fbpx

„20 de zile în Mariupol” – documentarul dureros despre războiul din inima Europei

Newsletter

Înscrie-te la Newsletter-ul nostru si te ținem la curent cu tot ce mai apare.

Motto: „Zona nu este un teritoriu, ci un test în urma căruia o persoană poate rezista sau se poate prăbuși. Dacă o persoană va rezista sau nu depinde de simțul său de demnitate morală, de capacitatea sa de a distinge între important și efemer…” 

– Andrei Tarkovski

 

Documentarul „20 de zile în Mariupol” al lui Mstislav Cernov a câștigat Oscarul pentru cel mai bun documentar. Fiind o coproducție a AFP și PBS „Frontline”, documentarul surprinde primele zile ale invaziei Rusiei în Ucraina din februarie- martie 2022, în orașul port Mariupol. 

De pe podiumul Academiei Americane de Film, Cernov spunea vizibil emoționat: „Acesta este primul Oscar din istoria Ucrainei și sunt onorat. Probabil că voi fi primul regizor de pe această scenă care va spune că și-ar fi dorit să nu fi făcut niciodată acest film, aș fi vrut să am posibilitatea să-l pot schimba cu ceva ce ar face ca Rusia să nu fi atacat niciodată Ucraina”. În discursul de recepție, regizorul a menționat că istoria este corectată și că adevărul va triumfa, iar eroii din Mariupol nu vor fi niciodată uitați. Pentru că cinematografia creează amintiri, iar amintirile contribuie la construirea istoriei.

Documentarul de 95 de minute mai este câștigător al Premiului BAFTA pentru cel mai bun documentar, al Premiului Pulitzer 2023 la secțiunea Serviciu Public și al unui premiu al publicului la Festivalul de Film Sundance. 

În februarie 2022 Rusia a invadat Ucraina, intensificând conflictul început încă din 2014 în regiunile estice ale acestei țări. După ani de relatări de la fața locului ale diverselor conflicte internaționale, Mstyslav Cernov a regizat primul său lungmetraj, o producție cu profund impact emoțional. 

Din cauza conexiunilor slabe din regiunea asediată, doar aproximativ 40 de minute de filmare au fost transmise în timp real publicului global despre primele lupte din Mariupol. Cu toate acestea, atunci când Cernov și echipa sa au reușit în cele din urmă să părăsească orașul, au fost în posesia a peste 30 de ore de filmare nefolosită. Din acest motiv, Cernov a simțit că trebuie să facă ceva cu ele. Așa a apărut ideea creării acestui documentar.

Filmul este inspirat din știrile zilnice și din înregistrările personale ale lui Cernov în primele zile ale agresiunii militare ruse, oferind o imagine crâncenă a experienței civililor prinși sub un asediu sângeros. Acest documentar servește drept lecție despre rolul și impactul unui reportaj în zonele de conflict. Acțiunea se concentrează pe o echipă de jurnaliști ucraineni, inclusiv pe Mstyslav Cernov și colegii săi, blocați în Mariupol timp de 20 de zile. În calitate de singuri reporteri rămași în oraș, corespondenții de la Associated Press încearcă să-și continue munca de documentare și să surprindă aspectele definitorii ale războiului Rusiei pentru distrugerea Ucrainei.

Pătrunzător, captivant, esențial. „20 de zile în Mariupol” este o completare nemaipomenită a listei de documentare excepționale pe care trebuie să le urmărești. Dar, spre deosebire de filmări precum „Restrepo” (2010) și „Armadillo” (2010), ambele realizate de regizori încorporați pe o perioadă îndelungată alături de batalioane de soldați (în ambele cazuri în Afganistan), documentarul lui Cernov se concentrează mai mult pe civilii captați de război ca într-o colivie. 

Camerele lor de filmare surprind conștientizarea colectivă dezgustătoare a faptului că oamenii obișnuiți sunt acum ținte vii ale soldaților ruși. Acesta este un documentar despre un conflict care se accelerează în câteva zile. Este, de asemenea, un film despre jurnaliști aflați în condiții extreme, care cercetează un oraș distrus în căutarea unui semnal wi-fi pentru a sensibiliza lumea; despre povara împărtășirii în direct a durerii, suferinței și a morții.

Documentarul este, de asemenea, povestea unei traume colective a poporului ucrainean, cu consecințe profunde și pe termen lung. 

O traumă care a consolidat și mai mult identitatea și coeziunea socială din Ucraina, unind oamenii în jurul unui sentiment comun de suferință și solidaritate.

Cernov este însuși naratorul care folosește o voce sumbră pentru a descrie circumstanțele din spatele imaginilor care arată medici cu fețe grizonate care, la rândul lor, încearcă să resusciteze copii răniți și surprinde disperarea părinților ai căror copii au fost omorâți în timp ce jucau fotbal sau se jucau în casă.

Cineva mi-a spus odată: „Războaiele nu încep cu exploziile, ele încep cu liniștea”

Vocea lui Cernov pare stingheră și aproape lipsită de importanță, iar interpretarea sa amorțită contrastează puternic cu viteza frenetică a imaginilor de pe ecran. Camera de filmat rulează în permanență, chiar și atunci când membrii presei se feresc de gloanțele lunetiștilor și de bombardamentele aeriene. 

Orașul are puține adăposturi antiaeriene, așa că oamenii se înghesuie în subsolurile blocurilor pentru a se salva, alături de copii, bătrâni, rude și animalele de companie. 

Dintr-o dată luminile se sting. O fetiță plânge, fiind întrebată de ce e supărată. „Nu vreau să mor. Vreau să se termine totul cât mai curând”, vine răspunsul ei printre lacrimi, anunțând parcă strigătul de deznădejde al întregului oraș care se pregătește să moară.

Medicii ucraineni își iau în grabă o pauză în timpul unei intervenții chirurgicale pentru a-i îndemna pe Cernov și pe colegii săi să filmeze victimele. „Lumea trebuie să vadă”, spune unul dintre ei. Dar ai, de asemenea, sentimentul că poate Cernov avea nevoie de altcineva cu care să împartă această povară dureroasă. Sunt niște scene extrem de dure, dar importante.

„Asta este dureros de privit, dar a trebuit să fie dureros de privit”

Cuprins de un moment de disperare, Cernov însuși trece printr-un moment de cumpănă când își exprimă deschis propriile dileme și emoții: „Mă gândesc la tot ce a suferit această țară în ultimii opt ani. Tot ce am filmat: Revoluția Demnității, Anexarea Crimeii, invazia rusă a Donbasului, MH17, asedierea aeroportului din Donețk. Un război ce pare fără sfârșit. Mii de morți. Filmăm în continuare și lucrurile rămân la fel. Ba chiar mai rău. Propaganda pervertește totul. Mă gândesc la fiicele mele. S-au născut într-o lume în război. Mi-aș dori să le văd acum. Dar n-am decât un telefon prin satelit pentru apeluri scurte cu editorii. Le spunem: „Mariupolul e sub asediu. Rușii omoară civili. Noi rezistăm. Spuneți-le familiilor noastre că le iubim.”

Condițiile se înrăutățesc, nu mai există curent electric și abia dacă mai prinzi o conexiune mobilă. Echipa lui Chernov încearcă din răsputeri să găsească o adiere de semnal telefonic cu care să trimită filmările și pozele editorilor de la Associated Press. Oamenii jefuiesc magazinele, gătesc pe focurile de pe străzi. Spitalele rămân fără medicamente. 

Un trecător încearcă să salveze un mic porcușor de Guineea care alerga disperat pe stradă, încolțit de sirene și bombele rusești. Pe măsură ce își dau seama că sunt captivi, locuitorii orașului devin tot mai disperați, în ciuda încercărilor militarilor ucraineni, poliției și Crucii Roșii de a-i calma.

Rușii au anunțat deschiderea unui coridor de evacuare pentru civili. Mașinile cu familii au plecat doar pentru a fi reținute de ruși, iar casele lor continuă să ardă lovite de obuze.

Războiul e ca o radiografie. Se văd oamenii pe dinăuntru. Oamenii buni devin mai buni, iar cei răi și mai răi

Încep spargerile și jafurile din magazine. O doamnă plânge disperat pentru că i-a fost distrusă casa, i-a ars mașina și acum i-a fost prădat și micul magazin: „Sunteți oameni sau niște animale? Unde te duci cu jucăriile? Vrei să te joci fotbal acum?”. Aceste magazine par niște vestigii ale unor vremuri bune și pașnice, pierdute parcă pentru totdeauna.

Un soldat ucrainean se revoltă în fața camerei: „Jefuiesc băncile, ticăloșii. Înțelegeți-vă, oameni buni! Nu e nevoie să iscați panică. Nu e nevoie să prădați. Locuiți aici. E căminul vostru! De ce spargeți ferestrele magazinelor unde stați?!” Un îndemn la solidaritate care răsună în gol, știind prea bine că toți sunt surghiuniți, prinși într-un clește al neputinței.

Totuși, în tot acest aparent haos, apar și exemple de solidaritate; de ajutor reciproc și grijă față de cei neputincioși, de răniți, de copii, femei, bătrâni, inclusiv față de animăluțele speriate și abandonate.

Întregul oraș se transformă într-un răstimp foarte scurt. Predomină o atmosferă apocaliptică. Este memorabilă și afirmația unui medic din spitalul din Mariupol: „Războiul e ca o radiografie. Se văd oamenii pe dinăuntru. Oamenii buni devin mai buni, iar cei răi și mai răi”. 

„Zona” lui Tarkovski exprimă pe deplin această radiografie a naturii umane testate prin focul și suferințele războiului. Un test al caracterului și integrității morale. Dacă cineva va rezista sau nu va depinde de forța sa interioară și de abilitatea sa de a face alegeri morale corecte în fața dificultăților și presiunilor.

Pe un teren viran, un bărbat în uniformă de brancardier adună cadavre într-un șanț. Întrebat cum se simte, el răspunde înăbușindu-și lacrimile: „Dacă încep să vorbesc, o să plâng… Nu știu ce simt în acest moment. Ce ar trebui să simtă oamenii în această situație?”. Este ca și cum emoțiile au părăsit orice registru recognoscibil; ele nu pot fi întreținute, cu atât mai mult exprimate.

Un polițist pe nume Volodymyr se adresează direct camerei de filmat din maternitatea bombardată, convins că dacă lumea ar putea vedea atrocitățile, războiul ar lua sfârșit. Imaginile surprinse de Cernov și colegii săi au avut într-adevăr un impact imens, fiind difuzate la toate televiziunile de știri de pe mapamond. Dar, bineînțeles, războiul nu s-a oprit – iar rușii au susținut că imaginile de la maternitate au fost trucate cu ajutorul unor actori profesioniști. La fel cum au procedat și în cazul masacrelor comise de soldații ruși în Bucea și Irpin. 

Războiul cuprinde tot orașul ca o molimă

Rușii au ocupat spitalul la câteva ore după ce a plecat de acolo Cernov. Cuceriseră malul stâng, cu excepția fabricii de oțel Azovstal. Atacatorii se apropiau de centrul orașului. Chiar dacă forțele ucrainene se apărau cu dârzenie, erau oricum copleșite numeric. Mariupolul murea încet ca o ființă umană. 

Pe 10 martie aviația rusă a bombardat singura stație de pompieri din Mariupol. Nu mai era nimeni care să poată să stingă incendiile provocate de bombardamente. 

Oamenii blocați în oraș plâng și cedează psihic. Fără nicio informație, nimeni nu știe pe cine să dea vina. A început să lucreze și propaganda rusă, pentru că sunt câțiva locuitori care acuză armata ucraineană de bombardamente. 

Din nou apar scene îngrozitoare cu morți la subsolul unui spital, desprinse parcă dintr-un iad silențios unde domină doar moartea. Un loc parcă părăsit de Dumnezeu pentru a arăta întregii lumi cât rău poate să provoace omul altor oameni. Iadul și Raiul nu ne sunt ascunse după nori, sau în întunecimile Pământului. Atât Raiul, cât și Iadul se află chiar aici, lângă noi, în inima Europei.

În ziua în care au fugit din spital, Cernov și alți colegi au fost evacuați de forțele speciale ucrainene într-o zonă aflată încă sub control ucrainean. Zile întregi au încercat să găsească o cale de a ieși din oraș cu filmările. Au scăpat ca prin urechea acului, reușind să prindă din urmă un convoi al Crucii Roșii cu filmările bine ascunse sub scaunele mașinii. 

E lesne să ne dăm seama ce li s-ar fi întâmplat jurnaliștilor dacă ar fi fost descoperiți de soldații ruși. Rusia își dorea să ascundă cu orice preț atrocitățile la care era supusă populația civilă din Mariupol. Nu le-a reușit.

MARIUPOLUL A CĂZUT ÎN CEA DE-A 86-A ZI. SE ESTIMEAZĂ CĂ 25.000 DE OAMENI AU PIERIT/AU FOST UCIȘI ÎN TIMPUL ASEDIULUI. E POSIBIL CA NUMĂRUL REAL SĂ FIE MULT MAI MARE.

 

Nu fi pufi

Dă un share

Lasă un comentariu

SCRIE ȘI TU


Poți contribui și tu la Comunitatea Liberală 1848 completând formularul de mai jos.

 

    This will close in 0 seconds

    -
    00:00
    00:00
    Update Required Flash plugin
    -
    00:00
    00:00