În urma primului tur al alegerilor prezidențiale din 2024, mii de tineri din marile orașe au ieșit în stradă împotriva primejdiei suveraniste. Marele câștigător al acelor alegeri, Călin Georgescu, a reacționat în stilul său caracteristic, printr-o înregistrare, vorbindu-le celor care i se opuneau astfel: „dragii mei, sunt tată de băieți, am trei băieți”. Nimic mai apropiat de totalitarism decât această afecțiune mincinoasă, pseudopaternă, care n-ar trebui să păcălească pe nimeni. Cum se face însă că în acele zile, precum și la manifestația din Piața Universității din 5 decembrie și mai apoi la Euromanifestul din 15 martie, piețele au fost pline de tineri, însă la vot majoritatea segmentului demografic 18-24 a absentat, iar o mare parte dintre voturile exprimate au fost în favoarea extremiștilor? Încercând să dau de cap acestei dileme, am discutat față în față sau online cu prieteni, colegi și cunoștințe din mai multe orașe și sate din țară. Am primit răspunsuri de la tineri din Cluj, București, Bistrița-Năsăud, Bacău, Suceava și Ialomița. În campusul Universității Babeș-Bolyai, deși vorbesc cu oameni din zone diverse, nu am putut identifica tipare, argumente care să domine într-un mediu sau altul. Cei din Capitală par să nu fi votat din aceleași motive pentru care n-au votat nici cei dintr-un sat bucovinean.
„N-are cum să se întâmple nimic” este cea mai comună dintre perspectivele pe care le-am întâlnit. „Mi-e totuna, lucrurile vor fi tot așa cum au fost și până acum, nu contează cine e la Cotroceni”. Această idee apare deopotrivă în mediul urban și în cel rural și cred că se datorează incapacității tinerei generații de a înțelege că ceea ce trăim nu reprezintă, după cum presupune Francis Fukuyama, un „sfârșit al istoriei”[1]. O stare economico-socială definitivă, ireversibilă, nu poate exista, așa cum niciun hegemon nu își păstrează la nesfârșit puterea. Imperiile se prăbușesc, iar odată cu ele reperele culturale, sociale, ideologice, filosofice de pe întreg mapamondul. Ei însă nu au cunoscut niciodată o Românie care să nu privească spre vest, o Românie care să nu se afle în sfera de influență a Statelor Unite ale Americii. Generația Z (1997-2012), din care fac și eu parte, apare cam la un deceniu după prăbușirea Uniunii Sovietice, crescând astfel în ceea ce putem numi o „Pax Americana” în Europa. Spre deosebire de părinții noștri, care au trăit în două lumi diferite, noi nu ne putem imagina decât una, și suntem circumspecți atunci când cineva ne avertizează că lucrurile se pot schimba fulgerător. În vremea împăratului Traian, dacă i-ai fi sugerat unui provincial roman că Imperiul, care se întindea din Britania până la Eufrat, ar fi putut vreodată să cadă, ți-ar fi râs în față. Și totuși, Roma n-a fost eternă, așa cum nu este nici hegemonia Statelor Unite ale Americii. Ordinea internațională se schimbă, iar în urma măsurilor luate de președintele Donald Trump, lumea liberă pare să fi fost decapitată. „Pax Americana” pare să se fi încheiat în 2022, în urma invaziei putiniste a Ucrainei. Singura șansă a Europei de a face față dictaturilor orientale este să fie mai unită ca niciodată, să își consolideze parteneriatele strategice și să devină suficient de puternică militar încât să nu mai depindă de concesiile Washingtonului. Și totuși, în acest context vitreg, mulți tineri consideră că între un candidat puternic pro-occidental și altul care ar slăbi drastic legăturile cu aliații noștri cei mai importanți, alegerea este irelevantă. „N-o să se întâmple nimic, indiferent…”, spune cineva din Cluj. „Mi-e totuna cine iese”, am auzit de la București. „Nu ei decid, lucrurile nu se schimbă așa, când vor ei”, mi-a spus cineva dintr-un sat din Arad. „N-o să fie, mă, niciun război. Americanii sunt șefii, nu lasă ei să se întâmple așa ceva, lui Putin îi e frică de Trump”, am auzit din Broșteni. Mulți dintre colegii mei de generație trăiesc cu ideea că votul lor, chiar dacă ar fi decisiv pentru victoria unui candidat, nu ar avea o consecință politică reală. Mare parte îl preferă pe Nicușor Dan, îl simpatizează chiar, dar nu-și doresc să meargă la vot din convingerea că lumea funcționează după anumite precepte fundamentale care nu pot fi nicicând înlăturate. Aceste lucruri, în opinia mea, sunt provocate de o lipsă dureroasă de cultură istorică. În școli se predă istoria, însă ea este înțeleasă ca o listă de date, bătălii, acte, de parcă istoricii n-ar fi altceva decât niște contabili ai umanității, care țin niște socoteli. Istoria e precum o ființă vie, un judecător care poate înclina brusc balanța. Ea înseamnă a anticipa ceea ce este neașteptat, a privi în trecut pentru a fi prevăzător, pentru a-ți aminti că nimic nu durează la infinit. Iar majorității tinerilor, lucrurile acestea le sunt străine.
Să ne concentrăm acum asupra celor care își doresc să se implice politic și care au, cel puțin la nivel de suprafață, un simț al responsabilității civice, însă care se dovedesc uneori la fel de naivi. Aflat în Piața Universității, la „platforme”, am intrat în vorbă cu o studentă. Mi-a spus că-l detestă pe George Simion, dar decât să voteze un om de dreapta (Crin Antonescu sau Nicușor Dan) mai bine nu merge la vot. Mai mulți tineri din apropiere i-au dat dreptate, plini de entuziasm. „Nicușor Dan nici măcar nu e pe deplin conservator”, i-am spus. „Sprijină parteneriatul civil, a aprobat de multe ori parade Pride în capitală.” „E adevărat”, a spus fata. „Dar nu crede cu adevărat în lucrurile astea”. „Georgescu și Simion cred cu adevărat în Putin.”, a murmurat unul dintre prietenii ei, fără să fie băgat în seamă. Mi-a rămas în minte până astăzi o pancartă înălțată de unul dintre acești tineri la o manifestație împotriva lui Călin Georgescu din 2024. Pe o parte, lozinca „eroii nu mor niciodată – 1989”. Pe cealaltă, pumnul roșu al socialismului, îndreptat către cer. Astfel înțeleg unii implicarea civică. Se adună în spatele unor slogane și simboluri răspândite pe social media fără să le cunoască cu adevărat semnificația. Se delectează cu beția marșului, cu zgomotul și cu revolta, însă când vine momentul să acționeze rațional, să-și aducă cu adevărat aportul, se retrag. Zgomotul rămâne doar zgomot, iar sloganele doar slogane. Devin astfel excesiv de atașați de etichete, de noțiunile de dreapta și stânga, conservator și progresist, când astăzi bătălia reală se dă între toleranță și intoleranță, între democrație și autoritarism. Își doresc mult mai mult să fie văzuți manifestând pentru „cauză” decât să acționeze concret, pragmatic și inteligent, prin vot.
Ideea că motivul absenteismului electoral în rândul tinerilor este lipsa unui partid progresist care să adere la principiile stângii moderne este falsă. Dacă n-ar fi așa, partidul SENS, care a fost cât se poate de vizibil pe rețelele social media, ar fi motivat alte sute de mii de tineri să iasă la vot și n-ar fi eșuat la urne în 2024. În ciuda insistenței intelectualilor, influencerilor și politicienilor conservatori, noile generații nu sunt majoritar progresiste. În Europa și nu numai, Generația Z (în special băieții) se dovedește mai conservatoare și mai ușor sedusă de populism [2] decât cea a milenialilor (născuți între 1981 și 1996), inclusiv în zonele urbane. Un foarte puternic pivot al acestui trend neașteptat a fost apariția unor influenceri arhicunoscuți, cei care au promovat ideea că toleranța echivalează cu slăbiciunea și că societatea contemporană trebuie văzută ca un lanț trofic, o arenă unde numai cei puternici merită să fie fericiți. Evident, vorbesc în primul rând despre Andrew și Tristan Tate, însă exponenți ai „manosferei” (în mod paradoxal, nu întotdeauna bărbați) au răsărit precum ciupercile după ploaie și în mediul online românesc. Retorica acestor oameni, care îmbină elemente din discursurile autarhice ale lui Trump cu falsa smerenie a unora ca Georgescu, Simion, Puric etc., propagă exact ideile care afectează puternic sentimentul pro-european: cooperarea înseamnă compromis, toleranța naște erezie, nu poți crește fără să-l strivești pe altul, succesul înseamnă dominație. Tinerii generației mele sunt foarte influențați de astfel de idei, fapt dovedit de procentul mare din voturile tinerilor care s-a dus, în 2024, către candidatul putinist.
Ce-și doresc, așadar, tinerii? Ei bine, până când își vor tempera fanatismul în folosul rațiunii și până când vor învăța să nu-l asculte doar pe cel care vorbește mai tare, nu ne vor putea spune. Cei care știu ce vor au manifestat în marile orașe ale țării. Sunt cei care recunosc privilegiul de a se fi născut într-o țară liberă, grație părinților și bunicilor lor, care au vărsat sânge pentru ei în 1989. Ei trebuie să-și convingă colegii, prietenii, familiile și cunoștințele să meargă la vot și să-și apere interesele, interese care se aliniază cu drepturile asigurate de Uniunea Europeană: dreptul de a călători și a studia, dreptul de a fi informat, dreptul de a vorbi liber, dreptul de a nu fi intimidat.
În 2011, Regele Mihai I a rostit în Parlamentul României poate cel mai important discurs de după Revoluție. „Nu văd România ca pe o moștenire de la părinții noștri”, a spus, „ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri.” Vă îndemn și eu, dragi colegi de generație, să luați înapoi, prin vot, acest împrumut. Peste câteva decenii, copiii noștri ni-l vor cere la rândul lor, și mare păcat ar fi să n-avem ce să le dăm.
[1] Fukuyama, Francis. The End of History? The National Interest, no. 16, 1989.
[2] Bolet, D. Generation Z: Pessimistic and Populist? A Conjoint Experiment on the Determinants of Populist Voting in Spain. European Political Science Review, vol. 15, no. 1, 2023, pp. 1–18. Cambridge University.
