România are o veche predispoziție culturală spre lideri semi-sacralizați, învestiți cu misiuni de salvare: „Domnul cel drept”, „Vodă care pedepsește boierii și răzbună Poporul”, „Părintele Nației”. De la Carol I până la Ceaușescu, liderii României au beneficiat de propagandă oficială și cult al personalității. După 1990, cultul liderului a dispărut, dar, se pare, românii i-au dus lipsa.
Când statul funcționează prost, și totul pare fără speranță, se reactivează cumva acest ”vodă” care vină să vindece Neamul . Dar nu un lider democratic – ci un „trimis”, care restabilește nu ordinea administrativă, ci ordinea sacră.
Călin Georgescu a fost proiectat exact pe acest tipar: blând, tăcut, grav, misterios – mai degrabă un profet decât un politician. N-a oferit niciun program coerent, doar panseuri spiritualizante și tăceri încărcate de sens. Tocmai lipsa de concret a fost seducătoare: publicul nu voia un plan de guvernare, ci o credință. Nu un guvern, ci o mântuire. Nu dreptate, ci și răzbunare.
Pentru o parte a susținătorilor săi, dorința de schimbare s-a amestecat cu o nevoie viscerală de revanșă. Nu doar împotriva corupției, ci mai ales împotriva altor români: cei educați, civici, „corporatiști”, „open-minded”, pe scurt „soroșiști”. Georgescu a fost perceput ca instrumentul unei răzbunări simbolice nu doar de către cei marginalizați, ci mai curând de o întreagă clasă socială care domină spațiul public românesc: oameni nu tocmai săraci, uneori poziții locale de putere, dar cu o cultură precară și cu o identitate clădită din clișee patriotarde, ortodoxism vulgarizat și mituri suveraniste.
Sentimentul difuz că sunt inferiori în fața celor educați, că mersul lumii îi lasă în urmă îi fac să-și dorească o revanșă culturală. Este același tip de reacție resentimentară pe care o vedem în valul MAGA, în fascinația pentru liderii autoritari din Estul Europei sau în votul Brexit: o explozie a frustrării împotriva „celor care se cred superiori”.
Mulți nu caută o societate dreaptă, ci un sens care să le aline orgoliul rănit.
Am urmărit acele clipuri cu femei plângând isteric după respingerea candidaturii lui Georgescu. Nu era doar emoție politică – era o criză pseudo-religioasă. Oamenii proiectaseră în el toate așteptările lor reprimate, visul justițiar, speranța în izbăvire. Când „Mesia” a fost scos din joc, nu s-a prăbușit doar un candidat, ci un mit personal. Reacția nu e exagerată, dacă înțelegem cât de adâncă era investiția emoțională – nu rațională, nu politică, ci mistică.
În România, „răul cel mai mic” pare o resemnare. Românul vrea „Binele cel Mare”, absolut, răsunător. Nu-l interesează cum va fi atins, ci doar să existe – să vină cineva „care știe el ce trebuie făcut”. Georgescu a întruchipat perfect această fantasmă: un „Bine Mare” vag, dar înfiorător de atrăgător. Pe nimeni nu l-a deranjat că nu oferea soluții. Pentru că într-un vis colectiv, nu ceri detalii tehnice.
„Despre asta este vorba”, cum ar spune chiar el.
