Afișarea adaosului comercial a mai existat în România. Era doar un prilej de a da amenzi sau șpăgi.
Iată povestea afișării „adaosului” comercial.
Revoluția din 1989 nu a însemnat finalul mentalității comuniste din mintea clasei politice. Mai ales că politicienii de după revoluție nu erau alții decât foștii comuniști și securiști care conduseseră oricum România și înainte.
Din cauza acestei mentalități, printre primele legi date după 1989 a fost o lege care limita marja pe care o întreprindere putea să o practice (Legea 12/1990).
Nu de alta, dar în socialism profitul este un lucru rău. Și dacă e rău, trebuie combătut. Politicienii de la vremea aceea nu puteau să zică că ar trebui să fie chiar zero profit, pentru că comunismul tocmai dăduse faliment și știau și ei că în capitalism căutarea profitului este un lucru bun. Dar nici prea mult domne. „Ce e aici vestul sălbatic? Să pună fiecare ce marje vrea? Mai bine pune ce marje vrem noi.”
Așa că statul român a început să reglementeze marjele practicate, denumite „adaos comercial”.
Problema e că prețurile nu se stabilesc după cum vor politicienii, ci după cerere și ofertă.
Dacă cererea pentru un anumit produs care nu se prea găsește este mare, atunci prețul va fi mare. Iar dacă costul acelui produs e mic, atunci profitul va fi mare. În secunda doi profitul mare atrage producția, ceea ce face ca prețul să scadă și odată cu el marja de profit. Dar clasa politică din România anilor 90 nu ducea raționamentul până acolo. Ei doar voiau să plafoneze profitul.
Așa că ce făceau întreprinderile românești ca să scape de această limitare artificială a marjei? Pur și simplu făceau mai multe firme intermediare prin care își plimbau bunul adăugând marja la fiecare pas, astfel încât să ajungă să poată vinde cu prețul rezultat din cerere și ofertă.
Dar asta însemna costuri și birocrație în plus, fără absolut niciun beneficiu pentru societate, altul decât a mulțumi niște politicieni idioți. Costuri suportate în final tot de consumatori sub forma unor prețuri mai mari.
Așa că la un moment dat, văzând și ei că nu funcționează, legea a fost schimbată și a rămas numai obligația de a afișa „adaosul” comercial.
Și așa au apărut acele foi A4 prin magazine în care era afișat că practică un adaos comercial între 0 și 1000%. Dacă le mai țineți minte, erau în toate magazinele până acum câțiva ani.
O invenție tipic românească, unică în UE, folosită exclusiv pentru a avea un motiv de a da o amendă, sau a cere o șpagă. Amendă sau șpagă plătită în final tot de consumatori sub forma unor prețuri mai mari.
Cunosc istoricul acestei legi pentru că eu am inițiat și reușit (culmea cu ajutorul PSD) să elimin această foaie în 2020.
Mai puțină birocrație înseamnă mai puține motive de șpagă și amendă. Dar relicvele comunismului întotdeauna găsesc un mod de a reveni.
