– Tată, poate ar fi bine să încercam să obținem plecarea definitivă la Olga în SUA.
– Băiatu, nu cred că-mi vor da drumul… și, oricum, aici e țara, limba mea… și până la urmă, dacă e de făcut ceva, aici e de făcut.
Sora mea, Olga, plecase definitiv cu soțul său la familia acestuia din SUA, în 1983. Asta după ce n-a mai putut lucra în specialitatea ei, comerțul exterior, toate posturile în domeniu fiind în acei ani preluate de securiști sau colaboratori ai acestora. Conversația de mai sus am avut-o cu tatăl meu, Gheorghe Ursu, în martie 1985. Era de trei luni în anchetă pentru „propagandă împotrivă orânduirii socialiste” la Direcția Cercetări Penale a Securității, încă în stare de libertate. Fusese bruscat în timpul interogatoriilor. Pentru că nu vroia să „colaboreze”: să-și toarne prietenii și mai ales să se dezică de scrisorile pe care le trimisese la Europa Libera. Era vorba de emisiuni în care tatăl meu dezvăluise ordinul criminal al lui Nicolae Ceaușescu de oprire a consolidărilor blocurilor avariate de cutremurul din 1977. Mii de clădiri fuseseră lăsate de „Geniul Carpatilor” într-o stare de vulnerabilitate seismică și se puteau prăbuși la un nou cutremur. Se pot prăbuși și azi, oricând. Sunt, în mare, cele cu bulina roșie. Despre care suntem zilnic atenționați că le cade tencuiala.
Tata fusese amenințat că dacă nu declară că ar fi obținut „foloase materiale” pentru acele scrisori, nu numai el dar și noi, familia, urma să avem de suferit. Asta l-a chinuit mai mult decât toate amenințările cu bătaia și închisoarea asupra lui însuși. Securiștii știau pe ce butoane să apese, erau specialiști ai terorii. Tata ne spusese, mie și mamei, cu o durere și o hotărâre care m-au cutremurat:
La mulți ani după uciderea tatei în tortură în noiembrie 1985, urma să înțeleg mai bine „metodicile” DSS, inclusiv cele psihologice, prin care aparatul represiv al dictatorului a ținut acest popor în starea de umilință a „anilor lumina”. Noțiuni că „influențare pozitivă”, „avertizare”, „punerea în discuția colectivului de muncă”, „destrămarea anturajelor”, „defăimare și compromitere”, „anihilare fermă” de preferință „sub acoperirea altor organe” (respectiv acuzații trucate de drept comun, psihiatrie politică sau sinucideri simulate) și alte „mijloace specifice” au fost aplicate asupra a mii de opozanți din anii 70 și 80 care îndrăzniseră, sau erau doar „susceptibili” de „acțiuni dușmănoase”. Adică să critice politica ineptă a dictatorului și lipsa libertăților. „Măsurile” mai mult sau mai puțîn disimulate luate de Securitate erau cu atât mai „ferme” când criticile se transmiteau „prin intermediul oficinelor de propaganda străine”, în special Europa Liberă.
Erau anii în care Ceaușescu își adusese poporul la limita subzistenței materiale, rezistenței la frig și prostituării morale. De fapt, tocmai uralele și osanalele nesfârșite pentru „cel mai iubit fiu”, în acel context degradant al delațiunii și minciunii omniprezente erau ceea ce-l dezgusta pe Gheorghe Ursu, mai mult decât lipsa alimentelor de bază, dușul rece sau nechezolul.
Sleita propagandă naționalistă
Erau anii în care Ceaușescu și Securitatea, folosind externalizarea vinovăției și clasicul „wag the dog” al oricărui dictator, exacerbau naționalismul, în speranța obținerii unui dram de popularitate. În timp ce, prin grija și „indicațiile prețioase” ale „Marelui Cârmaci”, societatea și conștiința românească erau în cădere liberă. Ca și Hitler înaintea lui, Ceaușescu construise „dușmani externi și interni”, vinovați de serviciu pentru dezastrul economic, pe care îi acuza de „propagandă ostilă împotrivă cuceririlor revoluționare”, pretinzând că aceștia amenință „independența și suveranitatea”, ba chiar „integritatea teritorială” a bravei și asediatei Românii socialiste „multilateral dezvoltate”. O invitație la ură viscerală față de Occident și alogeni, desemnați drept „cercuri imperialiste” și „cozile de popor” din interior. Însă nici în 1977, nici în 1987, și în final nici la Revoluție, minerii din Valea Jiului, muncitorii de la Brașov, și până la urmă poporul român nu au mai răbdat ridicola propagandă cu „agenturile de la Est și de la Vest”. Sute de mii de cetățeni ai acestei țări – într-o remarcabilă fraternizare inter-etnică și inter-religioasă – au ieșit în decembrie 1989 pe străzi și au strigat „Libertate!”. În final, generația lor ne-a redat libertatea, cu prețul a peste 1200 de martiri și mii de răniți, arestați și bătuți sălbatic, unii mutilați pe viață.
Europa lui Gheorghe Ursu
Scriu aceste rânduri ca și cum Gheorghe Ursu ar fi aici, cu noi. Tatăl meu a fost un om modest și a trăit relativ modest (mama n-a mai putut lucra din anii ’50). Dar și-a dorit să cunoască comorile de artă și modul de viață ale Occidentului. În acei ani nu mulți români puteau călători în Vest. Cum reușea tata să obțină pașaportul a povestit chiar el în preambulul la „Europa mea”. Mai reiese și din dosarul său de la Serviciul Pașapoarte al Securității, recent și aparent doar parțial desecretizat (după 35 de ani!). Respectiv, prin cereri și respingeri repetate, la nesfârșit. Din salariul de inginer onest își cumpăra salam de Sibiu și brânză topită care să-i ajungă pe 30 de zile, inclusiv pe tren, și cutreiera pe jos orașele și muzeele, cu o harta în tașca ponosită, până i se găureau tălpile pantofilor.
Blocul Patria
Ca inginer cu experiență în rezistența antiseismică, Gheorghe Ursu fusese desemnat șef de șantier de consolidare a blocului Patria / ARO de pe bulevardul Magheru, un bloc emblematic pentru arhitectura modernistă a Capitalei. După ordinul din 4 iulie 1977 al lui Ceaușescu de stopare a lucrărilor, tata a realizat riscul pentru locatari; a încercat să mai consolideze câțiva stâlpi, oferindu-se să-i plătească din propriul salariu. A trezit astfel atenția Securității (asta am aflat mult mai tărziu, din dosarele de la CNSAS).
Prin grija asociației civice Re:Rise, a carei misiune este să salveze cât mai multe vieți omenești în cazul unui nou cutremur, pe 17 noiembrie 2020 am comemorat 35 de ani de la uciderea lui Gheorghe Ursu printr-o plimbare de la Grupul de dialog social din Calea Victoriei până la blocul Patria. Era în pandemie și participanții adunați în curtea de la Green Hours purtau măști pentru a ne proteja reciproc. Printre ei am remarcat un tânăr care mi s-a părut necunoscut; l-am întrebat daca este unul din artiștii ilustratori, autori ai afișelor pe care Re:Rise le instalase în ferestrele GDS-ului. Mi-a răspuns zâmbind, puțin încurcat::
Pe drum am vorbit cu Nicușor Dan despre imperativul ca blocul Patria, dar și celelalte lăsate într-o stare jalnică de Nicolae Ceaușescu, să fie consolidate. A fost de acord; pentru asta și venise. Vroia să afle mai multe date. M-a ascultat atent, mi-a pus întrebări – tehnice și istorice. Nu mi-a făcut promisiuni. Mi-a explicat dificultățile legislative, financiare și birocratice cu care se confruntau atunci proiectele de consolidare. În aprile 2024, Primăria Generală a anunțat că blocul Patria urma să fie expertizat seismic și consolidat. Am înțeles că, fără multe promisiuni, Nicușor Dan reușise ceva ce alți edili și guvernanți, mult mai vocali, nu reușiseră de 30 de ani.
Propaganda naționalistă sleită și reîncălzită
„Mi se pare că dumneavoastră… nu sunteți în măsură să criticați un regim care a construit milioane de apartamente, sute de hidrocentrale, care a făcut bine pentru această țară”.
Sunt cuvintele prim-vicepreședintelui Lulea al partidului lui George Simion, referitoare la regimul Nicolae Ceaușescu. Atât candidatul AUR la președinția României cât și idolul acestuia, Călin Georgescu, în flecăreala lor patriotardă, au avut cuvinte laudative pentru dictatorul național-comunist, ca și pentru mișcarea legionară și regimul fascist. Ar fi bine ca nostalgicii lui Ceaușescu, cel care și-a plătit, suveran și patriotic, datoria externă pe care singur o acumulase, pe spinarea poporului român – să citească analizele unor istorici ai economiei României:
„Au fost construite mult mai multe fabrici decât putea România să le opereze rentabil. […]. Rafinăriile și fabricile de produse petrochimice aveau nevoie de petrol din import pentru a lucra la capacitatea proiectată, pentru că producția internă de țiței acoperea cu greu aproape jumătate din necesar[…]. S-au construit mai multe combinate siderurgice, fără ca România să aibă suficient minereu de prelucrat. Aduceam cu vapoarele minereu de fier și alte minereuri din capătul lumii[…]. Fabricile comuniste nu erau rentabile din punct de vedere economic într-o economie de piață. Regimul comunist nu putea să susțină fabricile mamut pentru că nu putea să facă rost de materie primă și energie și nici să țină pasul cu dezvoltarea tehnologiilor.”
Mai important, ar fi bine să-și aducă aminte că ambele regimuri, atât cel de extremă dreaptă din anii 40 cât și cel de extremă stangă de până în 1989, au fost criminale; primul condamnat pentru milioane de victime, inclusiv de Tribunalul Internațional de la Nurmberg; al doilea, condamnat în Romania fie și doar simbolic, de o comisie prezidențială formată din istorici de prestigiu. Pentru cei care mai au încă dubii în privința violenței și prevalenței represiunii din perioada Ceaușescu, vă invit să citiți documentele și mărturiile care descriu situația premisă a cazului Ursu. De altfel, în urma acestor demersuri ale Parchetului General și ale familiei lui Gheorghe Ursu, pe 12 decembrie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a acceptat, ca adevăr istoric, faptul că regimul Ceaușescu a fost represiv, și că acest adevăr constituie premisa unor crime împotrivă umanității.
Cum am ajuns aici
Am mai scris despre factorii care cred că ne-au adus la această profundă neînțelegere, sau uitare, a istoriei noastre recente, și la pericolul alunecării înapoi în dictatură. Numitorul comun alpropagandei naționaliste, anti-europene de dinainte de Revoluție și din ultimii 35 de ani cred că este Securitatea. Asta nu e o impresie subiectivă, ci rezultă dintr-un vast material documentar. Instituția a fost preluată practic in corpore în instituțiile de forță post-decembrieste (SRI, Doi și-un sfert, SPP, Jandarmerie, etc). Parchetele, presa, partidele și economia au rămas sau au fost infiltrate de foști ofițeri DSS și colaboratori ai acestora. Cărțile pe care le-am scris împreună cu colective de autori specialiști în istorie și științe politice au arătat că la Revoluție teroriștii au existat în carne și oase, și au fost o rețea a Securității.
Valul de ură a românilor împotriva celor care i-au terorizat sub Ceaușescu și la Revoluție s-a estompat însă treptat în acești ani, sub asaltul dezinformării DSS, prin cadre rămase mulți ani în SRI și foști informatori ramași la vârfurile presei, precum Sorin Roșca Stănescu, Ion Cristoiu, Alex Mihai Stoenescu, Cristian Troncotă, Filip Teodorescu, Vasile Mălureanu, Aurel Rogojan, Iulian Vlad, Corvin Lupu. Legenda nevinovăției Securității a fost preluată facil de procurorii militari.
De loc surprinzător, temele mistificării au fost aceleași cu ale lui Ceaușescu: naționalismul șovin, externalizarea vinovăției, demonizarea Occidentului și a „dușmanului” intern. Cu timpul, narațiunea securistă s-a impus în spațiul public, ducând atât la nostalgia pentru dictatură cât și la impunitate pentru foștii torționari și criminali din anii 70-80, și în special de la Revoluție.
Și la fel de previzibil, tutorii lui Călin Georgescu într-ale discursului extrem naționalist – pe cât de visceral pe atât de absurd și de robotic – sunt oameni ai Securității, inclusiv un fost ofițer DSS precum Cristian Troncotă, ajuns general SRI și decan al Academiei de Informații Mihai Viteazu, erijat la apusul carierei în „istoric” si „profesor” la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu.
Ce e de făcut
N-am făcut niciodată politică, nici jocul vreunui politician. Opțiunea personală a lui Gheorghe Ursu – și a mea, de altfel – de centru-stânga nu s-a prea simțit printre partidele României post-revoluționare. (Presa de investigații, dar și justiția acestor ani, așa beteaga cum a fost, ne-au demonstrat că majoritatea liderilor care s-au pretins în acești ani social-democrați n-au reprezentat decât o cârdășie de baroni locali și manipulatori populiști, în cea mai mare parte compromiși sau corupți până în măduva oaselor).
E însă un moment de cumpănă pentru Romania și sigur ar fi scris și el despre miza acestei alegeri. Azi s-au deschis urnele în diaspora, și opțiunea diasporei din primul tur a fost poate cea mai ciudată: oameni întreprinzători care au beneficiat de piața de muncă și libera circulație garantate de democrațiile liberale din Occident par că își doresc – poate fară să realizeze – o întoarcere la izolaționismul „suveran” al lui Nicolae Ceaușescu, anti-Occidental, autoritarist, amenințător și răzbunător. Au votat candidatul care i-a mulțumit lui Trump că ne-a scos din programul Visa Waiver.
***
N-am făcut politica, dar sunt îngrijorat de amnezia (sau panica indusă artificial, sau neînțelegerea, sau pur și simplu, nepăsarea) care i-a lovit pe atât de mulți români.
Îndrăznesc să vorbesc și în numele lui Gheorghe Ursu, care și-a iubit țara, dar în aceeași măsură adevărul și libertatea, până la sacrificiul de sine. Tatăl meu a visat să-i supraviețuiască lui Ceaușescu și să-și scrie, în baza jurnalului său, memoriile – o vastă frescă a depravării morale pe care lingăii dictatorului au numit-o, abject, Epoca de Aur. Conștiința de inginer și simțul datoriei pentru miile de locatari în pericol, până la urmă pentru poporul său îgenunchiat sub surdidul cult al Marelui Conducător, l-au făcut să rămână în țară. „Dacă e ceva de făcut, aici e de făcut”. Era țara străbunului său Nicola Ursu din Albac zis Horea. A culturii pe care a iubit-o, inclusiv atunci când, cu afecțiune și farmec, o revizita prin comparație cu cele ale Occidentului în cartea „Europa mea”.
Nu îndrăznesc să mă adresez celor care i-au votat pe Călin Georgescu și George Simion cu pasiune. Înțeleg că exaltarea bombastică a nationalismulul, altoit cu un vădit fals ortodoxism, ambele în esență goale de conținut, dar contrapuse unui dușman construit ca o amenințare existențială – fie că se numește UE, Soros, globaliștii, multinaționalele, LGBT-iștii, ungurii sau evreii – capătă pentru unii oameni o seducție viscerala, greu de decompensat.
Vă vorbesc celor nehotărâți și celor care n- ați votat. Sper că daca ați ajuns cu cititul până aici, ați înțeles că votul pentru Nicușor Dan – un candidat inteligent, muncitor și cu experiență managerială serioasă, dar mai ales onest și cumpătat, este un vot esențial. Un vot pe care Gheorghe Ursu i l-ar fi dat, desigur, dacă Securitatea ceaușistă nu l-ar fi ucis. E un vot pentru viitorul României în Europa și în marea familie a democrațiilor liberale și libere. Un vot împotriva corupției, pentru statul de drept, pentru ca istoria și crimele ei să nu se mai repete în România.
