Dincolo de obișnuitele considerații „strategice” din care regimului teocratic criminal de la Teheran i s-a permis să supraviețuiască loviturilor necruțătoare ale Israelului, practic prin intervenția lui Trump, care ar sacrifica orice pe altarul unui premiu Nobel pentru pace care nu va veni niciodată, acest conflict a demonstrat că analiza mea precedentă privind fragilitatea relației între Rusia și China poate fi extinsă la întreaga așa-numită „axă a răului”, sau CRINK (China, Rusia, Iran, Coreea de Nord). Scriam că un astfel de pol geopolitic nu poate exista în adevăratul sens al cuvântului deoarece:
- NU se bazează pe valori comune, absența valorilor democratice și liberale nefiind în sine o valoare. O cleptocrație ortodoxă, o teocratie islamică și vreo două dictaturi comuniste sună cel mult ca un început de banc (dacă ar intra într-un bar), nu ca o bază de alianță. Pe acei realiști care consideră că aceste lucruri sunt irelevante în fața intereselor strategice, îi invit să îmi dea un singur exemplu istoric de alianță care a funcționat pe termen lung fără să fie bazată pe compatibilitate axiologică. De aceea, afirmațiile lui Trump privind ‘multiplele definiții’ ale articolului 5 din NATO (la 11 septembrie 2001, singurul moment în care articolul 5 a fost activat, nu mai erau atâtea definiții), deși erodează încrederea între aliați, nu vor duce la dizolvarea efectivă a acesteia, așa cum probabil s-ar fi întâmplat în cazul altor alianțe.
- NU se bazează pe obiective geopolitice compatibile. Am arătat că China își dorește o Rusie slabă, pe care să o exploateze pentru resurse ieftine și căreia, la momentul potrivit, să îi ia înapoi teritoriile pierdute prin ‘tratatele inegale’ din secolul 19, inclusiv zona Vladivostok (sau HaiShenWai, vechiul nume folosit în dinastiile Ming și Qing, așa cum apare, pur întâmplător, pe hărțile chinezești de astăzi), asta pe lângă competiția pentru resursele din zona arctică și din cea a Asiei Centrale, unde influența rusă este înlocuită treptat, dar sigur, de cea chineză. China cumpără 90% din petrolul iranian și, prin urmare, este îngrijorată mai mult de posibilitatea închiderii strâmtorii Ormuz decât de problemele regimului ayatollahilor, care susțin și regimul Houthi din Yemen, un pericol permanent pentru rutele comerciale care susțin expansionismul economic al Chinei. Ceea ce este mai puțin cunoscut este faptul că Iranul pare că și-a schimbat prioritățile strategice, alegând să antagonizeze China, spre exemplu în luna mai prin cedarea portului Chabahar Indiei, care astfel urmează să contracareze importanța portului pakistanez Gwandar, construit de China în cadrul inițiativei ‘Belt and Road’. Tot în luna mai, ministrul de externe de la Teheran a semnat un acord de parteneriat strategic cu India, văzut de mulți ca un răspuns la relația apropiată dintre China și Pakistan (acum evidentă și la nivel militar, prin folosirea de către Pakistan a aeronavelor militare de producție chineză pentru a respinge atacurile Indiei). În plus, niciodată regimul de la Teheran nu a susținut public poziția Chinei în legătură cu Taiwanul. Dronele vândute Rusiei au fost plătite scump de Putin, nu oferite în bază vreunei alianțe, iar Rusia este oricum prea ocupată cu propriul război ca să poată ajuta Iranul în vreun mod semnificativ. Mai mult, Rusia și China NU doresc nici ele ca Iranul să obțină arme nucleare (altfel i-ar fi ajutat de mult să o facă), întrucât asta ar strica balanța geopolitică în Orientul Mijlociu în detrimentul statelor sunnite pe care China vrea (și parțial reușește) să le atragă în diverse parteneriate. Dacă tot am inclus aici și Coreea de Nord, trebuie menționat că îngrijorările Beijingului au crescut (gelozie?) după apropierea Phenianului de Moscova, concretizată prin trupele nord-coreene trimise pe front în schimbul tehnicii militare, petrolului și probabil a altor beneficii. China, din motive istorice și strategice complexe (unele menționate mai sus), nu este interesată de un triunghi Phenian-Beijing-Moscova, considerând Coreea de Nord un fel de curte proprie (parțial justificat, având în vedere că supraviețuirea regimului dinastiei Kim depinde în mare măsură de susținerea economică a Chinei). Ultima vizită oficială între Xi și Kim Jong Un datează de 6 ani, și asta nu e niciodată un semn bun.
- Percepția publică a Iranului în China nu este una pozitivă. Nenumărate comentarii pe social media chinezesti au descris Iranul ca fiind slab, „cea mai timidă țară din lume”, „un tigru de hârtie”, etc., o eventuală alianță cu o astfel de țară neputând aduce beneficii strategice. Partidul Comunist Chinez este surprinzător de atent la opinia publică, dovadă că, dincolo de obișnuita retorică prin ministrul de externe Wang Yi, care a condamnat violarea suveranității, securității și a integrității teritoriale a Iranului de către Israel, China nu a făcut niciun pas concret în a ajuta Iranul. Chiar și declarația respectivă trebuie văzută tot în contextul pretențiilor asupra Taiwanului, definit ca teritoriu chinezesc și astfel neputând fi „apărat” fără o încălcare similară a suveranității Chinei.
Nu contest faptul că interese comune există, traducându-se într-o oarecare facilitare a încheierii de tratate formale și înțelegeri între aceste țări. Iran a fost acceptat în 2023 în SCO (Shanghai Cooperation Organization) și în 2024 a devenit membru al BRICS, dar relația între aceste țări rămâne una pur tranzacțională, uneori doar retorică (și Putin l-a asigurat luni pe Abbas Aragchi, ministrul iranian de externe, de susținerea Rusiei pentru poporul iranian, care s-a concretizat cel mult prin rugăciuni, cum este uneori obișnuit la Kremlin), și determinată cel mult de interesele de moment, nu de compatibilitățile geopolitice sau axiologice. Cum „Axa Răului” nu există nici măcar pe hârtie, ea pare mai mult un artificiu de media decât o realitate geopolitică.
