Conceptul de hazard moral a câștigat popularitate după criza din 2007-2008, când bănci, creditori ipotecari și companii de asigurări „too big to fail” au fost salvate de guvernul american prin bailout-uri. Cu alte cuvinte, într-o piață pretins liberă, cei care și-au asumat riscuri excesive (care s-au acumulat, deoarece cu asta se ocupă riscurile: se acumulează, nu dispar, chiar dacă le bagi sub preș – e matematică, dacă nu înțelegeți, întrebați-l pe dl. președinte), ducând în cele din urmă la prăbușirea sistemului financiar global, nu au plătit nota. Ca și cum eu joc la pariuri: dacă câștig, câștig eu (și mai joc o dată), dacă pierd, plătește contribuabilul. Vrând să îți asumi doar beneficiile, nu și eventualele daune, mai pe românește, vorba cuiva, încerci să te așezi pe arici cu fundul altuia, deși tu ai adus ariciul și l-ai proclamat scaun.
Fără a lua deloc în considerare diverse fraude și clientelisme politice (le băgăm pe moment sub preșul de sub arici), este evident că guvernele nicumarceliene (și nu numai) s-au hazardat moral până la epuizare și din cauza unor măsuri și investiții lipsite de coerență, măsură și, în general, de orice contact cu realitatea economică. Îmi aduce aminte de o situație caragialescă de când locuiam în Mongolia, în timpul pandemiei, când guvernul lor, la fel de degrabă vărsătoriu de buget nevinovat, a decis că e cazul să facă o statuie imensă, chipurile cu valoare istorică, care ar fi atras 1.000.000 de turiști anual în plus (!!!) într-o țară în care niciodată nu a depășit câteva sute de mii. Amuzant e că zona aleasă nici măcar nu era conectată la rețeaua de drumuri (ceea ce nu e neapărat anormal pentru cei care au fost deja în Mongolia). Investiția masivă a fost suplimentată de câteva ori (nejustificat), până la finalizarea a circa 80% din proiect, după care, în urma protestelor publice, s-a renunțat la ea și s-a dărâmat ce se construise până atunci.
Bineînțeles, investițiile ca principiu sunt necesare, dar poate ar trebui analizată mai bine folosirea banului public în condițiile în care și UE investește sume record în România. Și randamentul anemic și uneori negativ al companiilor de stat se datorează aceleiași iresponsabilități în gestionarea banului public de către niște oameni plătiți regește să le conducă, dar care, numiți politic fiind, nu suportă consecințe legate de performanță. Zilele astea aflăm că până și China, cât de comunistă ar fi, și-a avertizat funcționarii publici că nu vor mai fi tolerate proiectele nefezabile de investiții în infrastructură, alături de alte măsuri de economisire a banului public, ajungându-se până la interzicerea plantelor ornamentale în birourile și sălile de ședințe ale instituțiilor.
Opusul hazardului moral este de fapt responsabilitatea, un cuvânt total străin celor care negociază practic în aceste zile menținerea unor poziții de pe care au generat această situație, și nu vorbesc doar despre economie. Pare că la noi nimeni nu face niciodată ceva greșit, iar cei care au o problemă cu asta, vorba domnului Fifor, riscă să compromită stabilitatea, sunt agresivi, populiști și lipsiți de orice sens instituțional (la unii doar tupeul pare să fie o resursă inepuizabilă).
Responsabilitatea în sine e lipsită de sens instituțional în România. Pentru comparație, revin la Mongolia, o țară condusă de un fel de PSD care nici măcar nu s-a obosit să își schimbe denumirea după căderea socialismului (MPP – Mongolian People’s Party a fost fondat în 1920 și a intrat în Internaționala Comunistă în 1924). Recent, premierul lor și-a dat demisia după proteste care au durat săptămâni întregi, după ce fiul său a postat mai multe poze pe rețele sociale legate de cererea în căsătorie a actualei logodnice, incluzând cadouri de lux care nu puteau fi justificate din veniturile familiei. Comparați asta, de exemplu, cu reacția publică și privată la pasiunea fostului premier, Ciolacu (împărtășită de Grindeanu), pentru călătorii nordise, sau dezvăluirile privind afacerile de succes ale nepotului domniei sale. Nu vorbim aici de hazard moral, însă lipsa de responsabilitate e aceeași.
Nota de plată pentru lipsa de responsabilitate a unora nu va fi doar economică și nu se va traduce doar în dobânzi și deficite uriașe. Pericolul pe care l-am evitat recent „la mustață” va deveni o certitudine. După ce va trece printr-o reorganizare necesară din punct de vedere strategic, suveranismul va câștiga următoarea bătălie politică fără probleme și, mai grav, probabil și războiul cultural, însă motivele pentru care asta nu pare să îi preocupe prea tare pe unii sunt legate de propria lor repoziționare „strategică”. Se aude că aleși chiar din fosta coaliție și-ar fi negociat cu AUR o rebranduire politică în cazul în care Simion ar fi devenit președinte, iar opțiunea suveranistă rămâne pentru ei în continuare deschisă, și nu pentru că ar fi avut brusc revelații naționaliste, ci pentru că cel mai ușor te speli de responsabilitatea propriilor greșeli sărind în barca câștigătorului.
În democrația reprezentativă, hazardul moral este oarecum inevitabil din cel puțin trei motive, să le zicem structurale:
- Asimetria informațională între reprezentanți și reprezentați (primii au întotdeauna mai multe informații decât cei din urmă), ceea ce înseamnă că ei sunt capabili să înțeleagă, dar și să ascundă mai bine riscurile și consecințele propriilor acțiuni, uneori sub pretexte legate de securitate. După 10 ani de Iohannis, am aflat, de exemplu, că sunt secrete cheltuielile prezidențiale pentru că „așa e legea”.
- Ciclicitatea electorală, care transferă de multe ori consecințele unor decizii următoarei conduceri, care de obicei își începe mandatul plângându-se de „greaua moștenire”. Mai mult, se urmărește maximizarea popularității de moment, mai ales în preajma alegerilor, când se măresc salarii, pensii și alte cheltuieli, în detrimentul sustenabilității pe termen lung, cu consecințe uneori dezastruoase.
- Axioma acționării cu bună-credință, care nu poate fi dovedită și e de multe ori încălcată, întrucât cei care iau decizii proaste pot mereu să invoce incompetența, neexistând consecințe pentru aceasta nici de natură penală, nici de natură economică (penalități la salariu, de exemplu), și nici măcar de natură politică în condițiile în care memoria electoratului e mult mai scurtă chiar și decât un ciclu electoral. La noi nici măcar asta nu se face, ci se fac pivotări și piruete conceptuale spectaculoase pentru a sabota orice tangență între realitate și retorică.
Dacă mai adăugăm și motivele contextuale, legate de specificul clasei noastre politice, dar și cele legate de intervenționismul practicat (nu când trebuie) în SUA sau UE (democrații liberale), ce șanse de susținere politică au reformele nepopulare, dar vitale pentru a salva sistemul birocratic descris în articolul meu anterior?
Scriu aceste rânduri în timp ce a ieșit decizia Parlamentului European de a cere prelungirea termenului de finalizare a proiectelor „mature” din PNRR cu 18 luni. Ar putea părea surprinzător, dar nu sunt de acord, cel puțin în cazul României (după cum nu am fost de acord cu „bailout-ul” din SUA de acum 17 ani; ori suntem liberali, ori nu mai suntem?). E ca și cum, în sesiune, ai fi învățat pentru examen în ultima zi, dar, odată ajuns acolo, profesorul îți mai dă o lună să te pregătești mai bine. Credeți că a doua zi ar deschide cineva vreo carte? Nu, tot pe ultima zi ar rămâne, pentru că liderilor noștri, în realitate, nu le lipsesc resurse precum timpul sau chiar banii – le lipsește responsabilitatea, iar orice abatere sau excepție de la niște reguli comune, orice „bailout” (temporal sau financiar), nu face decât să transmită mesajul că hazardul moral nu e o amenințare strategică, ci o strategie politică. Dacă iese bine, avem niște cârmuitori geniali care ne vor rânji grindeanuiesc prin presă. Dacă iese prost, mai primesc ei vreo păsuire de undeva, sau își pierd maxim un job (dacă îl pierd și pe ăla, sunt mutați pe alt post, mai departe de lumina reflectoarelor), iar noi plătim nota. În aceste condiții (ca să mă întorc la ceea ce mă preocupă pe mine cu adevărat, dincolo de efemere convulsii bugetare), chiar poți să îi învinovățești pe cei care ar da foc la țară, doar-doar s-o schimba ceva și, într-o zi, nu vor mai fi nevoiți să scoată din foc castanele aruncate de alții și din buzunar datoriile făcute de alții?
