Viitoarei administrații îi va trebui un act suprem de voință pentru a băga duhul înapoi în lampă.
Pe măsură ce ne îndreptăm spre sfârșitul erei Trump, trebuie să privim lucid la schimbările pe care administrația sa le-a produs în sistemul de guvernare american. Cea mai semnificativă este concentrarea enormă de putere, nu doar la nivelul puterii executive în ansamblul ei, ci direct în funcția prezidențială. Orice administrație succesoare, republicană sau democrată, va moșteni aceste prerogative și va trebui să decidă cum dorește să definească limitele autorității executive pe viitor.
Constituția SUA limitează puterea prezidențială în mai multe moduri. Articolul I stipulează că legile și bugetele sunt elaborate de Congres, iar Articolul II precizează că principala datorie a președintelui este să se asigure că legile sunt „executate cu fidelitate”. El își poate alege propriii miniștri din cabinet, dar aceștia trebuie să fie confirmați de Senat. Președintele dispune de o autoritate discreționară mai mare în ceea ce privește politica externă și securitatea națională, domenii în care este desemnat comandant suprem al forțelor armate. Totuși, chiar și în această sferă, dreptul de a declara război și de a ratifica tratate îi revine Congresului.
Donald Trump a încercat să extindă autoritatea executivă prin nenumărate metode. Încă din prima zi a celui de-al doilea mandat al său, el a emis o avalanșă de ordine executive care, în esență, au uzurpat puterile legislative ale Congresului. În unele cazuri, a acționat invocând prerogative legale obscure, multe dintre acestea fiind ulterior declarate inadecvate de către instanțe. În alte cazuri, a acționat pur și simplu în mod ilegal sau neconstituțional. Printre numeroasele exemple se numără:
- Eliminarea cetățeniei acordate prin naștere;
- Refuzul său de a cheltui fondurile alocate de Congres;
- Închiderea unor departamente întregi, cum ar fi Agenția SUA pentru Dezvoltare Internațională (USAID), care fuseseră înființate de Congres;
- Încercarea de a impune autoritatea federală asupra administrării alegerilor;
- Utilizarea puterilor de urgență pentru a impune tarife vamale într-o manieră arbitrară și discreționară;
- Concedierea unor angajați federali protejați prin lege;
- Declanșarea unui război de proporții fără a solicita autorizarea Congresului.
Instanțele inferioare au blocat multe dintre aceste inițiative, iar Curtea Supremă a anulat atât ordinul privind cetățenia acordată prin naștere, cât și tarifele impuse anul trecut în baza Legii privind puterile economice de urgență internațională (IEEPA).
Cu toate acestea, Curtea Supremă nu s-a pronunțat încă în multe dintre celelalte cazuri, iar într-o anumită speță a decis clar în favoarea administrației. Este vorba despre cazul Trump v. Slaughter, soluționat luna trecută, care a răsturnat o decizie anterioară a Curții Supreme, cunoscută sub numele de Humphrey’s Executor. Acel precedent, stabilit în 1935, susținea dreptul Congresului de a impune limite asupra puterii președintelui de a modifica componența consiliilor de administrație ale unor agenții de reglementare teoretic „independente”, formate din mai mulți membri, precum Comisia Federală pentru Comunicații și Comisia Federală pentru Comerț.
Decizia Slaughter poate părea tehnică și a beneficiat de relativ puțină atenție din partea publicului. Singura agenție federală cu mai mulți membri de care publicului (și, mai important, piețelor) îi pasă cu adevărat este Consiliul Rezervei Federale, unde Trump a încercat deja să concedieze un membru, pe Lisa Cook. Curtea Supremă a exceptat Rezerva Federală (Fed) de la eviscerarea generală a precedentului Humphrey’s Executor, argumentând oarecum specios că Fed are un statut istoric diferit de al altor agenții și, prin urmare, consiliul său poate rămâne protejat de interferențele politice.
Decizia Slaughter are însă implicații uriașe pentru modul în care va fi guvernată America în viitor și reprezintă doar un prim pas într-un efort conservator pe termen lung de a remodela executivul federal. Cazul Humphrey’s Executor a fost ținta de cursă lungă a conservatorilor, sub egida doctrinei „executivului unitar”. Aceștia au argumentat, pe baze originaliste, că legea fundamentală conferă autoritate executivă exclusiv președintelui, care, în calitatea sa de oficial legitimat democratic, nu ar putea fi restricționat de Congres în controlul său asupra ramurii executive.
Există o anumită logică în această poziție, una care a fost susținută nu doar de conservatori, ci și de unii progresiști. Cea mai proeminentă figură din tabăra celor din urmă a fost președintele Franklin D. Roosevelt, care în anii 1930 a căutat să îl destituie pe William Humphrey (acuzat că bloca agenda legislativă a lui FDR) din funcția de comisar al Comisiei Federale pentru Comerț. Destituirea lui Humphrey a fost anulată de o Curte Supremă conservatoare.
La aceasta s-ar putea adăuga următorul argument. Nimeni nu contestă dreptul președintelui de a numi, cu aprobarea Senatului, secretari de cabinet și alți înalți oficiali, sau de a-i demite în mod unilateral. Dreptul președintelui de a numi sau de a demite șefii agențiilor conduse de o singură persoană, precum CDC sau NASA, nu este contestat. Atunci, de ce ar trebui ca agențiile cu consilii de administrație formate din mai mulți membri să fie tratate diferit?
Argumentul pe care l-aș aduce împotriva teoriei executivului unitar nu se bazează pe nicio interpretare originalistă a Constituției. Se bazează mai degrabă pe o observație pragmatică. Ramura executivă de astăzi este atât de vastă, ramificată și puternică, încât este necesară o separare a puterilor în interiorul executivului, nu doar între executiv și celelalte două ramuri ale guvernului. Argumentul principal în favoarea unei astfel de separări ține de conservarea expertizei necesare pentru a conduce un stat modern.
Vedem acest lucru cel mai clar în cazul Rezervei Federale, care în decizia Slaughter a fost cumva exceptată de la controlul politic. Experiența dureroasă cu inflația a învățat Statele Unite și alte țări din întreaga lume că băncile centrale trebuie făcute independente. Stimulentele politicienilor sunt aproape întotdeauna pe termen scurt și vizate spre interesul lor politic. Structura independentă a Fed-ului și consiliul său format din mai mulți membri o protejează de politizare și îi sporește capacitatea de a funcționa pe baza judecății profesioniștilor experimentați care o conduc — adică economiști cu doctorate și practicieni cu o experiență vastă pe piețele financiare.
Dincolo de ilegalitatea și neconstituționalitatea multora dintre acțiunile administrației Trump, există și incompetența acesteia.
Această incompetență a fost evidentă încă de la începutul celui de-al doilea mandat, când Trump a numit o serie de indivizi fără nicio expertiză în agențiile pe care urmau să le conducă: Tulsi Gabbard ca Director al Serviciilor Naționale de Informații, comentatorul TV Pete Hegseth ca Secretar al Apărării, negaționistul vaccinurilor Robert F. Kennedy Jr. ca Secretar al Sănătății și Serviciilor Umane, și podcaster-ul Kash Patel la conducerea FBI.
Consecințele sunt clare: prin marginalizarea experților regionali din cadrul Departamentului de Stat, al Apărării și al comunității de informații, de exemplu, nu a mai rămas nimeni care să-l avertizeze pe președinte că lansarea unui atac aerian masiv asupra Iranului ar putea duce la închiderea Strâmtorii Ormuz.
Departamentul de Justiție a fost, de asemenea, deturnat de la rolul său de aplicator imparțial al legii, devenind un instrument pentru campania personală de răzbunare a lui Donald Trump. Prin înlăturarea procurorilor de carieră, departamentul s-a trezit cu dosare vulnerabile la a fi anulate de instanțe și cu rechizitorii respinse de marile jurați din întreaga țară.
La baza teoriei executivului unitar stă un concept viciat al organizării ierarhice, care este pe cât de incorect, pe atât de răspândit. „Teoria principal-agent” este utilizată în mod curent de economiști și alți cercetători din domeniul științelor sociale pentru a înțelege disfuncționalitățile ierarhiilor. Toată autoritatea aparține principalului; de la agenți se așteaptă pur și simplu să execute dorințele principalului, iar problemele apar doar atunci când agenții își urmează propria agendă.
După cum a subliniat laureatul Nobel Herbert Simon cu mulți ani în urmă, organizațiile din lumea reală nu funcționează astfel. Agenții, inclusiv lucrătorii din prima linie aflați la baza ierarhiilor, dețin adesea mai multă expertiză și cunoștințe locale decât principalii care le dau ordine. Ca urmare, în multe organizații, autoritatea curge de la agenți către principal. Acesta este un adevăr înțeles în armatele care funcționează bine, care le acordă ofițerilor de rang inferior o autoritate substanțială și îi sfătuiesc pe comandanții superiori să evite micro-managementul.
