Idealismul fără discernământ poate da putere exact opresiunii împotriva căreia lupți.
În campusurile universitare din Occident, scenele sunt tot mai previzibile: keffiyeh-uri lângă steaguri curcubeu, lozinci împotriva imperialismului și pancarte „Free Palestine” fluturate de studenți care, cel mai probabil, n-ar putea localiza Gaza pe hartă. Entuziasmul este contagios. Claritatea morală? Nu la fel de evidentă.
Vedem din ce în ce mai frecvent studenți din comunitatea LGBTQ+ susținând cu pasiune Palestina – un teritoriu unde identitatea lor ar putea duce la închisoare sau chiar la moarte. Auzim cereri de demantelare a „colonialismului” occidental, în timp ce regimul teocratic al Iranului – da, acel Iran care a ucis-o pe Mahsa Amini pentru un văl purtat neglijent și care execută public disidenți – este apărat.
Cum se explică acest paradox? De ce ajung unii dintre cei mai vocali apărători ai drepturilor omului să sprijine regimuri profund ostile acestor drepturi?
De ce tinerii albi virează spre stânga?
Totul începe în sălile de curs. Studenții sosesc plini de idealism și cu mintea deschisă, dar, în loc să fie provocați să gândească critic, li se oferă adesea o lentilă morală gata formată: Occidentul este opresorul; tot ce i se opune e, prin definiție, rezistență. În domenii precum studiile post-coloniale sau teoria de gen, figuri precum Edward Said sau Frantz Fanon conturează o narațiune în care istoria nu e altceva decât o lungă succesiune de abuzuri occidentale.
Acest filtru moral se împletește cu sentimentul de vinovăție al privilegiului. Mulți dintre acești studenți provin din medii confortabile, suburbii prospere. Când li se spune că beneficiază de „sisteme de opresiune”, caută modalități de „răscumpărare” simbolică. Iar activismul devine o formă de ispășire teatrală. După cum arată John McWhorter, nu e vorba de justiție, ci de semnalare a virtuții.
Indignare selectivă: unele victime contează mai mult
Activiștii din campusuri nu duc lipsă de compasiune. Dar e o compasiune extrem de selectivă. Palestina devine cauza emblematică. Afișele BDS (Boicot, Dezinvestiții, Sancțiuni) sunt omniprezente. Dar musulmanii uiguri trimiși în lagăre de reeducare în China? Sau femeile iraniene care își riscă viața pentru libertăți fundamentale? Aproape absenți din peisaj.
De ce? Pentru că aceste povești nu se potrivesc narativei „Occidentul e ticălosul”. Palestina este prezentată ca un caz perfect de tip David contra Goliat – colonialism, apartheid, opresiune, toate la un loc. Alte situații cer nuanțare, ridică întrebări incomode. Iar activismul de campus nu prea agreează nuanțele.
Un sondaj realizat de Harvard în 2023 a relevat că peste jumătate dintre tinerii americani au justificat masacrul comis de Hamas pe 7 octombrie ca pe un răspuns la „nedreptățile suferite” de populația palestiniană. Gândiți-vă bine: o cauză care este făcută să pară justă pe Instagram ajunge să ofere acoperire morală unui act de terorism. Iar când încerci să pornești o discuție serioasă despre cauzele conflictului din Gaza și menționezi atrocitățile din 7 octombrie, ești întâmpinat instantaneu cu replica-reflex: „Dar de Nakba ai auzit?!”. Whataboutism, cum îi spune englezul.
„Queers for Palestine”: cazul unei solidarități absurde
Poate nicăieri nu e mai vizibilă această confuzie decât în pancartele „Queers for Palestine” din marile universități. Acești studenți, în altă parte a lumii, ar fi încarcerați sau executați pentru cine sunt. Homosexualitatea este criminalizată atât de Hamas, cât și de Autoritatea Palestiniană. Există cazuri documentate de tortură, șantaj, chiar crimă. Human Rights Watch a scris despre asta. Nimeni din campusuri nu pare să fi citit.
Atunci, de unde solidaritatea? Pentru că narativa nu se bazează pe logică, ci pe alinierea cu „opresații”. Dacă Israelul este opresorul, iar Palestina – victima, atunci toți cei care luptă împotriva opresiunii trebuie să se alinieze cu aceasta, indiferent cât de regresive sunt ideile celor din tabăra respectivă.
Cei care subliniază că Israelul respectă drepturile LGBTQ+ sunt respinși cu acuzații de „pinkwashing” – ca și cum respectarea drepturilor minorităților ar fi doar o strategie de PR. Nu e un contraargument, e o eschivare.
Și e periculoasă.
Istoria a mai scris o dată acest scenariu. În 1979, studenții iranieni – marxiști, feministe, seculariști – au contribuit la răsturnarea șahului, crezând că vor construi un Iran mai liber. În loc, au obținut Republica Islamică. În câțiva ani, mulți dintre acești studenți au fost închiși, torturați sau executați de regimul pe care l-au ajutat să ajungă la putere. Există un cuvânt pentru asta: trădare.
Iranul, „rezistența” și orbirea stângii
Contradicțiile ating apogeul când vedem activiști care apără Iranul. Acest regim interzice femeilor să cânte, pedepsește homosexualitatea cu moartea și a suprimat protestele „Femei, Viață, Libertate” din 2022 cu ucideri în masă. Amnesty International raportează peste 500 de protestatari morți și mii de arestări. Cu toate acestea, în unele campusuri, Iranul este prezentat ca un bastion curajos împotriva imperialismului occidental. De ce? Pentru că se opune Israelului și Americii. Doar asta contează.
Unii activiști, prinși în ceea ce Julian Adorney numește „moralitate sectară”, aplică un standard riguros democrațiilor precum Israel și niciunul regimurilor precum Iran. Nu e logică, ci tribalism. Nu e despre drepturi universale, ci despre a-ți alege tabăra.
Ervand Abrahamian, în Iran Between Two Revolutions, a scris clar: stânga care l-a sprijinit pe Khomeini a fost, în cele din urmă, „devorată de revoluția pe care a ajutat-o să se nască”. Ar trebui să fie o lecție. În schimb, prea mulți studenți romanțează o altă versiune a acestei povești.
De ce se întâmplă asta?
Câteva cauze explică fenomenul:
- Ideologii simplificate: Anticolonialismul și intersecționalitatea pot fi instrumente analitice utile, dar, când devin dogme, ele orbesc. Opresiunea devine un joc binar, nu o realitate complexă.
- Amnezie istorică: Studenții îl cunosc pe Edward Said, dar nu pe ayatollahul Khomeini. Citesc postări, nu mărturii. Apoi mărșăluiesc fără a ști alături de cine o fac.
- Distanțarea produce negare: Studenții occidentali trăiesc în societăți libere. Nu se confruntă cu poliția morală iraniană sau cu legile impuse de Hamas. Astfel, își proiectează idealurile asupra unor actori care nu le împărtășesc.
- Presiunea grupului: Activismul universitar e un ecosistem social. Abaterea de la scenariu te poate eticheta drept „trădător”, „sionist” sau „colonizator”. Rețelele sociale nu încurajează nuanțele.
Spre un activism mai bun
Acesta nu e un apel la indiferență, ci la un activism mai responsabil.
- Fii consecvent: Drepturile omului sunt universale. Dacă condamni politicile Israelului, condamnă și crimele de război ale Hamas sau execuțiile Iranului. Fără excepții.
- Informează-te: Citește carta Hamas. Studiază codul penal al Iranului. Înțelege pe cine aperi. Conflictele nu sunt filme Marvel.
- Amplifică vocile autentice: Ascultă palestinienii care critică Hamas. Ascultă iranienii care se opun regimului. Nu-i reduce la tăcere pentru că nu se potrivesc narativei.
- Învață din Revoluția de la 1979: Idealiștii l-au răsturnat pe șah. Apoi au fost împușcați. Radicalii de azi ar face bine să țină minte asta.
Să nu o uităm pe Mahsa Amini
Există nedreptăți reale în lume, iar studenții care luptă pentru ele merită admirație – atunci când o fac informat și onest. Dar când flutură steaguri curcubeu pentru regimuri care i-ar incrimina sau scandează pentru „rezistența” care masacrează civili, nu susțin justiția. O caricaturizează.
Pentru ca activismul să însemne ceva, el trebuie să fie ancorat în principii. Nu în sloganuri. Nu în emoții. Și cu siguranță nu în alianțe cu teocrați care i-ar arunca de pe acoperișuri.
Să onorăm curajul unor oameni ca Mahsa Amini – și al studenților care au murit în 1979 – refuzând să devenim „idioții utili” ai următoarei trădări.
