Dacă v-aș întreba ce știri vă vin în minte despre India, majoritatea dintre voi ar menționa probabil cazuri oribile de violuri în grup, în situații dintre cele mai scandaloase (în autobuz, pe marginea autostrăzii sau chiar în temple hinduse). Este un aspect al societății indiene care creează repetat (și pe bună dreptate) indignare în occidentul civilizat din care avem pretenția că facem parte, deși în România spre exemplu, țară din UE, în secolul 21, există în continuare victime ale violențelor nesancționate, neprotejate de cei care ar trebui să aplice niște legi și așa prea îngăduitoare cu abuzurile de orice tip. Acest articol nu este însă despre cum se poate și mai rău decât la noi, ci despre un alt fenomen aflat în prim planul realității românești din aceste zile: justiția nefuncțională.
Cum am ajuns tocmai la India? Pe mine subiectele par să mă caute singure. Plimbându-mă eu prin Haga, meditam la evenimentul întâmplat acolo în 1672 când ‘poporul’, inflamat de o campanie de fake news, a ucis și mâncat (parțial) mai marii orașului, frații Johan și Cornelius de Witt (à propos de efectele dezinformării, chiar și într-un loc teoretic civilizat). Având o figură care se pare că inspiră, surprinzător, încredere, sunt deseori solicitat să fac poze oamenilor pe la obiective turistice, în ciuda lipsei de expertiză cvasi-totale în domeniu (spre disperarea soției). La Palatul Păcii, un grup de indieni respectabili m-au selectat din puhoiul de turisti pentru aceeași misiune, după care au afișat niște pancarte legate de un genocid al bărbaților în India. Bineînțeles, nu m-am putut abține și am discutat cu ei preț de o oră de era să pierd și avionul. Ce am aflat, atât în urma discuției, cât și a cercetării, merită poate publicat, măcar cât să mai luăm o pauză de la toate tentativele politicienilor români de a ne strica sărbătorile.
Se pare că în India există o criză profundă a sistemului de justiție, caracterizată prin legi considerate discriminatorii pe criterii de gen, rate de condamnare extrem de scăzute în cazurile de „crime împotriva femeilor”, multiplicarea procedurilor judiciare în litigiile matrimoniale și o pierdere dramatică a încrederii publice în sistemul judiciar.
Conform datelor Biroului Național de Evidență a Criminalității (NCRB), rata medie de condamnare la nivel național pentru infracțiunile împotriva femeilor este de doar 25,5%. În statul Karnataka, situația este și mai gravă: deși poliția trimite în judecată 84,2% dintre plângerile primite, doar 6,1% dintre acestea se soldează cu o condamnare. Practic, din 100 de dosare trimise în instanță de poliție, doar în 6 cazuri acuzatul este găsit vinovat.
Acest decalaj masiv nu este rezultatul, cum ar putea părea la prima citire, al unei discriminări la adresa femeilor, fiind vorba despre o trimitere mecanică a dosarelor în instanță, fără investigații riguroase, ceea ce duce la aglomerarea instanțelor cu cauze nefondate. Anual, aproximativ 144.000 de persoane sunt achitate sau eliberate de acuzații în astfel de cazuri, dintre care aproximativ 15.000 sunt femei.
Interlocutorii mei indieni, în mare parte juriști, mi-au spus că în cazuri în care poliția chiar începe o investigație, se primesc telefoane de la procurori care le opresc, pentru ca acestea să fie trimise în instanță. Salariile se pare mici ale celor din sistemul judiciar ar fi suplimentate cu cheltuielile de judecată, de aceea se descurajează oprirea dosarelor în etapa investigativă.
Unul dintre cele mai șocante aspecte evidențiate de studii este rata sinuciderilor în rândul bărbaților căsătoriți. În India, peste 170.000 de persoane se sinucid anual, iar 72% dintre victime sunt bărbați. În rândul celor căsătoriți, rata sinuciderilor este de aproape trei ori mai mare decât la femei. Cei cu care am discutat numesc asta un genocid.
Am găsit studii care argumentează că legile care protejează exclusiv femeile împotriva violenței domestice, precum Secțiunea 498A din Codul Penal Indian (care stipulează că acuzații fără probe duc la arest automat), sunt frecvent utilizate abuziv pentru a exercita presiuni asupra bărbaților și familiilor acestora, contribuind la deteriorarea sănătății mintale și, în cazuri extreme, la sinucideri.
Curtea Supremă a Indiei a calificat încă din 2005 utilizarea abuzivă a Secțiunii 498A drept „terorism legal”, iar multiple instanțe superioare au semnalat ulterior creșterea alarmantă a plângerilor false de viol sau violență domestică.
Mi s-a explicat că majoritatea plângerilor de viol se fac în scopul obținerii unor foloase materiale ca despăgubiri, sau, mai ciudat, chiar a unor căsătorii ‘forțate’, urmate de divorț imediat și împărțirea averii. Bineînțeles, nu cred că toate cazurile de despăgubiri în urma violurilor intră în categoria acestor escrocherii judiciare, însă mărturisesc că, într-o vizită recentă într-o zonă rurală din Republica Moldova, unii tineri s-au plâns că unele fete minore își ascund vârsta reală, urmând ca, după consumarea unui raport sexual, să amenințe sau să depună plângere la poliție pentru viol, cerând în schimb sume de bani ca ‘despăgubire’.
Acest tip de comportamente care ‘spamează’ sistemul judiciar evident că agravează problemele legate de agresiunile sexuale reale și fac deservicii serioase victimelor acestora, normalizându-le și chiar dându-le o valoare monetară. Mai mult, nu există consecințe legale pentru plângerile dovedit false.
Conform unui raport NITI Aayog din 2018, Indiei i-ar fi trebuit 324 de ani pentru a soluționa restanțele de 30 de milioane de dosare. În prezent, numărul cauzelor nesoluționate a crescut la 52 de milioane, iar estimările indică acum un interval de aproape 500 de ani pentru eliminarea restanțelor. În India există aproximativ doar 21 de judecători la un milion de locuitori, față de recomandarea de 50, formulată încă din 1987 de Comisia de Drept a Indiei. Instanțele funcționează cu doar 67-79% din capacitate din cauza posturilor vacante.
Există practica ca plângerile de violență domestică și abuz sexual să se facă la multiple instanțe în toată țara, care pot programa înfățișările mai mult sau mai puțin simultan, făcând uneori imposibilă prezența acuzaților și crescând exponențial șansele ca ei să fie găsiți vinovați. Chiar dacă audierile nu sunt simultane, numărul lor face imposibilă o viață normală.
Această multiplicare a procedurilor afectează dreptul la muncă și la o viață decentă, generează hotărâri contradictorii, încurajează „shopping-ul de forum” și epuizează resursele judiciare. În Karnataka, doar 21 din 192 de complexe judiciare au instanțe specializate pentru familie. Pentru a combate fragmentarea litigiilor matrimoniale, cei cu care am discutat propuneau politica „Un Mariaj, O Instanță” – un sistem de tip ghișeu unic care să consolideze toate procedurile civile și penale dintre soți într-o singură instanță.
În decembrie 2024, sinuciderea lui Atul Subhash, un inginer IT de 34 de ani din Bengaluru, a declanșat o dezbatere națională fără precedent în India. Subhash a lăsat în urma sa o notă de sinucidere de 24 de pagini intitulată „Acest ATM a fost închis permanent” și o înregistrare video de 81 de minute, în care acuza sistemul judiciar de părtinire și pe soția sa și familia acesteia de extorcare a sumei de 30 de milioane de rupii (aproximativ 350.000 dolari) în cadrul procedurilor de divorț. Cazul a adus în atenția publică organizații de drepturile bărbaților precum Save Indian Family Foundation (SIFF), care au organizat priveghiuri cu lumânări cerând justiție. În decembrie 2024, Curtea Supremă a anulat mai multe cazuri de cruzime domestică în baza Secțiunii 498A, constatând că acestea fuseseră depuse cu scopul de a exercita presiuni asupra soților pentru a consimți la divorț. Blocajul judiciar costă India mai mult de 2% din PIB. În Indicele Statului de Drept 2025, publicat de World Justice Project, India se situează pe locul 114 din 143 de țări în ceea ce privește justiția civilă și pe locul 89 din 143 în justiția penală.
Sistemul judiciar indian, ca și cel românesc necesită reforme fundamentale pentru a restabili încrederea publică, însă spre deosebire de România, unde critica „Republicii magistraților” vizează autonomia excesivă a unei ramuri a statului (justiția) față de controlul democratic, în India problema este diferită:
India nu are o „Republică a magistraților”, ci o „Republică a lobby-urilor instituționalizate”, în care există Ministerul Femeilor și Dezvoltării Copilului, care administrează legi care afectează ambele genuri, dar este conceput să protejeze doar unul dintre ele; există Comisia Națională pentru Femei, care are putere de recomandare legislativă, influență politică și acces direct la guvern – fără echivalent pentru bărbați; există Organizațiile feministe au capacitatea de a bloca reforme chiar și atunci când Curtea Supremă le cere explicit, iar Parlamentul refuză sistematic să adopte legi neutre din punct de vedere al genului, în ciuda apelurilor repetate ale Curții Supreme. Situația este foarte diferită de cea din România, însă în ambele cazuri vedem că există grupuri de interese care au capturat părți ale statului pentru a-și promova agenda, în detrimentul cetățeanului de rând, cu efecte catastrofale asupra încrederii publice în sistemul de justiție, manifestate prin proteste de stradă și mobilizarea societății civile.
Dacă legile nu sunt stricte și aplicate corect și nediscriminatoriu, nu există motivația (mai ales într-o societate profund superficială în materie de religie sau moralitate, precum cea românească) de a le respecta, apare anomia (boala socială despre care am mai scris) și reacțiile la ea, care merg de la inovație (cea preferată de români – ‘a fi corupt’ deja a devenit la noi echivalent cu ‘a te descurca’) până la sinucidere (în cazul bărbaților indieni).
Chiar dacă nu vă interesează prea mult ce se întâmplă în India, vreau să rețineți din acest articol măcar importanța luptei pe care o dă astăzi societatea civilă din România împotriva grupării conduse de Lia Savonea. Justiția este componenta crucială a unui stat funcțional, iar egalitatea în fața legii este principiul său fundamental. Această afirmație pare o banalitate politicianistă, însă dacă nu avem asta în minte și dacă nu suntem dispuși să ieșim în stradă nu doar pentru a apăra justiția, ci și pentru a-i corecta abuzurile, efectele pot fi neprevăzute și grave, așa cum ne arată și cazul Indiei. Nu aș merge atât de departe încât să numesc situația un ‘genocid al bărbaților’ precum cei care mi-au semnalat-o, însă nu trebuie să-i diminuăm seriozitatea, pentru că și la ei și la noi mor oameni din cauza legilor făcute sau aplicate prost.
