Președintele Donald Trump a criticat vehement Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) și pe liderii europeni, acuzându-i că ar fi abandonat America la greu. Războiul dus de Statele Unite și Israel împotriva Iranului nu este privit cu ochi buni în Europa. Cancelarul german Friedrich Merz a pus dificultățile economice ale Germaniei pe seama acestui conflict. Prim-ministrul britanic Keir Starmer a declarat că Regatul Unit nu se va alătura inițiativei americane de a bloca Strâmtoarea Ormuz.
La rândul său, președintele Emmanuel Macron a pus la îndoială seriozitatea poziției adoptate de Donald Trump în privința războiului. Până și aliata din Italia a lui Trump, prim-ministra Giorgia Meloni, a ezitat să susțină deschis conflictul armat, ceea ce a atras reproșuri din partea președintelui american, care a acuzat-o de lipsă de curaj.
Din punct de vedere politic, NATO pare să se destrame tocmai într-un moment în care agresiunea rusă din vecinătate amenință securitatea și prosperitatea Europei, în eventualitatea în care soldații ucraineni ar ceda. Greu încercată după patru ani de război, Ucraina – țară care aspiră la integrarea în alianță – are nevoie de sprijinul continuu al NATO pentru a rezista. Astfel, impasul pe care America și l-a creat singură prin războiul cu Iranul iese puternic în evidență.
Dincolo de tot acest zgomot de fond se distinge însă un semnal, dacă suntem atenți și ascultăm. Facțiunea „Make America Great Again” de la Washington are nevoie de Europa, iar reciproca este la fel de valabilă. Calea de urmat nu va fi deloc ușoară și trebuie să pornească de la o definire clară a intereselor. Cu toate acestea, un compromis este posibil.
Problema Iranului pentru Europa
Iranul nu reprezintă exclusiv o problemă americană, ci este o chestiune critică pentru Europa, din motive comerciale și geografice. Creșterea rapidă a prețurilor la energie i-a lovit mai crunt pe europeni, deoarece continentul depinde într-o măsură mai mare decât Statele Unite de tranzitul mărfurilor esențiale prin Strâmtoarea Ormuz. Din acest motiv, deși la prima vedere se numără printre liderii europeni cei mai apropiați de Trump, Giorgia Meloni a tras un semnal de alarmă încă de la început în privința încetinirii – cauzate de război – a importurilor de petrol, gaze naturale și îngrășăminte care susțin economia europeană.
Europa este și mai dependentă de comerțul prin Marea Roșie și Strâmtoarea Bab el-Mandeb, unde rebelii houthi, susținuți de Iran, au demonstrat în repetate rânduri, în ultimul deceniu, că au capacitatea de a perturba traficul maritim.
Proximitatea față de Iran atrage după sine o vulnerabilitate aparte. În primele zile ale conflictului armat, atacurile cu rachete și drone iraniene au vizat Turcia, stat membru NATO, și Cipru, stat membru al Uniunii Europene.
Scutul antirachetă al NATO, bazat în mare măsură pe capacitățile americane desfășurate în regiune, i-a menținut pe europeni în siguranță – cel puțin deocamdată. În luna martie, Iranul a lansat rachete către baza militară comună britanico-americană de pe insula Diego Garcia, situată în Oceanul Indian. Această distanță, de 2.500 de mile, demonstrează că rachetele balistice iraniene sunt acum capabile să lovească Roma și Berlinul.
Pe lângă rachetele balistice – din care iranienii au încă rezerve considerabile – actele de terorism rămân o opțiune pentru regimul de la Teheran. Începând cu 1979, Republica Islamică a orchestrat peste 100 de comploturi teroriste în Europa, mai mult de jumătate dintre acestea având loc după anul 2021.
În urma asasinării Liderului Suprem Ali Khamenei într-un atac aerian la 28 februarie, Iranul a emis o fatwa prin care face apel la un război sfânt de răzbunare împotriva Occidentului, determinând autoritățile de la Berlin să avertizeze asupra existenței, pe întreg teritoriul Germaniei, a unor celule teroriste latente afiliate Teheranului.
Europenii trebuie să ia atitudine și să își gestioneze problemele legate de propria securitate. Politica de conciliere nu va da roade dacă Iranul reprezintă o amenințare și pentru Europa. Aversiunea față de stilul și metodele președintelui american nu trebuie să aibă voie să umbrească interesul propriu.
Cum poate Europa să ajute în privința Iranului
Dincolo de retorică, în realitate, Europa sprijină deja eforturile Statelor Unite în ceea ce privește Iranul. Fără acordurile deja existente privind bazele militare de pe continent, Operațiunea Epic Fury ar fi mult mai dificil și mai costisitor de pus în aplicare. Cu excepția Spaniei, guvernele europene au acordat armatei americane drepturi teritoriale și de survol pentru a accesa facilitățile locale de desfășurare rapidă, infrastructura logistică, punctele de realimentare, precum și echipamentele de supraveghere și satelit. Baza aeriană Ramstein din Germania a avut un rol central în războiul dus de America împotriva regimului iranian. Ca măsură minimă, Europa ar trebui să garanteze menținerea acestui acces și să se ofere să împartă costurile în eventualitatea în care Statele Unite reiau atacurile militare; însă o implicare pasivă nu este de ajuns.
Ministrul german al apărării s-a întrebat ce ar putea aduce „o mână” de fregate europene în Strâmtoarea Ormuz și nu ar putea face deja puternica marină americană. Desigur, forța navală europeană nu va putea, de una singură, să redeschidă acest punct strategic de tranzit. Însă europenii pot contribui cu dragoare de mine, nave care lipsesc din inventarul Statelor Unite. Începând din 2024, Uniunea Europeană a mobilizat resurse ale statelor membre în Marea Roșie pentru a asigura libertatea de navigație în fața atacurilor houthi. Luna trecută, șefa diplomației europene, Kaja Kallas, a propus extinderea mandatului misiunii de securitate maritimă Aspides din Marea Roșie și asupra Strâmtorii Ormuz. Unanimitatea necesară pentru o astfel de decizie nu a fost încă atinsă în rândul celor 27 de state membre ale Uniunii, însă voința politică absentă ar putea fi mobilizată, probabil, prin stimulentele adecvate.
Dincolo de instrumentele militare, Europa dispune de pârghii diplomatice și economice puternice, care ar putea facilita negocierile pentru încheierea războiului sau pentru gestionarea consecințelor acestuia. Fiind unul dintre principalii importatori de energie la nivel mondial, Europa ar trebui să ia în calcul perspectiva de a oferi un acces viitor sporit la piață, ca pe o recompensă menită să încurajeze Iranul să accepte un acord de pace durabil.
Abordând situația de la polul opus, Bruxelles-ul poate, de asemenea, să intensifice presiunea asupra Teheranului prin impunerea unor sancțiuni suplimentare sau prin înghețarea activelor iraniene. Mai mult, ponderea economică a Europei nu se limitează doar la influențarea acțiunilor Iranului. Uniunea Europeană și Statele Unite mențin cea mai vastă relație bilaterală de comerț și investiții din lume, reprezentând peste 40% din produsul intern brut (PIB) global — fapt ce constituie un avantaj uriaș în raport cu Washingtonul și creează un argument solid în favoarea implicării Europei în conturarea unei soluții diplomatice viabile.
În puțin peste o lună, Statele Unite și Israelul au lovit mai mult de 13.000 de ținte iraniene. Indiferent de forma pe care o va lua o eventuală reglementare a conflictului, va fi nevoie de o reconstrucție atât economică, cât și politică. Uniunea Europeană — cel mai mare donator la nivel mondial, dotată cu instrumente unice pentru consolidarea capacității statale, îmbunătățirea guvernării și întărirea statului de drept — va avea de jucat un rol inestimabil în modelarea unui Iran care să nu mai fie ostil Occidentului și care să poată asigura bunăstarea propriilor cetățeni. Acesta reprezintă un obiectiv strategic de un interes transatlantic absolut.
Interesul Americii pentru o Ucraină liberă
Totuși, pentru ca Europa să își depășească repulsia față de implicarea într-un război în Orientul Mijlociu, va fi necesar ca Statele Unite să își reafirme angajamentul de a-i ajuta pe europeni în privința Ucrainei. La acest capitol, Washingtonul trebuie să dea dovadă de luciditate. Sprijinul american pentru Ucraina nu a fost niciodată un act de caritate; stăvilirea agresiunii rusești în estul Europei reprezintă un interes american fundamental.
Chiar și astăzi, Statele Unite înțeleg că securitatea transatlantică poate fi menținută doar prin împiedicarea revanșismului rusesc și a cuceririlor imperiale de a copleși continentul european. O Europă slăbită, dezbinată, dependentă de Rusia și ruptă de Statele Unite reprezintă un vis vechi al Kremlinului — președintele Vladimir Putin continuă să îl urmărească cu îndârjire.
America a contribuit la câștigarea Războiului Rece. Acum nu este momentul să piardă pacea. Fără asistența Statelor Unite, Ucraina va fi absorbită în sfera de influență a Rusiei, însă aceasta nu este singura amenințare. Apetitul rusesc pentru agresiune va fi alimentat de politica de conciliere, iar alte părți ale Europei ar putea ajunge curând pe butucul Moscovei. Se raportează că Rusia, considerând Golful Persic drept un al doilea front menit să distragă atenția de la Ucraina și să epuizeze stocurile americane, furnizează Iranului informații clasificate care îi permit să vizeze soldații americani. Și, după cum s-a menționat anterior, războiul cu Iranul va genera, aproape cu certitudine, noi acte de terorism – o problemă atât pentru Orientul Mijlociu, cât și pentru ambele maluri ale Atlanticului.
Așadar, orice mare acord transatlantic care implică războiul din Iran se va baza pe o diviziune a muncii, dar cu un orizont strategic comun.
Sub nicio formă America și Europa nu ar trebui să scape din vedere China atunci când analizează aceste aspecte. Din Bahrain până la Bruxelles, Beijingul continuă să promoveze narațiunea potrivit căreia China este o putere stabilă, predictibilă și pragmatică, pregătită să facă afaceri. Europa riscă să cadă în această capcană. Anumiți actori de pe continent favorizează deja strângerea legăturilor cu Beijingul, ca o măsură de precauție împotriva tupeului rusesc și a impulsivității americane.
Factorul chinezesc este la fel de sensibil și din perspectiva Washingtonului. Summitul dintre Trump și președintele Xi Jinping a fost amânat, din cauza războiului, din luna martie până la jumătatea lunii mai, iar relația comercială dintre primele două economii ale lumii este plină de dificultăți. Mai mult decât atât, se pare că chinezii sunt pregătiți să livreze regimului din Iran noi sisteme portabile de apărare antiaeriană și au continuat să importe petrol iranian supus sancțiunilor, prin intermediul „flotei lor din umbră”.
Nu este prea târziu pentru a contura o nouă ordine internațională care să revigoreze ideea centralității Occidentului în competiția cu puterile autoritare eurasiatice. Traversăm un moment tranzacțional. Acesta transcende principiile nobile. Iranul, Rusia — și China — se prezintă ca oportunități ce așteaptă să fie valorificate.
Ce trebuie să facă Statele Unite pentru Ucraina
Contribuția Washingtonului la acest schimb transatlantic necesită o reorientare înspre sprijinirea capacității Ucrainei de a respinge invazia Rusiei. Multe dintre schimbările radicale de politică din ultimul an vor trebui anulate. Statele Unite au ridicat temporar o parte dintre sancțiunile impuse exporturilor rusești de petrol, pe fondul creșterilor de prețuri provocate de război – o decizie care a alarmat Europa, continent care a făcut pași dureroși, dar de succes, către independența energetică față de Rusia. Având în vedere că Rusia își finanțează mașinăria de război aproape în totalitate din exporturile de combustibil, restabilirea și înăsprirea acelor sancțiuni, precum și aplicarea unor sancțiuni secundare principalilor clienți ai Rusiei, India și China, ar face o diferență uriașă.
De asemenea, armamentul american trebuie să înceapă să ajungă din nou în Ucraina – deși epuizarea masivă a stocurilor de arme ale Statelor Unite, în cadrul Operațiunii Epic Fury, va transforma acest demers într-o problemă politică spinoasă. Europenii au tot majorat cheltuielile pentru apărare și suportă practic întreaga notă de plată a ajutorului pentru Ucraina în anul 2026. Cu toate acestea, le lipsește capacitatea de producție necesară pentru a concura cu o Rusie care alocă armatei sale 50% din cheltuielile publice. Prin urmare, Washingtonul ar trebui să încurajeze industria americană să accelereze producția de rachete interceptoare, sisteme de apărare antiaeriană și muniție de artilerie, nu doar pentru a satisface cererea internă din SUA, ci și nevoile urgente din Ucraina.
La nivel diplomatic, administrația Trump a repoziționat Statele Unite mai degrabă ca pe un mediator neutru între Rusia, Ucraina și Europa, în loc să fie un aliat european ferm prin forța tratatelor și un susținător strategic al Ucrainei. Această abordare trebuie să înceteze. Ajutarea aliaților europeni în descurajarea agresiunii rusești este pe deplin în interesul american. La ora actuală, întregul continent se confruntă cu un spectru complet al războiului hibrid purtat de Rusia, incluzând atacuri cu drone, acte de sabotaj și interferențe în alegeri.
O realiniere fermă a Washingtonului alături de Bruxelles ar transmite un mesaj clar Moscovei și ar diminua riscul unui conflict convențional pe flancul estic al NATO.
Printre pașii suplimentari pe care Washingtonul trebuie să îi ia în calcul — și pe care Europa ar trebui să îi negocieze — se numără exercitarea de presiuni asupra Moscovei pentru a accepta și a respecta o încetare a focului, livrarea de rachete Tomahawk către Ucraina și autorizarea Kievului de a lansa atacuri cu rază lungă de acțiune folosind rachete de proveniență americană, restabilirea schimbului complet de informații clasificate cu Ucraina și furnizarea de sisteme suplimentare de apărare antiaeriană. O presiune transatlantică unitară – și susținută – asupra Rusiei ar oferi, în cele din urmă, Ucrainei o șansă corectă de a obține victoria.
Este realist vreunul dintre aceste lucruri?
Nimic din toate acestea nu va fi ușor de realizat. Denigrarea aliaților europeni de către Trump, insultele, acuzațiile și atacurile la adresa NATO sunt toxice. Impunerea imprevizibilă a tarifelor vamale și amenințările cu preluarea Groenlandei prin forță i-au șocat chiar și pe cei cu simpatii față de Trump de pe întreg continentul. Prăbușirea vertiginoasă a popularității președintelui american în Europa i-a pus pe liderii europeni într-o încurcătură politică. Cu toate acestea, trebuie argumentată o direcție de acțiune, iar acordurile trebuie parafate.
Neutralizarea amenințărilor ce provin dinspre Iran reprezintă un interes de securitate pentru Europa și nu există nicio posibilitate de a salva Ucraina — sau de a păstra securitatea europeană — fără americani. Guvernele europene și-au exprimat preocupări legitime cu privire la faptul că atacul americano-israelian asupra Iranului ar contraveni dreptului internațional. Însă acum, în condițiile în care războiul este în plină desfășurare — în ciuda încetării focului de două săptămâni — iar criza continuă să afecteze Europa, continentul este obligat să acționeze. La urma urmei, intervenția NATO în Kosovo din anii 1990 a fost, de asemenea, aspru criticată pentru încălcarea Cartei Națiunilor Unite, având în vedere lipsa unei rezoluții favorabile a Consiliului de Securitate al ONU; cu toate acestea, aliații europeni au susținut-o, deoarece au considerat operațiunea ca fiind de o importanță critică pentru siguranța și stabilitatea Europei.
Trump nu a fost niciodată adeptul unei reciprocități dezinteresate. Nu ar trebui să ne așteptăm ca impulsul pentru o înțelegere transatlantică să vină de la Washington, însă europenii au putere de acțiune. Au în fața lor oportunitatea de a defini interesele comune și de a lua măsuri curajoase. Este timpul ca Europa să stabilească o agendă care să apere Alianța Nord-Atlantică. În condițiile în care Washingtonul este în prezent predispus la un pragmatism nemilos, dar caută în același timp ajutor în privința Iranului, Europa ar trebui să gândească la scară largă și să preia inițiativa. Mizele nu ar putea fi mai mari în prezent.
Nota redacției – Analiza Iuliei Joja a fost publicată pe siteul Middle East Institute și este tradusă cu acordul autoarei.
