„Vezi, Nicule, ți-am zis să-l termini!” spunea tovarășa Elena, cu câteva zile înainte să fie ea însăși „terminată” de gruparea Iliescu. Nicu nu a ascultat-o atunci, și astăzi trăim în această Românie, întrebându-ne dacă ar fi putut fi altfel. Părerea mea? Probabil se putea și mai rău, dar cu siguranță se putea și mai bine.
S-a scris prea mult și prea bine pe această temă ca să mai insist pe dezbaterea dacă a murit domnul sau tovarășul Ion Iliescu. A murit, la 95 de ani, un fost președinte și om de stat al României, și pentru asta se organizează, cum este și normal, funeralii de stat. A murit odată cu el, cum se întâmplă în aceste cazuri, și o mică parte din noi, din copilăria și/sau tinerețea noastră, asupra cărora acest om a avut o influență nejustificat de mare, care se răsfrânge și asupra prezentului. Iliescu e poate liderul comunist pe care România l-ar fi meritat măcar cu 10 ani înainte să vină la putere (poate așa ar fi corectat unele din excesele abjecte ale lui Ceaușescu), însă cu siguranță nu e liderul „democrat” pe care l-a meritat după ce atâția oameni au fost uciși în decembrie 1989 (în principal din cauza lui și a găștii sale de KGB-iști). Un comunist reformist și un democrat doar „de formă”, el a venit prea târziu și a plecat prea târziu, și ne-a mai ținut vreo 6 ani și ceva în perestroika, fiind dispus la aproape orice pentru a nu pierde puterea, de la terorism de stat la încălcarea constituției pentru a obține un mandat în plus, și până la deturnarea tranziției spre o economie de piață către o cleptocrație cu ale cărei structuri ne luptăm și astăzi.
Doliul reprezintă o expresie instituționalizată a emoției legate de o pierdere traumatică ce destramă temporar țesutul social, parte importantă a depășirii colective a traumei. Trauma nu e moartea lui Iliescu la 95 de ani, ci moartea fără vreo consecință penală a faptelor sale din timpul vieții.
Iliescu poate nu a fost un monstru, dar cu siguranță nu a fost un erou, iar doliul național la dispariția sa este nu doar o palmă morală dată victimelor fizice ale revoluției sau mineriadelor (cei care ar merita cu adevărat doliu național), sau victimelor economice ale tranziției deturnate (o parte dintre care votează astăzi suveranist), ci și, în cea mai bună tradiție românească, o formă fără fond. De fapt, acest doliu nu înseamnă nimic pentru nimeni, și cei care, în România, au o imagine bună despre Iliescu și au regretat sincer trecerea sa în neființă sunt o minoritate mult mai restrânsă decât, paradoxal, în cazul dictatorului Ceaușescu.
România însă, așa cum au înțeles Titu Maiorescu și alții, e țara formelor fără fond, care reprezintă pur și simplu modul nostru de adaptare „din mers” la mersul lumii, cu o superficialitate forțată care uneori ne prinde din urmă și ne deraiază, ca și astăzi, înspre extremism.
E țara în care promotorii acelui extremism, lideri politici aflați la un pas de cea mai înaltă funcție în stat, se plimbă la locul unei viituri cu lopețile curate și se fac că răzuiesc noroiul în fața camerelor, deranjând eforturile celor care vor să ajute cu adevărat.
Pentru a înțelege contrastul între formă și fond, redau un mesaj de pe contul lui Călin Georgescu:
„𝑭𝒂𝒄 𝒖𝒏 𝒂𝒑𝒆𝒍, 𝒎𝒐𝒃𝒊𝒍𝒊𝒛𝒂𝒓𝒆 𝒈𝒆𝒏𝒆𝒓𝒂𝒍𝒂̆ 𝒄𝒂̆𝒕𝒓𝒆 𝒑𝒐𝒑𝒐𝒓𝒖𝒍 𝒓𝒐𝒎𝒂̂𝒏: veniți pe 1 august, la ora 10 la Broșteni, județul Suceava, să-i ajutăm pe cei suferinzi 𝑎𝑐𝑢𝑚, 𝑐𝑎̂𝑛𝑑 𝑎𝑢 𝑛𝑒𝑣𝑜𝑖𝑒. Eu voi fi acolo.
(…) Veniți cu ce puteți: o lopată pentru decolmatat, alimente de împărțit, apă – atât de necesară, truse medicale, pături și în mod special cu sufletul românesc mare cât roata carului.
Credința se vede în fapte și în dragoste pentru aproapele. Acum putem să ne dovedim nouă înșine că știm cine suntem și că facem parte dintr-un neam măreț, sădit pe iubire de Dumnezeu. Împreună cu iubirea vine tot Binele.
Frate pentru frate. Român pentru român!”
Dincolo de activarea ingenioasă de butoane identitare, emoționale și religioase, nu am avut parte decât de o prezență cel mult formală chiar din partea celor care pretind permanent autenticitate politică și reprezintă „vocea poporului”. A te plimba, după un asemenea mesaj mobilizator, pentru câteva ore, însoțit de bodyguarzi interlopi, prin suferința unor oameni spune multe nu doar despre tine ca persoană, ci și despre cum se raportează românii la traumă și emoție colectivă. De altfel, am avut parte de o situație asemănătoare anul trecut în timpul campaniei electorale și din partea candidaților nesuveraniști, un spectacol grotesc al exploatării și formalizării emoției până la golirea ei totală de conținut, cum golit de conținut este și doliul pentru Ion Iliescu.
Incongruența, instituționalizată sau nu, între ce arătăm, ce simțim și ce facem nu este, dacă e să ne luăm după Maiorescu, ceva nou la români, dar cu siguranță a fost patologizată de comunismul căruia Iliescu i-a fost corifeu, fiind astăzi moștenită de Georgescu și Simion.
Spre deosebire de majoritatea românilor din generația mea sau mai tineri, eu am experimentat-o pe viu în cea mai extremă formă, atunci când am vizitat țara în care timpul s-a oprit și care, după vizita lui din 1971, a reprezentat sursa de inspirație a lui Nicolae Ceaușescu. În Pyongyang, în Palatul Soarelui Kumsusan se odihnesc cadavrele îmbălsămate ale primilor doi lideri nord-coreeni, Kim Il Sung și Kim Jong Il. În grupuri de câte patru, vizitatorii îndeplinesc un ritual standardizat de exprimare a emoției copleșitoare, aceasta din urmă fiind obligatorie pentru localnici, și puternic recomandată pentru străini. Am văzut oameni plictisiți de așteptare, care, odată ajunși în fața sicrielor, izbucnesc într-un plâns sfâșietor, care se încheie instant odată cu expirarea timpului alocat. Mărturisesc că, ca un bun antropolog în observație participativă, am urmat ritualul, însă nu mi-a scăpat nici o lacrimă, așa cum nici o lacrimă nu va scăpa probabil nimănui în ziua doliului național pentru Ion Iliescu. Bine măcar că nu e obligatoriu!
Ca și cadavrele îmbălsămate ale celor doi Kimi, Ceaușescu, Iliescu și Georgescu (dar și alți lideri contemporani, precum Ciolacu, Ciucă sau Grindeanu), sunt sau au fost ei înșiși forme fără fond. Sugerez să fie tratați ca atare.
