Am fost surprins de entuziasmul fără precedent cu care a fost primit programul noului guvern al României. Susținerea reformei statului român părea să întrunească sprijinul unei majorități consistente a populației, calitatea programului guvernamental fiind socotită a fi fără precedent.
Acest sprijin general avea însă ceva scris cu litere mici în josul paginii. Fiecare grup socio-profesional sprijinea din toată inima reformele și ajustările bugetare cu o condiție majoră: ca ele să nu-i afecteze pe ei înșiși. Pensionari, angajați ai administrației publice, magistrați, elevi, antreprenori, populația în general, toți erau de acord cu reformele și ajustările bugetare cu condiția ca ele să fie făcute doar pe seama „celorlalți”.
Or, o țară în care toată lumea e de acord cu schimbarea, dar mai puțin cu schimbarea care îi afectează pe ei, devine, nu-i așa, o țară în care schimbarea nu are nicio șansă de reușită pentru că toată lumea se coalizează împotriva agentului de schimbare. Fiecare din alte motive, dar, în final, cu același obiectiv, „agentul” trebuie demolat.
O societate atât de suferindă precum cea românească are nevoie de schimbări în toate planurile pentru a o aduce în rândul țărilor europene față de care face nota discordantă astăzi în multe privințe: plecând de la micimea veniturilor fiscale, până la nivelul imens al evaziunii la plată TVA, mergând mai departe la slaba calitate a serviciilor publice.
Paradoxal, o reformă completă și de succes va afecta într-un fel sau altul cvasi-totalitatea societății, tocmai asta reprezentând garanția unei abordări exhaustive și nu doar a unor cârpeli improvizate. Până la urmă, oricât de neplăcut ar suna, cererea agregată excesivă și nesustenabilă a României din ultimii ani a fost generată nu doar de statul român, ci și de consumul privat. În consecință, ajustările trebuie făcute pe toate planurile, abordând cu curaj atât ajustarile ritualice, cât și cele de impact.
Ceea ce vedem acum în societate este cazul de manual al rezistenței la schimbare. În companiile supuse unui proces profund de schimbare, grupurile afectate rareori vor recunoaște că se opun schimbării pentru că se simt vizate sau perdante. În schimb, motivele generice invocate sunt: „am mai încercat asta și nu a mers”, „e atât de greu, că nu avem nicio șansă să reușim”, „am început prost schimbarea, trebuia în altă parte”, „vom ajunge să muncim mai mult decât înainte”, „asta va face ca lucrurile să scape de sub control (al meu)”, „cei care promovează schimbarea sunt suspecți și nu am încredere în motivele lor”. Iar exemplele ar putea continua.
În cazul României, obiecțiile la schimbare sunt generalizate și ele provin atât din rândul celor care au votat de la bun început împotriva actualei configurației politice, dar și din partea celor care au susținut-o. În aceste condiții, întrebarea legitimă este ce șanse are actuala conducere să aibă succes, în condițiile in care întreaga societate, din motive diferite, se aliază împotriva ei, iar vocile critice sunt apoi multiplicate și amplificate de toate canalele media.
Ceea ce prea puțină lume pare să remarce este ceea ce tocmai s-a întâmplat. În timp ce noi, intern, ne-am pierdut răbdarea și ne-am saturat, cei din exterior, care ne-au finanțat până acum excesele, și-au recuperat optimismul legat de România și ne așteaptă să servim întreg meniul reformelor, nu doar felul întâi.
Și aici mai merită făcută o precizare. În urma discutiei avută la Vorbitorincii Leaders, mulți m-au apostrofat pentru afirmația că România și-a pierdut credibilitatea în fața instituțiilor internaționale care vor măsuri imediate. Reproșul primit era legat de faptul că generalizez, folosind un blam colectiv când, de fapt, au fost anumiți lideri care ar trebui să fie învinuiți pentru lipsa de credibilitate.
După 30 de ani de expunere la piețele financiare internaționale, pot să vă spun că, pentru cei din exterior, gâlceava noastră internă este un detaliu cu care nu își bat capul. Căci liderii României sunt produsul voinței populare și a sistemului politic și economic pe care țara îl are. Deci, din punctul de vedere al celor care ne evaluează din exterior, atât succesele, cat și eșecurile sunt ale României ca entitate statală, nu ale liderului X sau Y. Predictibilitatea sau lipsa de consecvență sunt și ele tot ale României. Deci chiar dacă aici arătăm cu degetul unii către alții, în exterior, percepția este a riscului de țară. Se judecă măsurile, indiferent de numele celui care le ia, nu promisiunile sau intențiile.
Iar din acest punct de vedere, merită observat faptul că, în timp ce societatea deja s-a saturat de primul fel al reformelor fiscale, investitorilor străini tocmai ce li s-a deschis apetitul, cerând și felul 2 și 3 de reforme pentru a continua să finanțeze România la dobânzi în scădere. Asta ar trebui să ofere confort și mai multă răbdare celor care critică acum din greu guvernul pentru faptul că reformele fiscale de etică și echitate se lasă așteptate.
Așa cum explicam și cu altă ocazie, pentru o ajustare bugetară continuă pe termen mediu, aceste reforme nu au cum să fie decât începutul. Reducerea deficitului și în anii următori necesită o continuare a reformelor mai ales în zonele decisive, de evaziune, de optimizare a cheltuielilor, care nu s-au putut face într-o lună.
Dar asta, doar cu condiția ca anti-reformiștii și reformiștii din societate să nu reușească, culmea, impreuna, „succesul” stopării reformelor prin decredibilizarea și eliminarea inițiatorului. Motivele total opuse din spate nici nu ar mai conta.
