragică. Mulți dintre ei au fost arestați de NKVD. Pașapoartele le-au fost confiscate la sosire, astfel încât nu puteau părăsi țara. Acuzați de „sabotaj”, au fost condamnați la pedepse lungi cu închisoarea, deportați în lagărele Gulagului sau pur și simplu executați. După ce i-a stors pe străini de tot ce se putea, Stalin a decis că nu mai are nevoie de ei la mijlocul anilor 1930. În 1933, șase ingineri britanici de la Metropolitan-Vickers, care lucrau la proiecte electrice, au fost arestați și acuzați de sabotaj și spionaj într-un proces-spectacol la Moscova. Intervenția diplomatică britanică le-a asigurat eliberarea și expulzarea, dar afacerea a marcat începutul sfârșitului pentru experții străini.
Stalin s-a resemnat cu această dependență pe scară largă de străini pentru că era în proces de a pune bazele complexului militar-industrial sovietic. Partenerii străini vor fi întotdeauna judecați în viitor după disponibilitatea lor de a consolida sectorul de putere al URSS (și mai târziu al Rusiei). În octombrie 1933, Litvinov, Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe, îi mărturisea lui Hervé Alphand, ambasadorul francez: „Am criticat întotdeauna Germania pentru că s-a preocupat doar de consolidarea relațiilor dintre țările noastre și nu de consolidarea poziției noastre internaționale. Sperăm că Franța va urma o politică diferită în această privință”. În 1936, când noul ambasador francez, Robert Coulondre, și-a prezentat scrisorile de acreditare președintelui Kalinin, acesta din urmă i-a amintit că un acord „are menirea de a consolida puterea defensivă a părților semnatare”. Cu toate acestea, sovieticii nu obținuseră încă nimic „în domeniul furnizărilor relevante pentru apărarea națională”. Pe de altă parte, industria germană se oferea să furnizeze URSS, pe credit, toate echipamentele pe care le dorea, „chiar și arme”, a specificat Litvinov. Cam în aceeași perioadă, sovieticii au condiționat discutarea unui nou credit german de consimțământul Reich-ului pentru comenzi militare din partea URSS. Promisiunea transferurilor de tehnologie militară l-a determinat pe Stalin să aleagă un acord cu Hitler în 1939.
„Câștigarea elitelor economice europene influente prin cooperare”
În anii 1960, Samuel Pisar, consilierul economic al președintelui Kennedy, și-a dezvoltat teoria „convergenței” între URSS și democrații prin comerț, care se credea a fi un instrument important pentru garantarea păcii. Acest lucru ne readuce la iluziile lui Lloyd George menționate mai sus. Acestea erau împărtășite de o serie de lideri europeni, precum cancelarul Helmut Schmidt („Wandel durch Handel” – schimbare prin comerț, cum se spune în Germania de Vest) și Valéry Giscard d’Estaing.
În jurul anului 1966, tabăra occidentală părea să arate tendințe centrifuge promițătoare pentru Moscova. Statele Unite erau împotmolite în Războiul din Vietnam. Franța s-a retras din comanda integrată a NATO, iar Germania de Vest s-a orientat către Ostpolitik.
Moscova căuta destinderea atât cu Statele Unite, cât și cu țările europene, din motive diferite. Cu Statele Unite, pentru că dorea să-și stabilizeze sfera de influență în Europa de Est. Cu Europa, dorea să obțină recunoașterea granițelor postbelice, să încurajeze tendințele centrifuge în cadrul NATO și, în special, să împingă Germania de Vest spre neutralitate, precum și să obțină avantajele economice și politice ale comerțului Est-Vest, creând în același timp dependența energetică a Europei de URSS. Washingtonul spera că, în schimbul beneficiilor economice, URSS va influența Vietnamul de Nord să ajungă la un acord cu Washingtonul care să permită Statelor Unite să iasă cu fața curată.
În URSS, economia mergea din ce în ce mai prost. Importul de tehnologie și know-how occidental era vital pentru supraviețuirea și modernizarea regimului și, mai presus de toate, pentru imensa înarmare întreprinsă între 1965 și 1970. Brejnev se aștepta ca destinderea să aducă câștiguri economice enorme fără ca URSS să trebuiască să-și sacrifice ambițiile globale.
Un document găsit în arhivele est-germane, datat 26 aprilie 1968, la începutul destinderii, schițează strategia europeană pe termen lung a URSS: „eliminarea anti-sovietismului și anti-comunismului prin extinderea treptată a relațiilor politice, tehnologice, științifice și culturale; reducerea influenței americane și vest-germane. În acest scop, URSS trebuie să (…) ralieze elitele economice europene influente prin cooperare”. Din 1969, Ostpolitik-ul cancelarului vest-german Willy Brandt a căutat să normalizeze relațiile cu Europa de Est.
Comerțul Est-Vest a fost susținut masiv de un val de împrumuturi acordate de băncile și guvernele occidentale, ducând la o datorie exponențială. RFG a folosit finanțele ca instrument pentru a-și promova puterea industrială. Băncile sale s-au concentrat în principal pe finanțarea exporturilor industriale germane, făcând din RFG principalul furnizor occidental al URSS. Franța a alocat împrumuturi din motive ideologice: spera să facă din URSS o contrapondere la Statele Unite. Încurajate de stat ca parte a politicii de independență a lui de Gaulle, băncile franceze s-au angajat masiv în împrumuturi preferențiale și tranzacții pur financiare, devenind creditori majori ai URSS pentru a câștiga favorurile Moscovei, fără ca Franța să obțină vreun avantaj economic semnificativ, având în vedere performanța sa comercială slabă.
Din partea sovietică, comerțul finanțat prin credite viza în principal achiziționarea de know-how, în special tehnologii cu dublă utilizare, adică tehnologii cu aplicații atât civile, cât și militare, precum și echipamentele și fabricile necesare pentru a reduce un decalaj tehnologic care ar fi putut face ca URSS să piardă cursa înarmărilor. Transferul de tehnologie a luat diverse forme, de la cumpărarea de licențe și brevete la importul de echipamente avansate. Cea mai spectaculoasă metodă a fost construcția de fabrici complete „la cheie” de către companii occidentale, care au adus în URSS nu numai echipamente, ci și inginerie, procese de producție și formarea personalului.
De exemplu, acordul VAZ-Fiat (1966) a implicat construcția unei uriașe fabrici de automobile într-un oraș nou, Togliatti. Producătorul italian Fiat a asigurat un transfer aproape complet de tehnologie: planurile fabricii sale moderne Mirafiori, pregătirea a mii de ingineri și muncitori sovietici și licența pentru a produce modelul său Fiat 124, care a devenit Jiguli în URSS.
Un alt proiect colosal a fost construcția fabricii de camioane KamAZ pe râul Kama. Acest proiect a implicat un mare consorțiu de companii occidentale, în special americane și franceze (inclusiv Renault), și a fost finanțat în parte prin împrumuturi occidentale. Acest caz ilustrează perfect ambiguitatea transferurilor, deoarece camioanele KamAZ, deși proiectate pentru uz civil, au devenit rapid platforma de bază pentru multe sisteme de armament sovietice, inclusiv lansatoare mobile de rachete.
În domeniul tehnologiei informației, în ciuda controalelor stricte, au fost realizate vânzări de către companii occidentale, în timp ce URSS avea un decalaj tehnologic de cel puțin cinci ani, un decalaj care a continuat să se mărească.
Dezvoltarea schimburilor economice finanțate de Occident a fost o mană cerească pentru liderii de la Kremlin, deoarece i-a scutit de grija aprovizionării interne și le-a oferit mijloacele de a se concentra pe consolidarea potențialului lor militar. Concentrarea resurselor în complexul militar-industrial a permis URSS să atingă o „cvasi-paritate” cu Statele Unite în multe domenii ale înarmării (rachete balistice, aviație de luptă, submarine nucleare). Astfel, comerțul Est-Vest a subvenționat indirect un efort militar sovietic colosal pe care economia țării, lăsată de capul ei, nu l-ar fi putut susține. Plătim prețul pentru asta acum, în timp ce Putin devastează Ucraina cu armele stocate în acei ani.
Comerțul Est-Vest a avut și alte avantaje în ochii liderilor de la Kremlin. A subminat solidaritatea occidentală. Sub presiunea europenilor dornici să obțină contracte în URSS, listele COCOM, organismul responsabil din 1950 cu întocmirea unui inventar al produselor și tehnologiilor așa-numite „strategice”, al căror export către blocul comunist era interzis sau supus unei autorizații stricte, au fost relaxate. Sistemul de embargou făcea apă din toate părțile, stârnind certuri transatlantice aprinse, spre deliciul Kremlinului.
La începutul anilor 1980, gazoductul Siberia-Europa a fost subiectul unei confruntări politice și economice majore în cadrul alianței occidentale, punând Statele Unite împotriva aliaților săi europeni într-un mod spectaculos. Pentru Uniunea Sovietică, miza era enormă: gazoductul urma să-i ofere o sursă stabilă și masivă de valută forte, esențială pentru finanțarea importurilor sale de cereale și tehnologie și pentru susținerea unei economii care se sufoca. Pe termen lung, dependența Europei de gazul rusesc ar fi dus inevitabil la o trecere în orbita Kremlinului, se spera la Moscova.
Țările vest-europene, în special Germania de Vest, Franța și Italia, convinse că interdependența economică ar face războiul „materialmente imposibil”, au rezistat cu greu stimulentelor economice, deoarece proiectul reprezenta contracte de miliarde de dolari pentru industriile lor de înaltă tehnologie (turbine cu gaz, stații de compresoare și țevi speciale din oțel). În fața unui front european unit, administrația Reagan a fost forțată să dea înapoi. În 1982, a anunțat ridicarea sancțiunilor introduse după intervenția sovietică în Afganistan.
Pentru cei care își imaginaseră că comerțul Est-Vest va fi un nou Klondike, trezirea la realitate a fost brutală. Investitorii occidentali s-au confruntat cu lipsa de disciplină financiară a companiilor sovietice, obișnuite să fie salvate de stat, cu întârzieri la plată și cu renegocierea unilaterală a contractelor. Acest lucru a pus sub semnul întrebării „teoria convergenței” atât de populară în Occident. A devenit clar că, așa cum se întâmplase mereu, autocrația rusă căuta să absoarbă tehnologia occidentală fără a adopta instituțiile liberale pe care se bazează economia de piață.
Criza a atins punctul culminant în martie 1981, când Polonia s-a declarat incapabilă să-și ramburseze datoria și a cerut creditorilor săi occidentali un moratoriu. A fost urmată de România în iunie 1982, apoi de Ungaria și Iugoslavia, care au ajuns aproape de faliment. Băncile occidentale, care împrumutaseră masiv, au simțit șocul. Au realizat că debitorul îl ținea în cele din urmă ostatic pe creditor. În același timp, occidentalii și-au dat seama că URSS profitase de destindere pentru a se angaja în spionaj pe scară largă. Pe 24 aprilie 1974, Günter Guillaume, unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai cancelarului Willy Brandt, a fost demascat ca spion pentru RDG. Instituții precum Camera de Comerț Franco-Sovietică, care ar fi trebuit să promoveze comerțul, au servit și ca canale de informare și puncte de contact pentru operațiuni de informații economice.
În cele din urmă, afluxul de credite și tehnologie occidentală a oferit regimului comunist o amânare de cincisprezece ani. Când ne gândim la daunele morale cauzate de epoca Brejnev, la dezvoltarea cinismului, a violenței și a imoralității care au marcat acei ani caracterizați de o frenezie a achizițiilor materiale, nu putem să nu ne gândim că ar fi fost mai bine dacă regimul s-ar fi prăbușit cu o generație în urmă. În schimb, acesta putrezește până la punctul în care daunele vor fi fatale până când liderii sovietici au decis să încerce să le remedieze.
Politica de „resetare”, adică uitarea deliberată a experienței greu câștigate din trecut, pare să fie regula în relațiile dintre Rusia și țările occidentale. De-abia a pretins Gorbaciov că introduce „socialismul cu față umană”, că a urmat o altă goană: de data aceasta, oamenii proclamau, „trebuie să-l ajutăm pe Gorbaciov”. Drept urmare, pe 4 decembrie 1991, URSS a suspendat plata datoriei sale de 70 de miliarde de dolari. Europa deținea peste 75% din această datorie, adică peste 52,5 miliarde de dolari. Germania deținea 36%, Franța 10% (41,3 miliarde de dolari), Italia 7%, Marea Britanie 5%, Japonia 2,5% și Statele Unite 1,25%. Până la 1 decembrie 1991, cel puțin 25 de miliarde de dolari fuseseră scoși din URSS prin canale clandestine. Încă o dată, contribuabilii francezi au plătit nota de plată: au plătit mai mult de jumătate din creanțele Franței asupra URSS, adică peste 20 de miliarde de franci, 1.379 pe contribuabil pe an.
Astfel, Occidentul a menținut pe linia de plutire economia sovietică pe parcursul întregii perioade comuniste. Astăzi, liderii ruși vorbesc cu nostalgie despre programul Lend-Lease acordat URSS de către Roosevelt în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care a permis hrănirea sovieticilor, consolidarea capacităților lor militare și, în cele din urmă, stabilirea controlului lui Stalin asupra a jumătate din Europa.
Acesta este, în esență, modelul propus administrației Trump: Kremlinul a înțeles că, fără sprijinul SUA, hegemonia rusă asupra întregului continent european este imposibilă. Noutatea este că SUA pare acum să împărtășească viziunea Rusiei asupra economiei ca instrument de dominare a celor slabi. Natura proiectelor discutate cu Witkoff schițează fără îndoială un plan pentru un condominium ruso-american asupra Europei.
Nota redacției – Analiza lui Francoise Thom a fost publicată pe Russian Desk și este tradusă cu acordul editorilor.
