Îți scriu, deși nu te cunosc. Ar trebui să adaug: în mod direct. Într-adevăr, între cunoștințele mele nu e nimeni care să fi mers la vot pe 24 noiembrie și să fi pus ștampila pe Călin Georgescu. Te știu, însă, din viața de zi cu zi. Fiindcă merg cu troleibuzul sau cu metroul, mă duc la piață și la mall, discut cu studenți ori cu tot felul de oameni care mă opresc pe stradă ca să mă întrebe ce Dumnezeu se întâmplă.
Te știu, fiindcă privesc cu pasiune, de vreo trei decenii încoace, tot ce se petrece în țara mea și-n lume, dar și pentru că – trebuie să mărturisesc acest lucru – l-am urmărit de multă vreme pe cel pe care l-ai ales duminica trecută.
Și, de aceea, vreau să-ți mărturisesc trei lucruri.
În primul rând, știu că detești „sistemul”. Pe bună dreptate! Și eu îl detest. Mi se pare insuportabil ca „ăștia” să mă ia de prost. Să mă mintă în față. Să se gândească mereu la ei și ai lor, să nu le pese de românul oarecare nici cât negru sub unghie, să folosească poziții ocupate vremelnic pentru a se îmbogăți, să sară din post călduț în post călduț, să fie sprijiniți în chip netransparent de servicii de informații, de rețele masonice și de bogătani care țin să rămână anonimi, dar nu fiindcă ar lega generozitatea de discreție, ci fiindcă își cumpără astfel protecție.
Ei, bine, ce nu știai când ai votat cu Georgescu e că, toată viața lui, a fost parte a acestui sistem. Urmărește ce spune el însuși, nu altcineva, despre ce-a făcut în viață și vei descoperi că e un om care a avut mereu „proptele”. E întruchiparea perfectă a sistemului PCR, adică Pile, Cunoștințe, Relații. E, ce-i drept, o deosebire între el și Ciolacu, Iohannis și alții pe care-i detești și, mă grăbesc s-o repet, pe bună dreptate: Georgescu a stat până acum ascuns, în birouri de lux, în umbră, după perdele.
Pare tentat să facă asta și acum și-n viitor. Nu e un spion curajos, e doar un șmecher uns cu toate alifiile, care te fură direct din cont, nu tocmind un borfaș să-ți bage mâna-n buzunar.
Trec la al doilea lucru. Știu că nu au ajuns la tine multe din ideile lui Georgescu. Ai fost vânat cu câteva sloganuri, cu câteva cuvinte goale care, vorba lui Eminescu, din coadă au să sune, dacă n-ai nimic a spune. Nu știai că insul pe care-i pus ștampila vrea lucruri dintre cele mai ciudate – de pildă, să interzică șaorma și să te oblige să mănânci doar sarmale –, tot așa cum nu aveai habar că Georgescu neagă realitatea războiului din Ucraina, existența unor boli sau aselenizarea.
Sunt convins că nu ți-a ajuns la urechi că ar interzice avorturile sau că vrea să-i angajeze pe toți șomerii în herghelii, pentru a dezvolta „industria calului”, pe care pariază milioane și milioane de inși, deși tot el zice că e contra pariurilor… Și câte și mai câte. Toate astea sunt niște gogomănii, pe care dacă le-ai auzi de la un om în carne și oase, ți-ai face cruce și, sunt convins, ai da bir cu fugiții.
Cum nu l-ai văzut vreodată față-n față, ți-a scăpat, sunt convins, admirația lui pentru Putin, pe care-l idolatrizează așa de mult încât îi copiază gesturile. Dacă unii au plagiat teze de doctorat, Georgescu plagiază bustul gol al lui Putin, echipamentul de judo și înotul în apă înghețate. Nu-s oare toate astea sinistre? Ne trebuie nouă un președinte care-l maimuțărește pe Putin? Eu zic că suntem mai destupați la minte.
Al treilea lucru pe care vreau să ți-l spun este că sunt perfect conștient că acum ești în dubiu. În ultimele ore, de când lumea întreagă a aflat grozăvia transformării unui ciudat ieșit din tenebre în candidatul cu cel mai mare scor în turul întâi, de când bursa a picat, iar investitorii anunță, ca la începutul tranziției, că pleacă din țară fiindcă un extremist ar putea ajunge la putere, stai și te întrebi dacă e bine ce ai făcut. Poate că da, poate că nu, îți zici. Ce e clar e că ți-ai vărsat năduful. Așteptai clipa asta în care îi judeci pe cei de la guvernare. Te înțeleg.
Dar eu cred că iritarea ta a fost înțeleasă. Și-n 2000 s-a petrecut ceva similar. Șocul intrării lui Vadim Tudor în finala prezidențială a fost o lecție. Pentru toți cei care se aflaseră la butoane. Și asta i-a determinat ca, o vreme, să lucreze pentru țară și să facă posibile două vise românești: acceptarea noastră în UE și primirea în NATO. Fără astea, am fi fost azi ce e Ucraina sau, în cel mai bun caz, ce sunt țările din fosta Iugoslavie care tânjesc după ceea ce noi avem de vreo două decenii.
Dacă ți-ai arătat mânia, poate că e bine ca-n zilele următoare să te gândești cum ți-ai putea investi încrederea în unii care chiar sunt din afara sistemului și vor să pună ceva durabil în loc. Nu-i bine să scapi de fantasmă? Sau chiar vrei să te conducă unul care susține că s-a întâlnit cu extratereștri?
În final, vreau să-mi cer iertare pentru că te-am tutuit. De obicei, nu fac asta, fiindcă nu-mi place să mă uit de sus la cineva. Dar acum mi s-a părut nimerit să le vorbesc chiar și necunoscuților ca și cum, de fapt, ne-am fi întâlnit deja, ca și cum am fi colegi, vecini sau prieteni. Am făcut asta, fiindcă știu că, în fond, ești semenul meu.
Te-ai născut, ca și mine aici, vorbești românește și – da, știi, cum știu și eu! – că limba noastră e una latină, nu geto-daca din care s-ar fi născut latina 😊, ai trecut și tu, ca și milioane de alți români, prin multe încercări și tristeți, te-ai bucurat – de la distanță sau în preajma celor dragi – de micile bucurii ale celor pe care-i iubești, ai suduit guvernanții și te-ai enervat că nu merg lucrurile cum ar trebui.
În plus, știi că, într-o zi, vei muri, ca și mine, aici. Ar fi, însă, păcat ca, până atunci, să ne facem singuri viața un iad. Nu vom avea paradisul, dar parcă tot mai bună e o viață liberă.
