Ieri, CCR a hotărât să amâne pentru 8 octombrie o hotărâre cu privire la patru din cele cinci legi trecute de guvern prin angajarea răspunderii în fața Parlamentului. Cea mai importantă – politic vorbind – este legea referitoare la pensiile magistraților. Motivul e știut. Premierul a declarat public de mai multe ori că, dacă aceasta pică, el pleacă.
Curtea dispune, după cum se vede, nu doar de o putere asupra modului cum va arăta deficitul bugetul – căci, indiferent de decizia din 8 octombrie, amânarea lungește termenul de la care legea sau absența ei va produce efecte –, ci și de o putere politică imensă, fiindcă, odată ce premierul a anunțat ce face în caz că legea ar pica, judecătorii de la CCR știu că nu un vot al parlamentului, ci ei l-ar răsturna.
Puterea acestei curți nu a fost tot timpul atât de mare. Inițial, în Constituția din 1991, deciziile ei puteau fi invalidate. Mai precis, dacă două treimi din membrii fiecărei camere nu erau de acord cu rezultatul deliberării celor nouă membri ai CCR, legea supusă controlului nu mai era respinsă în bloc ori retrimisă în camere pentru corecturi, ci ajungea la Cotroceni, pentru promulgare.
Acum 22 de ani, la revizuirea Constituției, o majoritate a parlamentarilor a considerat că fusese o eroare ca în 1991 să nu se accepte teza potrivit căreia o pronunțare a CCR este „obligatorie și definitivă”. Ideea unui control a posteriori – realizat prin votul celor două camere – a fost formulată în Constituantă de juristul G. Frunda, ulterior un politician udemerist experimentat. În 2003, CCR a devenit cu adevărat o putere. Și, încet-încet, una redutabilă.
De atunci încoace, multe decizii sau hotărâri ale Curții au nemulțumit publicul. Mai exact, câte o parte a lui. N-a existat, mă tem, niciodată unanimitate cu privire la vreo poziție a CCR. A contribuit la această situație și faptul că numeroși membri ai acestei instanțe proveneau din mediul politic, iar alții erau inadecvați.
Ceea ce a stârnit o adevărată furie anti-CCR e sprijinul dat de către membrii acestei curți pentru magistrați. Nu atât nivelul veniturilor acestora, cât pensionarea lor cu mult înainte de ceilalți cetățeni e considerată azi inacceptabilă. Guvernul actual a luat taurul de coarne și a propus ca vârsta de pensionare a magistraților să crească treptat. Asta-i disputa ce ar putea duce la plecarea premierului actual.
Ce s-ar putea întâmpla, dincolo de soarta unei persoane sau a alteia, dacă decizia CCR ar fi una anti-Bolojan? Cred că putem anticipa mai multe scenarii.
Primul ar fi sporirea în continuare a puterii Curții. Regimul ar deveni – pas cu pas, cum ar fi zis KWI –, o republică a magistraților. Celelalte două puteri ar ceda tot mai mult din autoritatea pe care le-o conferă legitimitatea electorală, transferând celor 9 judecători din CCR tot mai multe decizii, mai ales pe cele care nemulțumesc o majoritate a cetățenilor.
Un al doilea scenariu e cu totul diferit. Am putea asista la o revoltă a partidelor care să caute să limiteze puterea magistraților. Mijlocul la îndemână ar fi o revizuire a Constituției care să repună CCR în poziția pe care a avut-o între 1991 și 2003. O asemenea evoluție ar deschide două căi: prima ar fi revenirea mai amplă la primul deceniu al tranziției sau, mai exact, la o coalizare a politicienilor corupți cu magistrați, la rândul lor, corupți. Așa arătau vremurile în care Iliescu domina România.
Cealaltă cale ar fi diferită de ce am trăit până acum, și anume la o confruntare între puterea judecătorească și celelalte două puteri, care ar avea ca rezultat principal limitarea semnificativă și pe termen lung a corupției politice. Iritată de revenirea la un control politic al magistraturii, justiția n-ar mai ierta corupții, în primul rând din mediul politic, ci, necruțătoare, i-ar trimite după gratii.
O republică magistraților? Corupție mai mare, ca înainte de intrarea în UE? Sau mai multă dreptate, ca rezultat al unui război între puterea judiciară și celelalte două puteri?
Greu de anticipat.
