Pe 21 iunie s-au împlinit 30 de ani de la semnarea Declarației de la Snagov privind aderarea României la Uniunea Europeană, prilej cu care se pregătesc simpozioane elogioase, care transformă acel eveniment într-un mit fondator al integrării României în NATO și UE. Contextul politic actual, cu o guvernare ce se naște greu, după un an electoral care a bulversat și a polarizat la maxim publicul român este propice pentru a dezbate rolul consensului în politică.
Ce reprezintă „Consensul de la Snagov”?
Este vorba de o „declarație” prin care partidele politice parlamentare, președintele României, prim-ministrul, președintele Senatului şi președintele Camerei Deputaților au semnat un angajament prin care își asumau obiectivul de aderare a României la UE, până în anul 2000. Declarația este chintesența unor documente întocmite timp de trei luni. Este lăudabil efortul de a pregăti un „proiect de țară”, sub forma unei Strategii naționale de pregătire a aderării României la UE, sub conducerea academicianului Tudorel Postolache, chemat din postul de ambasador la Luxemburg pentru a coordona un proces de consultări.
Acest document s-a numit, pe scurt, „Strategia de la Snagov”, în baza căreia s-a elaborat acea „Declarație de la Snagov”, din 21 iunie 1995. În cartea lui Valeriu Ioan Franc despre lucrările acelei comisii își exprimă puncte de vedere câțiva intelectuali ai „patrulaterului roșu”, de genul lui Tudorel Postolache sau Silviu Brucan, lideri ai BOR, precum ÎPS Daniel (mitropolit al Moldovei) sau câțiva jurnaliști de la Adevărul, dar nu am găsit nici un articol al vreunui reprezentant al opoziției sau al societății civile[1].
De altfel, impactul cel mai mare al acestui proces de consultare l-a avut acea „Declarație” de voință politică, iar majoritatea studiilor au rămas doar pe hârtie.
Mie mi se pare că „mitologizarea” Consensului de la Snagov nu este decât un act de propagandă, utilă azi politicienilor ce vor să păstreze status-quo. Părerea mea este că nu am asistat la un „consens” ci, mai degrabă, la un „șantaj” al puterii cleptocratice post-comuniste.
De ce nu sunt de acord cu mitologizarea „Declarației de la Snagov”?
În primul rând, Snagovul reprezintă de fapt un simbol al nomenclaturii. După ce s-a construit Palatul de la Snagov pentru prințul Nicolae, în anii 1930, camarila regelui Carol al II-lea a construit în jurul lacului Snagov o serie de vile de vacanță iar, în timpul războiului, mareșalul Antonescu și o serie de ofițeri germani au ocupat acele vile.
Au urmat, ca locatari, „consilierii sovietici” și nomenclatura comunistă iar, după 1989, noua clasă politică cleptocratică. De menționat faptul că aici a fost deținut și judecat Imre Nagy, liderul revoluției maghiare din 1956. Ce fel de spațiu simbolic pro-european poate să fie acest loc?
În al doilea rând, acest „consens” este prezentat drept un moment de cotitură pentru integrarea euroatlantică. Însă, scopul imediat al Declarației de la Snagov a fost acela de a prezenta Uniunii Europene un document ce exprima voința politică a întregii clasei politice pentru aderarea la UE. De altfel, președintele Ion Iliescu a prezentat imediat cererea de aderare a României la UE, la Consiliul European de la Cannes din iunie 1995. „Declarația” nu a avut nicio legătură cu aderarea la NATO.
Să nu uităm că România semnase, în aprilie 1991, un tratat de colaborare cu URSS (cu puțin înainte de destrămarea URSS) apoi, în 1994, aderase la Parteneriatul pentru Pace, văzut atunci ca un substitut pentru NATO. Aș adăuga faptul că, problema extinderii NATO și a aderării unor țări din Europa de est la NATO au pus-o Vaclav Havel și Lech Walesa, într-o întâlnire cu Bill Clinton de la Muzeul Holocaustului, din 21 aprilie 1993[2].
De asemenea, criteriile de aderare, stabilite la Copenhaga (1993) cereau ca fiecare țară să-și asume obligații privind existența unor instituții democratice stabile, a unei economii de piață funcționale și să demonstreze capacitatea de a-și asuma obligațiile după aderare. Deci, era un lucru fundamental ca „patrulaterul roșu” de la guvernare (PDSR, Partidul România Mare, Partidul Unității Naționale și Partidul Socialist al Muncii) să își asocieze numele partidelor de opoziție, ce aveau sprijinul explicit al Occidentului și o opțiune clară pentru integrarea euroatlantică.
Din surse PNŢ-CD, am aflat că „Seniorul” Corneliu Coposu, liderul de facto al Opoziției, s-a simțit șantajat și, de aceea, l-a trimis la Snagov pe Gabriel Țepelea să semneze Declarația în numele PNŢ-CD, pentru a nu fi acuzat că se opune integrării în UE.
În ceea ce privește aderarea la NATO, un nou forum de la Snagov a fost organizat mai târziu, în 31 martie 2001. Pentru a se ajunge la un nou „Consens de la Snagov”, președintele Iliescu a organizat, la 31 martie 2001, o întâlnire cu peste 200 de reprezentanți ai partidelor politice, societății civile și ai altor autorități publice, pentru a se semna „Declarația-Apel la Forumul NATO 2002”.
Din păcate, Declarația a primit foarte multe critici de formă iar Partidul România Mare nu a participat la întâlnire, fiind nevoie să fie organizată o nouă întâlnire, în 4 aprilie 2001. Liderii opoziției, inclusiv fostul președinte Emil Constantinescu au considerat acest demers drept o operațiune de imagine a PSD, deoarece negocierile și pregătirea pentru aderarea la NATO se desfășurau deja pe baza Membership Action Plan, încă din 1999. Substratul Forumului de la Snagov din 2001, pentru cei ce nu au studiat bine acea epocă este următorul: după alegerile prezidențiale din 2000, cu Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor ca finaliști, România era văzută în SUA ca un stat eșuat, fără șanse de a fi admis în NATO.
Astfel, președintele Ion Iliescu a avut nevoie de o campanie de lobby intens și de „norocul” de a lua o decizie corectă în a sprijini necondiționat SUA, după atacurile teroriste din septembrie 2001. O primă încercare de vizită în SUA a avut loc din februarie 2001 dar a fost un eșec. Ocazia folosită de diplomația română pentru a ajunge la Washington, DC a fost participarea la Micul Dejun de Rugăciune. De aceea, noul „consens” de la Snagov a fost stabilit în luna următoare tot ca un fel de „șantaj” al puterii.
Așa-numitul „spirit de la Snagov” a fost invocat în continuare ca model de consens, ba chiar exportat și în Basarabia, prin intermediul unor consultanți români. Astfel, Platforma „Acțiunea 2012” a propus un Pact pentru Basarabia iar, ulterior, mai multe inițiative moldovenești aspirau la un „Pact de la Snagov moldovenesc”.
În final, după ciclul electoral haotic din 2024 și polarizarea actuală, reapare mitologia „Consensului de la Snagov”. Ideea unui consens pentru realizarea obiective de interes național este foarte bună, însă a fost compromisă prin eșecurile politice recente ale președintelui Iohannis şi a coaliției PSD-PNL-UDMR, ce pregăteau o guvernare pe termen lung, modificând ciclul electoral în 2024 și făcând praf echilibrul bugetar. Dacă Guvernul Bolojan reușește „curățarea grajdurilor lui Augias”, atunci se poate relansa dezbaterea unui nou consens (Consensul de la Cotroceni?). Până atunci, orice nou „Consens de la Snagov” poate fi văzut ca un nou șantaj din partea elitei cleptocrate.
[1] Valeriu Ioan-Franc, Din lucrările Comisiei de la Snagov-martie-iunie 1995, Centrul de Informare şi Documentare Economică, Bucureşti, 2000.
[2] James M. Goldgeier, Not Whether but When. The decision to enlarge NATO, Brookings University Press, 1999, p.20.
