Îmi scrie un userist că, într-un grup semi-privat al acestui partid, unul dintre cei afiliați m-a gratulat cu expresia „infect de dreapta”. Motivul e acela că am îndrăznit să semnez pentru candidatura lui Nicușor Dan la prezidențiale, anunțând acest lucru public și subliniind nu doar că o voi sprijini la fel și pe Elena Lasconi, de îndată ce pornește strângerea de semnături, dar și că, în cazul unei finale între Antonescu și Ponta – improbabile, dar nu imposibile, m-am grăbit să precizez! –, aș vota cu penelistul, nu cu pesedistul.
Nu scriu rândurile de față întrucât aș fi afectat de eticheta pusă. De vreo trei decenii încoace, de când mă exprim public, am avut parte de multe perdafuri. Peremista Leonida Lari a fost așa de supărată când am scris că Eminescu nu poate fi sursă ideologică în tranziția din anii ’90 încât a cerut parlamentarilor să scuipe pe mormintele strămoșilor mei, Dan Voiculescu m-a amenințat cu tribunalul când am declarat că securiștii n-au a da lecții de democrație, apoi a încercat, fără succes, să mă cumpere, Victor Ponta m-a făcut fascist, fiindcă eram apropiat de creștin-democrații germani, iar Crin Antonescu face o grimasă ori de câte ori aude de „băsistul Preda”. Mă opresc cu exemplele, fiindcă, pornind de la expresia „infect de dreapta”, nu vreau să mă lamentez, ci să le dau câteva sfaturi useriștilor. Trei la număr.
În primul rând, le-aș recomanda să evite etichetele. Nu ajută la nimic. Nici dacă le aplici amicilor, nici dacă îi ai în minte pe adversari. Stigmatul sau apologia sunt, îndeobște, marginale. Dar uneori ele ajung să înlocuiască limbajul politic. Și atunci te îndepărtează cu totul de lumea în care trăiești. Devii un soi de astronaut care vede Pământul din stația orbitală și i se pare foarte urât, așa că începe să blesteme totul în jur, cam așa cum face un pensionar din SPP pe la 50 de ani, descoperind că nu pune nimeni preț pe viața lui. De fapt, începi să înțelegi politica atunci când respecți demnitatea fiecărui semen și realizezi că diabolizarea tuturor adversarilor surpă democrația.
Al doilea sfat pe care îmi îngădui să-l ofer useriștilor e să caute să se gândească cum ar putea deveni formațiunea lor, din partid de opoziție, partid guvernamental. Sigur, există organizații politice care petrec mult timp în opoziție. Dar sunt rare situațiile în care ele rezistă, într-o asemenea postură, mai mult de un deceniu. Dacă n-ajungi la putere, cei care te-au votat o dată, de două ori, de trei ori, pot să creadă că pierd vremea cu tine și că așteptările lor sunt convertite doar în reproșuri, nu și-n politici.
Cheia succesului ține, de fapt, de capacitatea de a găsi drumul spre construirea unei majorități. Iar în cvasi-totalitatea statelor din UE, majoritatea e plurală. Adică nu e obținută direct la urne, ci negociată după ce constați ce procent ai obținut de la alegători. Așa că e musai să înveți negocierea cu cei compatibili sau, dacă preferați, cu cei mai puțin incompatibili cu proiectul tău.
În fine, i-aș sfătui pe useriști să fie moderați. Uneori, desigur, se cuvine să vorbești răspicat. Să mergi drept la țintă. Să fii neiertător. Să denunți răul ca și cum ar fi absolut. Dar în cele mai multe momente, în politică, la fel ca-n oricare alt domeniu al vieții, e nevoie de toleranță, de căi ocolite, de îngăduință față de semenii tăi, de calcule și de nuanțe.
Politica democratică nu e o ilustrată colorată de pe un litoral mereu însorit, ci o gravură cu multe griuri. Când alegi drumul pe care mergi, e bine să fii conștient că s-ar putea să nu iasă chiar cum ai vrea tu, ba chiar că ai putea să fii decepționat sau să te simți de-a dreptul trădat. Pe scurt, e bine să fii pregătit să constați că te-ai putea înșela azi cum ți s-a mai întâmplat și altă dată, iar cei despre care crezi că au apucat-o pe căi greșite să-ți fi arătat, de fapt, aleea îngustă care te duce la țintă.
Constat că îi sunt recunoscător useristului care m-a descris ca „infect de dreapta”, fiindcă mi-a dat ocazia să reflectez cum i-aș putea ajuta pe cei de care mă simt cât de cât apropiat politic…
