O parte din Diaspora noastră proiectează asupra României o imagine pastorală, idilică, pășunistă — o țară cu țărani blajini care ară glia cu plugul cu boi, îmbrăcați în ii, ascultând „Ciuleandra” și „Ciocârlia” în timp ce se închină la icoana neamului. O Românie arhetipală, liniștită, așa cum și-au construit-o de la depărtare și cum pare să o fi lăsat în urmă — și așa cum trebuie să rămână, pentru ca propria lor suferință să nu fi fost în zadar. Imaginea asta a paradisului sărac, dar pur lăsat în urmă i-a făcut să suporte mai bine străinătățurile ostile în care au plecat.
Ei au plecat dintr-o Românie umilă, iar efortul de a „reuși” în Occident a fost adesea supraomenesc: au lăsat în urmă copii, părinți, amintiri, rădăcini. Au muncit în condiții grele, au suferit discriminare și umilințe, și-au înăbușit identitatea între străini. Ei erau cei care trimiteau bani pentru ca familiile lăsate în sărăcie să supraviețuiască. Asta le dădea forță și sens. Erau „salvatorii” familiilor și a României. Titlurile ziarelor titrau: „miliardele de euro trimise de familiile celor plecați susțin economia României”. Asta a fost ani de zile! Și-au spus mereu că merită — că toate acestea au sens dacă, la capătul drumului, vor fi „cei care au reușit”, deasupra amărâților rămași în țară. Suferința lor trebuia să se traducă în statut. În validare. În superioritate morală și economică.
Dar România nu a respectat acest pact! În loc să rămână săracă și „pură”, s-a transformat! A refuzat să rămână doar o „Grădină a Maicii Domnului”, pe care ei, diasporenii, să o salveze cu bani trimiși și, din când în când, ca Făt Frumos, de „ciuma roșie”. A crescut economic, urban, cultural. Românii „rămași” au început să aibă salarii mai mari, să se emancipeze, să călătorească mai mult decât diaspora. Hipsteri europeni, cu vacanțe în Asia, haine de brand și siguranță de sine. Au apărut sate cu asfalt, case noi și frumoase, tractoare și combine computerizate moderne luate pe fonduri UE. Țăranii nu mai sunt moșuleți cu cămeși murdare de cânepă, ci fermieri conectați la internet, care merg în SUV-uri.
Pentru un segment din diaspora, acest lucru a fost de neacceptat. S-a produs o ruptură psihologică: România și-a permis să-i ajungă din urmă, fără să treacă prin aceeași Golgotă. Cum și-au permis? O parte dintre ei s-au trezit suspendați într-o zonă gri: nu se simt integrați deplin în țările de adopție, unde s-au enclavizați în mici „Românii” ideale, cu sarmale, drapele, muzică populară, icoane și nostalgii chinuitoare, în timp ce nu mai recunosc România ca fiind „a lor”.
Unde e România aia a lor, ca un tablou de Grigorescu, cu țărani credincioși în opinci, care fac cruce cu cuțitul pe dosul pâinii, înainte să o taie? Iar dacă țara natală se emancipează fără ei, dacă „ăia rămași” trăiesc la fel de bine sau chiar mai bine — atunci care a mai fost sensul sacrificiului? Cu ce își mai justifică plecarea, distanța, suferința? Cum își permite România să aducă din Asia muncitori, după ce i-a „alungat” pe ei?
Pentru unii, nu mai rămâne decât resentimentul. Ura față de cei „rămași”, care au avut nesimțirea să devină europeni fără a suferi la fel de mult. Fără umilințele de pe șantierele din Spania sau Anglia, fără copii crescuți de bunici, fără golul identitar. În această logică distorsionată, românii din țară au „trădat”: și-au permis progresul fără să ceară voie de la cei care cred că au plătit prețul.
Astfel se naște furia colectivă care se revarsă azi în votul radical, în conspirații despre „trădători”, în mitul salvatorului care va pedepsi „pe toți” și va „restabili ordinea”.
România TREBUIA să rămână săracă și rurală pentru ca prestigiul și validarea lor, obținute prin suferință și frustrări inimaginabile să rămână intact! E vorba de o criză identitară profundă — o dorință de răzbunare simbolică, prin care propria suferință să capete, în sfârșit, un sens.
Un exemplu grăitor e atitudinea față de Moldova și față de Maia Sandu. Cât timp Moldova era săracă și sufocată de oligarhi kremlinezi, Moldova era „bună” pentru propaganda naționalistă tip „Basarabia e România”.
O dată ce președinta Maia Sandu a ajuns imaginea unei Moldove europene, a căpătat prestigiu, respectată de toți liderii europeni, Basarabia și Maia Sandu au devenit „răi”.
La acest text adaug și studiul de caz din Belgia făcut de Dragoș Neamu: ”Acum, ce înseamnă cu adevărat Simion și AUR în diaspora. Înseamnă două straturi mari de siguranță. Una constituită din garda sa „pretoriană”, clanurile interlope, mulți, organizați, răi, agresivi, cu minți criminale, cei care controlează comunitățile de români despre care v-am povestit, cei care organizează totul și care mai adaugă un plus de suferință acestor oameni. Al doilea strat este constituit de unii preoți din parohiile ortodoxe din diverse țări ale Europei Occidentale. Ei sunt corespondentul acelor imami din lumea musulmană care se ocupă cu radicalizarea. Își deschid spațiile de rugăciune pentru propagandă și manifestare ostentativă a viziunii medievale și naționaliste a acestui partid fascist. Se ocupă cu fezandarea ideologică a acestor români profitând din plin de faptul că sunt credincioși, cu frică de Dumnezeul de care au mare nevoie aici, în pribegie, motiv pentru care frecventează din plin aceste biserici. Fără să realizeze, biserica devine de fapt o capcană cu dinți reci, de fier, care le strânge speranța ca într-o menghină.”
Imaginea umblă în mediile suveraniste azi.
