Facebook-ul românesc a vuit zilele acestea în urma articolului lui Mihai Maci intitulat „Și ce dacă nu știu?”, publicat pe platforma Contributors.ro. Pe parcursul textului, profesorul Maci inventariază câteva dintre problemele sistemice din educația românească plecând de la ultimul examen scris susținut de studenții săi de la Relații Internaționale din cadrul Universității.
Reacții surprinzător de virulente mi-au invadat feed-ul, acuzându-l pe Mihai Maci de inadecvare la context și de a fi autorul încă unui articol care se plânge de „tânăra generație” sau de viciile sistemului de educație din țara noastră.
Mărturisesc că în unele cazuri am avut senzația că am citit cu totul alt articol față de cunoscuții mei virtuali, iar în altele am sesizat lipsa experienței de la catedră. Nu am avut în niciun moment sentimentul că actuala generația de studenți și elevi este ținta lui Mihai Maci și nici modul în care tehnologiile contemporane aduc dificultăți în învățământ și învățare.
Sigur că modul în care se transmite cultura în spațiul digital intermediat de ecrane este o cauză a problemelor actuale din educație, așa cum subliniază și autorul, dar aceasta este o provocare pentru mai toate sistemele de educație la nivel mondial. Noua „economie a atenției” nu e o problemă specific românească.
Miza, din punctul meu de vedere, e mai profundă. Mai precis, domnul Maci aduce în discuție cultura noastră a educației într-un mod cu care empatizez în mare parte. Nu rareori, mulți studenți cu care am intrat în contact în universitățile în care am predat, la diferite niveluri de studiu, îmi pun o întrebare care mă dezarmează de fiecare dată: „Aveți cumva un model?”.
Fie că vorbim de o simplă prezentare de seminar, de un referat, de un examen sau chiar de o lucrare de licență, mulți dintre studenții mei sunt în căutare de modele. Și nu vorbesc aici de modele morale. Și nu e vina lor că aplică o astfel de gândire. Și nu, nu sunt studenți slabi.
În spatele întrebării din titlul acestui text se află elefantul din camera în care se poartă interminabilele discuții despre ce e greșit în învățământul românesc. Putem da vina pe smartphone sau pe politici publice deficitare cât vrem, dar probabil ar fi și cazul unei priviri introspective care să nu se concentreze exclusiv asupra acestor aspecte, foarte reale desigur, ci și asupra modului în care înțelegem noi românii rolul educației în viața unui individ.
Studenții mei solicită modele pentru că acesta e singurul mod în care aceștia se simt răsplătiți. Îndrăznesc să spun răsplătiți nu doar de sistem, ci chiar de propriii părinți sau de societatea românească în ansamblul ei. La finalul zilei, învățământul nostru actual, din punct de vedere cultural, nu este despre stimularea curiozității față de lumea înconjurătoare, vastă, misterioasă și interesantă, ci despre următorul examen și următoarea diplomă. Despre semnalizarea sterilă a îndeplinirii unei alte forme fără fond în drumul către jobul stabil, atât de râvnit în conversațiile despre reușitele copilului.
Un elev sau student bun nu pune întrebări și nu ridică probleme, ci se achita frivol de sarcinile impuse după un tipar prestabilit. Aceasta nu este o problemă care apare odată cu era digitală, ci e o meteahnă veche care a afectat și generația mea și care ajunge acum la paroxism odată cu capacitatea de reproducere mecanică redutabilă pe care o aduce Internetul în joc.
Într-o democrație liberală, cizelarea individului nu se face întru respectarea unor modele fixe, ci pentru dezvoltarea autonomiei și responsabilității sale de cetățean al unei lumi libere, capabil să-și definească propria traiectorie în viață și să-și respecte concetățenii.
Or, din ce-mi dau seama după niște ani buni de experiență pedagogică, noi încă nu avem disponibilitatea, ca societate, pentru așa ceva.
„Câte rânduri trebuie să scriu?”, „Am voie să scriu cu cuvintele mele?”, „Dacă am strâns punctaj de un 5, mai trebuie să mai vin la curs?”, „Și la ce îmi trebuie mie asta?” sunt alte astfel de întrebări, frecvent auzite de mine și de colegii mei, care trădează acest viciu al culturii educaționale din țara noastră.
Texte precum cel al lui Mihai Maci tot apar tocmai pentru că, indiferent cât de educată pretinde România că devine în ultimii ani, întrebările acestea nu dispar, ba chiar se multiplică. Ar fi bine să le privim ca semnale de alarmă din spatele catedrei, nu ca efuziuni ale unor profesori frustrați sau ca atacuri la adresa copiilor noștri.
The kids aren’t alright, ne-o spun rezultatele testelor PISA, ne-o arată statisticile cu privire la sănătatea mentală a tinerilor, ne-o confesează profesorii, ba chiar și the kids themselves, dacă stăm să-i ascultăm. Și nu cred că vina e doar ecranelor.
