În ultimii ani, România s-a confruntat cu o serie de crize care au scos în evidență incapacitatea instituțională a statului de a gestiona situații complexe. De la pandemia de coronavirus și incursiunea dronelor rusești în spațiul aerian, până la haosul electoral, fiecare criză pare să urmeze un model similar de comunicare și abordare.
Comunicare defectuoasă, caracterizată prin mesaje paternaliste și superficiale, nu pare să fie rezultatul unei strategii bine formulate, ci mai degrabă a incapacității instituțiilor de a evalua corect riscurile și de a reacționa eficient. Deși mesajele sunt concepute pentru a inspira încredere, ele devin anoste și lipsite de credibilitate, alimentând doar iluzia controlului. Chiar și atunci când autoritățile încearcă să calmeze populația, afirmând că nu vor apărea crize sau că există mijloace suficiente pentru a le face față, declarațiile rămân neconvingătoare. După declanșarea crizei, mesajele transmise nu doar că nu sunt credibile, dar arată și mai mult lipsa de pregătire a instituțiilor. Astfel, ceea ce începe ca o încercare de a liniști devine rapid o simplă improvizație. Pornind de la aceste observații, voi analiza succint, prin prisma a trei cazuri, modul în care statul român abordează crizele și implicațiile acestui model de reacție.
În martie 2020, după ce au început să apară cazuri de infectare cu coronavirus și magnitudinea crizei devenea tot mai evidentă, președintele Klaus Iohannis a ieșit public să calmeze temerile printr-o serie de declarații menite să minimalizeze pericolul. A comparat inițial virusul cu o simplă răceală, insistând că simptomele sunt în mare parte ușoare și că nu este cazul pentru reacții exagerate sau scenarii apocaliptice din partea presei. Cu toate acestea, câteva zile mai târziu și odată cu declararea pandemiei de către OMS, administrația prezidențială a adoptat o schimbare drastică, impunând starea de urgență care avea să dureze două luni. O măsură extremă în raport cu evaluările și declarațiile anterioare.
Această schimbare bruscă a scos la iveală carențe în modul în care instituțiile au înțeles și au răspuns în fața unei situații de criză. Reacția autorităților a fost întârziată și marcată de un deficit de empatie în comunicare. Mesajele au fost militarizate și lipsite de solidaritate, în loc să ofere sprijin moral și să mobilizeze consensul public. Deciziile au fost secretizate și luate de un grup ținut de asemenea secret. Comunicare a fost făcută pe un ton cazon care a alienat în final populația, amplificând neîncrederea în instituții și, ulterior, în campania de vaccinare.
Inițial autoritățile au încercat să arate că sistemul sanitar este pregătit pentru a face față crizei. Însă, evenimentele ulterioare au demonstrat contrariul. Valurile pandemice au scos la iveală deficiențele structurale din sistemul de sănătate. Criza a atins punctul culminant odată cu incendiul devastator dintr-o secție de terapie intensivă, moment în care președintele Iohannis a vorbit despre statul esuat. Declarația a venit la câteva luni după ce același președinte afirmase că campania de vaccinare a fost un succes și că „am oprit pandemia”, în ciuda faptului că obiectivele stabilite inițial nu fuseseră atinse.
Un alt episod important în peisajul crizelor din ultimii ani este legat de războiul din Ucraina, mai precis de incidentul dronelor rusești care au încălcat spațiul aerian al României. În septembrie 2023, a apărut informația că o dronă rusească ar fi pătruns în spațiul nostru aerian. Reacția inițială a președintelui a fost de a infirma știrea, declarând că nimic nu a intrat în România și că lucrurile sunt sub control. A subliniat chiar că nu a intrat “nicio piesă și nicio dronă.” Declarația a fost întărită și de ministrul Apărării care a dat asigurări legate de corectitudinea și acuratețea informațiilor. Totuși, câteva zile mai târziu, faptele au demonstrat contrariul: drona intrase într-adevăr pe teritoriul românesc, iar președintele a reacționat printr-o declarație fermă, condamnând incidentul drept o „încălcare absolut inacceptabilă” a spațiului aerian național.
Succesiunea de mesaje ilustrează un model care se repetă: autoritățile române tind să minimizeze inițial amenințările, oferind asigurări premature, dar lipsite de substanță, pentru ca mai târziu să adopte o retorică exacerbată care vine în contradicție cu declarațiile inițiale.
În cazul de față, răspunsul tardiv a fost agravat de constrângerile legislative, care împiedică neutralizarea dronelor. La câteva luni după prima incursiune, șeful Marelui Stat Major a ieșit public și a recunoscut că nu există legislație adecvată pentru a le doborî. Deși problema era cunoscută de către decidenți, nu era cunoscută și de public. Între timp, România nu a reușit să descurajeze astfel de amenințări, iar legislația rămâne, până în prezent, neactualizată. Statul nu a reușit să ofere cetățenilor nici siguranța, nici încrederea că autoritățile sunt capabile să protejeze țara, în ciuda mesajelor oficiale de liniștire.
Un al treilea exemplu semnificativ și cel mai recent este reprezentat de alegerile prezidențiale. Merită menționat că acestea au fost reprogramate după negocieri și calcule politice, având ca scop inițial obținerea unei funcții internaționale pentru președinte, iar mai apoi crearea unui context favorabil partidelor aflate deja la putere. Odată ce campania electorală a început, mesajele oficiale, atât din partea comisiei Parlamentare de control a SRI, cât și a administrației prezidențiale, au arătat că lucrurile sunt sub control și că nu există acțiuni semnificative care să influențeze alegerile. Mai mult, declarațiile au subliniat că nu există riscuri de ingerințe externe în alegeri.
După încheierea primului tur de scrutin, realitatea s-a dovedit a fi diferită față de cum anticipaseră cei aflați la putere. Asemenea altor crize, situația efectivă a fost opusă evaluărilor inițiale, iar declarațiile oficiale, în totală contradicție cu cele anterioare. Înainte de alegeri, premierul a dat asigurări că nicio imixtiune externă din partea Rusiei nu va afecta procesul electoral. După decizia CCR, a salutat anularea alegerilor argumentând că votul a fost denaturat de intervenția Rusiei.
Am asistat la o gestionare haotică a evenimentelor. Cazul alegerilor a expus deficiențe majore în funcționarea instituțiilor statului și în procesul decizional. Autoritățile nu doar că nu au reușit să identifice riscurile și să răspundă prompt, dar au fost incapabile să înțeleagă ce s-a întâmplat de fapt. Instituțiile care nu au identificat niciun pericol înainte de alegeri au fost ulterior incapabile să prezinte dovezi concrete. Desecretizarea notelor informative trimise de serviciile de informații președintelui a scos la iveală un nivel de analiză surprinzător de redus, cu informații bazate mai degrabă pe presupuneri decât pe dovezi concrete. Mai mult, Curtea Constituțională, o autoritate teoretic independentă, a considerat suficiente indiciile preliminare furnizate de servicii pentru a justifica anularea tardivă a alegerilor și, implicit, voința cetățenilor. În momentul de față, nu este clar în ce măsură a avut loc o influență externă și în ce măsură informațiile au fost manipulate în scopuri politice.
Fiecare criză pare să reprezinte o „lebădă neagră” pentru autorități. Uitându-ne la cele trei cazuri prezentate mai sus, putem observa cum instituțiile gestionează și comunică în fața unor astfel de provocări. Există un decalaj major între prezentarea inițială a situației și realitatea care se dezvăluie ulterior, atunci când criza devine imposibil de ignorat și măsurile trebuie adoptate. După ce devine clar că riscurile sunt reale, autoritățile nu doar că ajung să comunice haotic și contradiu, dar se confruntă și cu o incapacitate de a implementa măsuri eficiente.
Modul de comunicare poate fi descris ca banal, construit pe mesaje simpliste care întrețin iluzia controlului. Grijuliu, statul ne îndeamnă să dormim pentru că el veghează pentru liniștea noastră. În loc să abordeze situațiile de criză cu transparență și o evaluare robustă a riscurilor, statul optează pentru comunicări superficiale încercând să dea impresia că totul este exact așa cum ar trebui să fie. Acest mod de a comunica, deși menit să liniștească, nu reflectă realitatea. Uneori autoritățile par să aibă impresia că dacă nu spun ceea ce se întâmplă, societatea nu observă. Abordările de acest fel arată incapacitatea acestora de a înfrunta complexitatea crizelor.
Instituțiile statului pot fi descrise drept „fals-negative”. Ele sunt incapabile să detecteze amenințări sau probleme existente, având impresia eronată că situația este sub control. Instituțiile slabe tind, în general, să își supraestimeze capacitatea de a preveni sau gestiona crizele, din cauza lipsei de informații, expertiză sau infrastructură. Acest lucru poate crea o falsă senzație de siguranță înainte ca o criză să izbucnească. Pe măsură ce criza evoluează, deficiențele devin tot mai evidente, multe dintre acestea ieșind la iveală și devenind cunoscute publicului pentru prima dată exact în acele momente.
Pe scurt, modelul arată cam așa: inițial, autoritățile minimizează criza, liniștesc populația și banalizează evenimentul, oferind asigurări că situația este sub control. Pe măsură ce criza se dezvoltă, devine evident că instituțiile fals negative nu au anticipat-o, nu sunt pregătite să o contracareze și nu au resursele necesare. Apoi, în cele mai multe cazuri, se recurge o retorică exacerbată sau la măsuri extreme pentru a ascunde deficiențele.
România are nevoie de o schimbare urgentă în modul de gestionare și comunicare în situațiile de criză. În curând vom avea un nou președinte, iar această tranziție oferă oportunitatea de a regândi modul în care răspundem și comunicăm în astfel de situații. Trebuie să trecem de la improvizație la o abordare riguroasă. Doar cu un leadership competent, dezbateri serioase între experți, implicare din partea specialiștilor și a societății civile putem depăși iluzia controlului și construi un sistem capabil să răspundă eficient provocărilor secolului în trăim.
După haosul generat de alegeri, am fost informați că președintele se va implica „ca și până acum” și că „România nu este în dificultate”. Munca viitoarei administrații ar trebui să plece de la recunoașterea faptul că România ultimilor ani nu a fost o Românie normală, ci una banală. De aici trebuie construit.