A trecut și ziua națională în care sărbătorirea marii uniri ne-a găsit poate mai divizați ca oricând. Președintele Nicușor Dan a ținut un discurs absolut decent și asumat, fără a mai practica sportul preferat al politicienilor noștri: băgatul gunoiului sub preș. A vorbit despre corupție, educație și sistemul sanitar, deficitul comercial și lipsa unei politici economice reale. A vorbit despre administrația publică depășită, despre diaspora, și despre vocea României care nu se aude în Europa (asta ultima ar trebui să fie mai mult o auto-critică, în condițiile în care mai întâi ar trebui să avem o voce atunci când contează, alături de partenerii noștri europeni, ca în cazul privind planul de pace ruso-trump).
S-a plâns și că „nu avem un raport complet cu ce s-a întâmplat acum un an”, când „România a anulat alegeri prezidențiale și asta a creat un dubiu cu privire la democrația din România, și între cetățenii români, și în rândul partenerilor noștri”, deși „Avem totuși între timp multe dovezi ale faptului că aceste alegeri au fost influențate în mod nelegal”. Nu știu de unde am putea ‘avea’ totuși un raport din toate dovezile alea; poate tot mediul de afaceri trebuie să-l scrie, sau ONGurile, sau oricine numai nu cei care sunt plătiți să o facă, din serviciile alea cu aceiași șefi ca în regimul anterior.
Dincolo de ce nu avem, discursului i-a lipsit ceea ce în comunicare se numește un ‘call to action’ legat de aceste probleme, însă ne-a îndemnat să ‘coborâm toți nivelul vocii’ și „să încercăm să ne ascultăm unii pe alții”, ceea ce eu susțin de multă vreme. Președintele pare că înțelege care e problema, pare că înțelege importanța solidarității și a responsabilității, doar că nu știe ce să facă în legătură cu asta. E de apreciat că are sinceritatea și bărbăția să o recunoască și să ceară ajutorul, pe care noi, fiecare, în măsura posibilităților, ar trebui să i-l oferim.
Eu îl critic în general pe Nicușor Dan, dar asta doar pentru că am speranța că înțelege și poate îndrepta lucrurile, că joacă un joc pe care poate noi nu-l înțelegem, jonglând cu niște puteri obscure ca să le neutralizeze pentru a-și consolida poziția și a putea aduce schimbarea pe care ne-o dorim. Cu alde Simion, Grindeanu și ceilalți suveraniști nu mă obosesc pentru că nu mi-aș putea niciodată imagina că ei ar putea acționa altfel decât în interesul propriu. Nici de la politicieni din zona ‘noastră’ nu am mari pretenții. Cazul Moșteanu de exemplu recunosc că mi-a stricat dispoziția recent, atât din cauza ipocriziei patologice a celor care au atacat USR pe o vulnerabilitate care la alte partide este mult, mult mai evidentă, cât și a reacției USR și a suporterilor săi. Înțeleg că nu e ușor să fii mereu ținta oprobriului public pentru cea mai mică greșeală (uneori și aia inventată), și că asta creează un instinct defensiv, însă eu personal nu am mai auzit de oameni care uită ce facultate au terminat, și nu cred că cineva cu diplomă de la Bioterra poate conduce un minister atât de important ca cel al apărării (nu sunt eu vreun elitist să pun mare preț pe hârtiile astea, dar dacă le ignorăm cu totul, zic să închidem toate școlile serioase și să ne educăm pe ChatGPT, cum deja o fac unii). USR ar fi trebuit să știe asta, domnul Moșteanu ar fi trebuit să știe asta, și nu ar fi trebuit să vulnerabilizeze partidul astfel, având în vedere mai ales faptul că, fiind un om competent, putea contribui și altfel la binele țării și al USR. Uneori însă, din păcate pentru noi toți (inclusiv cei din afara partidului, ca mine), USR nu funcționează ca o organizație, ci ca un vehicul politic pentru ambiții personale, ceea ce se vede în scandalurile, fragmentarile si dezlipirile repetate legate de acest partid care incearca să reformeze scena noastră politică cu cele mai bune intentii, însa nu intotdeauna cu cele mai eficiente mijloace, în special cand vine vorba despre comunicare. În ciuda susținerii absolut iraționale din partea colegilor și grav dăunătoare imaginii partidului (am vorbit cu multă lume, nu exagerez), domnul Moșteanu a demisionat ‘la timp’ (deși nu ar fi trebuit să aibă din ce demisiona) și a arătat, în ceasul al treisprezecelea, genul de responsabilitate care lipsește cu desăvârșire celor care au sărit imediat să-l atace. Din păcate, greșeala domnului Moșteanu va fi plătită de USR și de Cătălin Drulă, ajuns pe locul 4 în sondaje deși pare singurul capabil să ofere un plan coerent pentru București, plan despre care vorbește singur, în condițiile în care restul își dispută titlul mondial la fuga de dezbateri (bine, și domnul Drulă greșește că vorbește prea mult despre sfioșii săi contracandidați). Cumva însă, conform personajului pe care nici măcar Caragiale sau creatorii serialului ‘South Park’ nu l-ar fi putut inventa – MonaLisul politicii românești, Sorin Grindeanu – domnul Drulă este ‘adevăratul dușman al bucureștenilor’, și nu propriul candidat, Băluță, cel degrabă vărsător de ciment nedeclarat. Dacă sondajul AtlasIntel este confirmat de alegerile de duminică, și lupta se dă într-adevăr între cei doi candidați ai PSD, o să încep să tratez bucureștenii cu respectul politic pe care îl am astăzi doar pentru americani..
Premierul Bolojan a dat și el un exemplu excelent de leadership, mergând la Alba Iulia ca să fie huiduit, inclusiv în timpul intonării imnului național, de o gloată pe care, cu tot echilibrul pe care îl promovez, pare a fi ghidată exclusiv de izbucniri atavice stimulate și controlate parțial de liderii mișcării suveraniste care nu a mai arătat deloc a mișcare, și nu a mai arătat deloc a suveranism (paradox: Moșteanu a sorbit, absolut stupid, dar neintenționat, din cafea în timpul intonării imnului, iar oamenii care l-au acuzat cel mai vocal de lipsă de respect au huiduit imnul). Vestea bună e că în România nu ne putem organiza nici pentru ceva constructiv, dar nici pentru ceva distructiv, așa că suveranismul populist a ajuns la fel de fragmentat ca cealaltă tabără, demascând, dacă mai era nevoie, lipsa de viziune sau principii a liderilor săi, incapabili din fericire să organizeze nici măcar o manifestație comună, altfel lucrurile ar fi fost mult mai grave în România.
O organizație și o țară există dacă cei care o compun sunt în stare să-și sacrifice macar în parte interesul individual pentru cel colectiv (nu la nivelul comunist, ci doar atât încât să găsească punctul de echilibru cu maxim de utilitate pentru ambele părți). Mi se pare că trăim într-o țară în care nimeni nu e dispus să facă asta, în ciuda faptului că toată lumea dă lecții de moralitate, prin urmare trebuie sa ne intrebam daca Romania exist dincolo de simboluri, sau cel putin pe care dintre Romanii o sarbatorim de 1 decembrie (pare ca fiecare bula ere varianta ei care ii exclude pe ceilalti). Mie moralizatorii oricum mi se par suspecti. Nu de lecții pe social media avem nevoie, ci de acțiuni și exemple. Și mai ales, așa cum remarcă și președintele, de solidaritate, calm și echilibru. La mulți ani România! Tu decizi cât de mulți!
