Statele Unite au lansat, în noaptea de 21 spre 22 iunie, o operațiune aeriană masivă care a vizat infrastructura nucleară a Iranului. Operațiunea „Midnight Hammer” a fost coordonată cu Statul Israel și a implicat bombardiere de tip B-2 Spirit, avioane de vânătoare F-18 și F-35, precum și rachete de croazieră Tomahawk lansate de pe submarine americane din Golf.
În total, 14 bombe GBU-57 antibuncăr au fost lansate asupra siturilor nucleare de la Fordow și Natanz, fără ca Iranul să poată reacționa militar. Situl din Isfahan a fost lovit cu rachete de croazieră Tomahawk (TLAM) lansate de pe un submarin din regiune. Evaluarea Pentagonului este că pagubele aduse programului nuclear iranian sunt „permanente”.
Pentru context, acum câteva zile, cancelarul german Friedrich Merz afirma că atacând Iranul „Israelul ne face treaba murdară tuturor”. Aceasta este, de fapt, miza momentului. Nu mai suntem în epoca negocierilor, ci într-o etapă de realiniere geopolitică în care ambiguitatea costă. Iar faptul că unele guverne europene încă oscilează între neutralitate și apeluri la „dezescaladare” — ignorând sursa agresiunii — trădează nu o prudență strategică, ci o lipsă de voință politică.
Iranul nu mai poate fi tratat ca un actor rațional al sistemului internațional. Regimul de la Teheran încalcă de ani buni acordul nuclear JCPOA, dezvoltă uraniu îmbogățit la cote apropiate de pragul militar, refuză inspecțiile AIEA și sponsorizează o rețea de grupări teroriste precum rebelii Houthi în Yemen, Hezbollah în Liban și Hamas în Gaza. Mai mult, furnizează echipament militar letal Rusiei, anume drone folosite împotriva civililor ucraineni, în atacuri asupra orașelor și infrastructurii critice. Într-o declarație oficială, Ministerul de Externe al Ucrainei a insistat explicit pe aceste realități:
„Iranul este complice la crima de agresiune împotriva Ucrainei. Regimul iranian oferă asistență militară Rusiei, inclusiv furnizarea de drone și tehnologii pe care Rusia le folosește în mod constant pentru a ucide oameni și a distruge infrastructura critică… Suntem convinși că măsurile luate de Statele Unite și Israel împotriva facilităților nucleare iraniene au transmis un mesaj clar regimului iranian — un mesaj că o continuare a politicilor menite să destabilizeze securitatea regională este inacceptabilă.”
Această poziționare clară contrastează cu reacțiile diluate ale altor state occidentale. Premierul spaniol Pedro Sánchez a vorbit despre „respectarea dreptului internațional” și „nevoia de diplomație”, dar fără a menționa atacurile iraniene asupra civililor. De cealaltă parte, premierul ceh Petr Fiala a susținut deschis atacul american, considerându-l „un efort legitim pentru a opri Iranul din drumul său către arma nucleară”, iar premierul Canadei, Mark Carney, a reafirmat că „Iranul nu trebuie să aibă niciodată arme nucleare”, sprijinind ideea unei soluții diplomatice dar pornind de la recunoașterea amenințării. Într-un registru diferit, președintele Argentinei, Javier Milei, a redistribuit un mesaj în care ziua atacului este descrisă ca „o mare zi pentru civilizația occidentală”.
Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a reiterat că „negocierile rămân singura cale”, în timp ce premierul britanic Keir Starmer a cerut „reîntoarcerea Iranului la masa dialogului”. Dar care masă? Cu cine? Este greu de imaginat un cadru autentic de tratative cu un regim care, în loc să răspundă presiunii prin compromis, a lansat rachete asupra unor ținte civile din Tel Aviv și Ness Ziona.
Nu este vorba despre daune colaterale, ci despre o strategie deliberată de teroare — prea puțin menționată în comunicatele oficiale europene. Or, orice apel la proporționalitate trebuie să țină cont de această asimetrie fundamentală: între o coaliție care vizează infrastructură nucleară militară și un regim care lovește sinagogi și blocuri de locuințe. Diplomația rămâne o opțiune, dar numai atunci când fiecare participant își înțelege responsabilitatea morală. Altfel, masa negocierilor riscă să devină o iluzie periculoasă.
Această inconsecvență discursivă se reflectă și în lipsa de acțiune concretă.
În acest context, este revelator și faptul că mecanismul de „snapback” al sancțiunilor din JCPOA nu a fost reactivat. Deși încălcările iraniene au fost flagrante, statele europene au refuzat să declare oficial eșecul acordului. Motivul? Frica de ceea ce ar presupune următorul pas: o politică externă coerentă, susținută nu doar prin cuvinte, ci și prin acțiune.
Sancțiunile, în sine, nu sunt o soluție magică. Ele funcționează în regimuri unde se poate pune presiune, unde opinia publică contează, unde nemulțumirea economică poate genera schimbare politică. În Iran, unde opoziția este reprimată sistematic, iar libertatea de exprimare este inexistentă, ele nu produc decât adaptare și disimulare. Din acest motiv, suspendarea treptată a sancțiunilor în ultimii ani — în paralel cu neactivarea mecanismului snapback — a fost o eroare strategică. Iranul a câștigat timp, legitimitate și tehnologie.
În absența unei voințe clare de a proiecta forță și unitate, Europa pare prizoniera propriului discurs. Invocă diplomația, dar fără garanții. Invocă pacea, dar fără a condamna clar și explicit sursa violenței. Invocă echilibrul, dar fără a denunța dezechilibrul moral dintre un regim autoritar agresiv și democrațiile care îi cad victime.
Poate că nu e încă prea târziu. Poate că poziții precum cea a Ucrainei — care a condamnat ferm programul nuclear iranian și colaborarea regimului de la Teheran cu Rusia — pot deveni începutul unei reconstrucții de principiu în politica externă europeană.
Dar această reconstrucție nu poate porni de la ambiguitate, ci de la o recunoaștere concretă a faptului că unele regimuri nu negociază, ci manipulează. Iar tocmai această recunoaștere face din diplomație un efort serios, condiționat, nu un simplu refren. În caz contrar, nu vom fi doar slabi.
Vom deveni complici.
