fbpx

Poate liberalismul să câștige? Modele de reformat o țară. Ghinea de vorbă cu Voinescu

Newsletter

Înscrie-te la Newsletter-ul nostru si te ținem la curent cu tot ce mai apare.

Sever Voinescu, redactor-șef, revista Dilema 

Dragă Cristi,

îți mulțumesc pentru exemplarul din „Cine a făcut România” pe care mi l-ai trimis. L-am primit cu bucurie, în numele vechii noastre prietenii, dar și cu mare curiozitate. Văzându-te în ultimii ani pe scena politică, mă întrebam dacă nu cumva, în focul luptelor în care bag de seamă că-ți place să fii, s-au diluat calitățile scrisului tău. Cum știi, am prețuit scrisul tău în anii de la Dilema și mă întrebam ce-o mai fi rămas din el. Multe din însușirile frumoase pe care oamenii le au înainte de a se aventura în politică se fac țăndări după ce „ies la bătaie”. Scrisoarea pe care ți-o scriu acum e provocată și de simpatica ta dedicație. Mă numești „un liberal mofturos”, ceea ce aș putea să fiu dacă n-aș fi un conservator lejer. Dar nu despre mine e vorba acum, ci despre cartea ta și, în acest fel, despre tine.

Așadar, despre carte. Încep cu ce mi-a plăcut. Mai înainte de toate, cum ziceam, mi-a plăcut să mă întâlnesc din nou cu scriitura ta. Ai o voce aparte și etalezi culori care sunt doar ale tale. Vasăzică, lucrezi cuvântul într-un stil personal care mie-mi place. Ești (încă!) proaspăt, se vede de la o poștă că-ți place să scrii, că-ți iese relativ ușor și că te bucuri că-ți iese. Îmi plac autorii pe care-i simt bucuroși că scriu. Nu-mi displac nici cei pe care-i simți că se chinuie, care scriu cu un sentiment al înaltei datorii și meșteresc cuvântul, dar am o slăbiciune pentru lejeritate, adică pentru talent. În ceea ce te privește, îmi place mai ales că mergi până la limita cea mai fină a colocvialității. Nu-mi plac deloc autorii care se bat pe burtă cu cititorii, care scriu „sanchi” să fie „cool” și „trendy”, adică dezinhibații și abreactivii, cu un cuvânt psihanalitic. Trăiesc într-o lume în care simt lipsa unui strop de inhibiție, de reținere – cum știi, azi toți trebuie să arate cât sunt de „naturali” și de eliberați de poveri prostești de care, nitszcheean, trebuie să te lepezi, cum sunt bunul simț, respectul pentru celălalt, educația cedării etc. Tu scrii percutant în limite corecte și degajat, dar te oprești la chiar milimetrul de care, dacă ai trece, ai deveni un „băiat de Facebook”, căci acolo e locul tuturor eliberărilor prostești. Unii cu Facebook (eu n-am, pentru că-l detest, dar îmi vin dese știri de-acolo) îmi spun că ești de-al lor, dar eu văd în cartea asta că nu ești. Dar dacă și ei au dreptate, iar tu ai capacitatea de a cânta în stiluri diferite în funcție de „sală” (adică, într-un fel la Ateneu, altfel la cârciumă), cu atât mai bine pentru tine. Eu prefer scrisul tău din această carte, o prelungire a scrisului tău din Dilema de acum mulți ani. 

Citind, la un moment dat, am dat de un pasaj care mi s-a părut cel mai bun din carte, adevărata gemă a volumului. Un pasaj care răscumpără aproape toate paginile în care, dacă-mi permiți, nu sunt de acord cu tine. Pasajul se găsește la pag. 30: „Avem, în cazul pașoptiștilor, o ciudată amnezie a simbolurilor golite de sens. Le-am păstrat străzile, le-am păstrat statuile, pe unele dărâmate de comuniști chiar le-am pus la loc. Avem o generație de părinți fondatori cocoțați pe soclu, dar ideile lor, valorile lor, visurile lor pentru România nu le cităm, nu le cultivăm. Dacă o facem totuși, nu le răspândim ca venind de la ei. Nici măcar nu ne mai dăm seama că le aparțin. Credem că le-am inventat după 1989, că le-am reimportat pe sol gol când am repornit europenizarea post-comunistă. Democrația, naționalismul creator de drepturi, drepturile însele, încetățenirea tuturor, educația ca șansă a tuturor, comerțul liber, modernizarea, europenitatea – toate acestea sunt ideile părinților fondatori ai proiectului românesc. Fără ele, România nu avea sens atunci. Și nu are nici acum. Străzile și statuile trebuie să ne spună ceva despre noi, altfel sunt goale de sens. Nu sunt convins că ne amintim de ce am numit străzile după ei”. Nu doar că sunt total de acord cu observația ta și cu implicita judecată, dar găsesc că, în ansamblul cărții, acest pasaj radiază în fiecare pagină. În treacăt fie spus, după ce am citit acest pasaj, mă întreb dacă nu cumva ești un conservator mofturos. Oricum, e bine că acest pasaj vine repede. Pentru unul ca mine, de aici încolo, întreaga lectură a devenit cât se poate de agreabilă și de interesantă. Chiar și lectura paginilor în care nu sunt de acord cu ce spui…

În general, cartea e construită coerent, știi de unde pleci și știi unde ajungi. Analizezi bucata de trecut care te interesează, dar și prezentul cu aceeași metodă și cu aceeași măsură. Ai etalonul pe care, poate un pic trivial, îl numești „o țară ca afară” și îl aplici mereu. Deși nu explici prea clar nicăieri ce-i asta „o țară ca afară”, pare că nu-i schimbi conținutul după cum îți convine și mergi cu acest criteriu consecvent, înainte și înapoi. 

Acum, să-ți spun ce m-a pus pe gânduri. Înainte de toate, discuția pe care o faci în legătură cu raportul din liberalism și naționalism mi se pare simplistă (pag 152 și urm.) De acord cu tine că, de la un moment încolo, liberalismul și naționalismul s-au antagonizat. Nu sunt de acord, însă, că a câștigat naționalismul, cum sugerezi. Cred că liberalismul românesc a fost de la început foarte național, căci modelul „de afară”, la care se uitau pașoptiștii, nu era deloc al unei „Europe unite”, integrate, al unei Europe așa cum o știm astăzi, ci al unei Europe de state naționale care cuprind populații relativ omogene etnic. Europa era vagă în capul lor, era mai mult o direcție difuză. 

Pentru mulți dintre fondatorii noștri, modelul nu era Europa, ci Franța. Pentru alții, mai puțini, Italia, care se potrivea mai bine pentru că acolo aveau, ca și ai noștri, și chestiunea reunificării pe agendă. Garibaldi și ai lui au fost un exemplu pur de liberalism politic de secol XIX, dar Garibaldi era un emul politic al lui Mazzini, a fost și el un „tânăr italian”. Cât despre Franța, cine mai poate azi nega că liberalismul ieșit din teribila lor Revoluție a fost puternic naționalist, dovadă fiind faptul că Revoluția lor a ajuns să fie împlinită abia în proiectul napoleonian?

Liberalismul românesc, aidoma acestora, nu a fost niciodată altfel decât național. Acum, există o anumită tendință de a citi liberalismul fondatorilor noștri ca fiind antinaționalist. Înțeleg bine de ce. Naționalismul de azi este respingător și detestabil. Dar, așa cum liberalismul de azi nu mai e deloc liberalismul din veacul al XIX-lea, nici naționalismul de azi nu mai e deloc cel de-atunci. Voi, la USR, dacă am înțeles eu bine proiectul vostru, diluați dimensiunea naționalistă a acelui liberalism care a fondat România modernă și vreți să-l faceți un fel de „liberalism UE” mai degrabă. Dacă e așa, atunci manipulați istoria. Sigur, nu sunteți nici primul, nici ultimul partid care o face. Mă uit la PNL, partidul care revendică direct ascendența acelui liberalism, și văd cum trag și ei spuza trecutului glorios pe turta lor cam dubioasă. Dar cineva trebuie să spună public că istoria a fost mult mai complexă decât o spun partidele de azi.

Cum ziceam, nu neg că, la un moment dat, naționalismul românesc a deviat și a devenit, în formele lui cele mai aberante, nu doar neliberal, ci profund antiliberal. Atunci, naționalismul a devenit direct periculos. Însă, la scară istorică, nu naționaliștii au câștigat în România, ci liberalii. Istoricește vorbind, eticheta „liberal” se bucură de un prestigiu istoric atât de mare la noi, încât nici măcar tâmpeniile ori ticăloșiile conducerilor trecătoare ale PNL nu au putut-o compromite. Eticheta „naționalist” a rămas suspectă, inavuabilă și infamantă în ochii majorității decente de la noi. Faptul că, la răstimpuri, câte un partid naționalist se apropie în alegeri de 20% nu înseamnă nimic. La următoarele alegeri se face praf și pulbere. Ce au fost și ce-au ajuns PUNR, PRM, Partidul Dan Diaconescu? La fel o să fie și cu AUR. Doar că nu acum, în 2024. Căci AUR nu a ajuns, însă, la maximul său. Dar va ajunge și, de acolo, îi prezic o spectaculoasă cădere. De altfel, nu prea înțeleg de ce se spune despre electoratul român că e conservator. La noi, nu cred că s-a întâmplat vreodată, din 1992 încoace, ca alegerile parlamentare să producă aceeași majoritate ca acea care a organizat alegerile. La noi, guvernele vin și pleacă în felurite combinații și, iată, după 30 de ani, se poate spune că toate combinațiile politice posibile au fost încercate. Mie mi se pare, mai degrabă, că avem un electorat instabil, care se răzgândește repede, se supără ușor și, cu o vorbă des folosită între noi, bag de seamă, e cam mofturos.

Revenind la cartea ta, găsesc încă o formulare care-mi place. De data asta, îmi place pentru că mă lămurește în privința diferenței dintre noi doi. Zici tu: „Dacă nu crezi că cei mai mulți oameni din jurul tău sunt raționali și pot decide ce e bine pentru ei și că, adunate la nivel colectiv, aceste decizii individuale fac bine tuturor și țării, atunci nu poți fi liberal”. Cu asta, m-ai lămurit și m-ai liniștit. Nu sunt liberal! Eu nu cred că cei mai mulți oameni din jur sunt raționali. Poate pentru că nu mi-e clar ce înseamnă asta. Există un singur mod de a fi rațional?

Există un singur fel de rațiune, pe care o ai sau nu? Pot fi raționali simultan doi oameni care doresc lucruri complet diferite în aceeași situație? Dar să lăsăm filozofilor întrebările astea și hai să zic că aș crede, totuși, că rațiunea e înscrisă ca un fel de pattern în toate mințile. Însă, faptul că oamenii pot decide ce e mai bine pentru ei, asta mi-e greu să cred. Mai degrabă cred opusul: că cei mai mulți oameni nu sunt în stare să decidă ce e mai bine pentru ei. Dar, cu greu, de dragul tău, hai să admit și asta – bine, de acord, oamenii pot decide ce e mai bine pentru ei. Dar că suma acestor decizii, livrată în formulă politică desigur, e binele țării, nu cred chiar deloc. Pe măsură ce experiența mea crește, pe măsură ce văd și aud tot mai multe, pe măsură ce citesc și potrivesc ceea ce trăiesc cu ceea ce citesc cred, dimpotrivă, că oamenii, luați individual, au mari dificultăți să înțeleagă ce le e cu adevărat de folos și ce nu, iar adunați în gloată își pierd și cea mai mică urmă de responsabilitate. Faptul că românii votează sistematic cu PSD și că PSD pierde guvernarea numai pentru că suma antipesedistă se întâmplă, uneori, să depășească scorul PSD, mie îmi indică inversul. De altfel, teoria mea este că PSD este partidul care exprimă cel mai fidel ADN-ul poporului român și de aceea va avea mereu în jur de 30%, orice s-ar întâmpla. În momentele lui cele mai rele, PSD nu scade sub 25%. Potrivirea asta profundă între pesedism și românism mă deprimă uneori, mă amuză alteori, mi-o explic în zilele mele senine, mă înfurie în zilele mele înnegurate, dar am învățat să trăiesc cu ea.

Înapoi la cartea ta. În privința judecăților tale istorice am ceva de spus. Îmi place surdina pe care o pui când evaluezi pozitiv ce au făcut liberalii politici cu România. Adevărul e că nu prea avem cum să știm cum ar fi fost altfel, căci prima modernizare a țării, modernizarea fondatoare, a fost dominată de liberali. Nu exista un model alternativ. Dar chiar și așa, îmi place că nu ești encomiastic. Ai fi putut fi – așa cum sunt foarte mulți. Mai ales că, din câte înțeleg, vrei să explici că USR este moștenitorul spiritual autentic al acelor liberali, în vreme ce purtătorii numelui sunt, mai degrabă, uzurpatori ai prestigiului. Mărturisesc, însă, o mefiență față de cuvântul „reformă”. Tu spui că, la noi, reformele nu au fost duse până capăt și vezi în asta un fel de problemă istorică. Nu-mi dau seama care ar fi trebuit să fie capătul reformelor. Comuniștii, cu revoluția lor, duceau reformele până la capăt. Și crăpam toți de atâtea reforme. Teamă mi-e că, dacă și liberalii ar fi dus reformele lor până la capăt nu era chiar bine. Elanul reformator trebuie temperat. E bine să rămână mereu ceva neterminat; e bine să nu reformăm chiar tot ce ne propunem, să mai lăsăm și ceva nereformat. E bine să-ți propui mult știind că nu vei realiza decât o parte – cu cât mai mult îți propui, cu atât realizezi mai mult. Dacă vrei cu tot dinadinsul să desăvârșești ceea ce faci în politică, te radicalizezi. Și nu e bine deloc. Dimpotrivă. Privește la cele ce se petrec azi. Reformatorii sociali împing agenda lor până dincolo de suportabil și societatea reacționează opunându-se chiar și acelor reforme binevenite. Reformatorii nu se lasă, căci ei sunt purtați de o misiune pe care, pe măsură ce simt rezistență la reformele lor, o simt tot mai înaltă și mai necesară. Nu e în regulă!

Reforma electorală, zici tu, ar fi trebuit dusă până la capăt. Adică, vot universal. Eu cred că ar fi fost un dezastru! Vot universal egal în acea Românie? Reforma proprietății, zici tu, nu a fost dusă până la capăt. Te referi la împroprietărirea țăranilor? Ar fi fost un dezastru. Fără o piață suficient de sofisticată, existența unui milion de producători inevitabil mici ar fi dus la colaps economic imediat. Fără un sistem bancar cât de cât cuprinzător, un milion de producători lipsiți de mijloace ar fi fost un milion de săraci frustrați că, deși au pământ, mor de foame.

În altă parte, spui că, intelectualmente vorbind, dezbaterile de idei din interbelic sunt „iraționale și colectiviste”, că nu sunt incluzive. Recunosc, când aud de „incluziune” mă cam enervez. După mine, într-o dezbatere nu e nimeni obligat să includă pe nimeni. Într-o dezbatere te califici sau nu, îți iei locul sau nu, e nevoie de tine sau nu – dacă da, în dezbatere e locul tău, dacă nu, nu. Ideea că cineva trebuie introdus în dezbatere doar pentru că există, indiferent că se pricepe ori nu, ideea că un impostor sau un idiot trebuie să fie în dezbatere doar pentru că subiectul îl privește, pe mine mă tulbură. Nu văd cum cineva poate lupta și pentru „incluziune” și împotriva imposturii și incompetenței în același timp. Eu nu cred că de dezbateri „incluzive” avem nevoie, cred că avem nevoie de dezbateri între oameni deștepți și competenți, înainte de toate. Și dacă se întâmplă să fie și cât de cât empatici, cu atât mai bine.

Mi se întâmplă să revizitez marile dispute intelectuale din interbelic – Blaga vs Stăniloaie, Blaga vs Motru, Eliade vs Iorga, Călinescu vs Lovinescu, Arghezi vs Barbu și câte altele – și îți spun sincer că nimic din ce văd azi în arena ideilor publice (idei, de orice fel, estetice, politice, istorice, religioase etc) nu se ridică la acel nivel. Azi, noi fiind, desigur, mai „incluzivi”. Cultura noastră și, în cele din urmă, civilizația noastră (în măsura în care civilizația și cultura au ceva în comun, căci vremurile de azi par să le separe!) a mers mult înainte, modernizându-se, ca urmare a acelor dezbateri.

De altfel (și acuma ajung la ce nu mi-a plăcut în cartea ta), faci enorm de multe concesii modei fără să o chestionezi. Dacă „afară” e acum la modă „incluziunea”, le reproșezi și tu interbelicilor că nu erau incluzivi, adică nu erau după moda de azi. Poate reflectezi un pic la asta: dacă o „țară ca afară” înseamnă un mimetism absolut al Occidentului, atunci asta nu e modernizare. Căci tot tu spui că modernizarea e un proces rațional, conștient, o bună alegere. Păi, dacă e alegere, ea nu se poate realiza decât după ce exersezi spiritul critic. „O țară ca afară” a ajuns să fie atât de năucită în propria ei derivă încât a ajuns să-l voteze pe Trump. Și s-ar putea să-l mai voteze încă o dată. Or, eu nu vreau deloc o așa țară, chiar dacă e de „afară”. Eu vreau o țară care să atingă niveluri de compatibilitate economică și civilizațională cu Occidentul. Eu nu vreau o Românie ca o Elveție sau ca o Suedie sau ca o Americă. Eu vreau o Românie pe cât de europenizată poate fi, integrată bine de tot în Europa, dar o Românie, totuși. 

În fine, nu mă mai întind, dar ceva tot vreau să-ți mai spun. După părerea mea, adevărata măreție a pașoptismului se găsește în versiunea lui ardeleană, nu în neantul valaho-moldav. Iar eroul cel mai înalt al acestui pașoptism a fost Avram Iancu. El a fost un om care a știut bine cum merge treaba și cu politica și cu milităria. A fost, la timpul lui, un occidentalizat bine școlit. Iancu a știut când e cazul să negociezi cu ăștia „de afară” și când e cazul să le tragi un șut în coaie. Avea o idee clară despre cum trebuie organizată țara și, da, era un liberal al timpului său. Un liberal naționalist, pentru că în Transilvania pașoptistă a fi naționalist român însemna a fi justițiar. Iancu era un justițiar liberal. Din păcate, dacă tragi linia, a pierdut în socoteala vremii lui. Dar în veac, el a câștigat și e uimitor cum, deși a fost un învins, a rămas un erou autentic, adorat de popor în generații, fără să aibă vreodată nevoie de propagandă oficială. Dimpotrivă, diferitele regimuri s-au suit abject pe memoria lui. Și uite că mă contrazic, uneori poporul știe ce să păstreze și să tezaurizeze în memoria lui istorică, dovedind un uimitor discernământ. Ce mă supără la voi, cei care spuneți că sunteți urmașii fondatorilor, este că nu vă uitați atent la această memorie istorică a națiunii. De aceea, dragă Cristi, m-a bucurat atât de mult acel pasaj, pe care l-am reprodus la început. Mi s-a părut că vrei să înțelegi ce e de înțeles din această memorie, din moment ce deplângi ignoranța noastră față de cei ce-au fost. Căci, vorba lui Burke, o societate nu este suma celor care trăiesc în ea, ci suma celor care au fost, a celor ce sunt și a celor ce vor fi. Și, când ajungi să înțelegi așa lucrurile, să îi privești pe ceilalți și să vezi în ei deopotrivă trecut și viitor, nu doar prezent, să vezi drăcie, te trezești conservator!

În orice caz, e mult de vorbit despre cartea ta. Te felicit pentru carte și te îmbrățișez cu drag,

Sever.

 

Răspuns Cristian Ghinea:

 

Dragă Sever, 

Mulțumesc pentru scrisoarea ta. Într-o lume în care aprecierea, ca să nu fiu inadecvat ție și să folosesc cuvântul „feedback”, se rezumă de obicei la câteva cuvinte pe whatsapp sau facebook sau chiar la un emoticon cu deget ridicat, să primești o scrisoare de cinci pagini atât de complexă este cu adevărat reconfortant. 

Dincolo de cartea mea, vreau să-ți mulțumesc aici public că, prin eforturi supraomenești, reușești să duci mai departe instituția căreia amândoi îi datorăm enorm, mă refer la revista Dilema

Țin minte și acum prima Dilemă pe care am citit-o și dă-mi voie să-ți spun povestea pe scurt, pentru că este importantă pentru mine. Nu citisem până atunci Dilema, dar am văzut coperta cu cazul Ion Antonescu, făcut de Tita Chiper, Dumnezeu să o odihnească! Ca un adolescent îmbâcsit în lecturi de valul de tribalism din anii ’90, eram interesat de Antonescu al cărui cult era atunci pe val, purtat de aceleași structuri ceaușist-securiste pe care le descriu în cartea despre care vorbim aici. Deci, am ajuns să citesc Dilema pentru că eram interesat de Antonescu. Iată, ce ironie! Și evident că m-am enervat întrucât ceea ce credeam că știu în raport cu ce citeam îmi provoca disonanță cognitivă. Dar cum era bine scrisă și interesantă în fapte, am continuat să o cumpăr și peste doar câteva luni îmi fixam scopul în viață: să scriu și să lucrez la Dilema, ceea ce chiar mi s-a întâmplat și am intrat astfel într-o lume a unor valori democratice, tolerante, deștepte. 

Meditez uneori cum ar fi fost dacă nu mi se întâmpla asta. Și îți mărturisesc că impulsul meu de a scrie cartea asta, și de a pune bazele proiectului „Comunitatea Liberală” vine din gândul că lumea acestor valori este în defensivă, este atacată. 

Altfel, e interesant cum atmosfera și școala Dilema, la care aș zice că amândoi ne-am format, pot crea și un liberal și un conservator care împart calitatea de a fi totuși mofturoși și cred că miezul dezbaterii noastre este, de fapt, granița între liberalism și conservatorism, azi, ambele având că supoziții nedilematice libertatea, democrația și capitalismul. 

Pe alocuri simt că m-ai luat la țintă pentru niște lupte ale tale cu „spiritul vremurilor” cu care nu am legătură. De pildă, ai o problemă cu cuvântul „incluziv”, mă critici că descriu dezbateri de idei din interbelic ca fiind iraționale și colectiviste și le reproșez că nu ar fi fost incluzive. Apoi urmează un paragraf în care te lupți cu cuvântul „incluziv”. Or tocmai pentru că mă lăudai la început că scriu bine, cred că o calitate a scrisului bun este evitarea cuvintelor ațoase, de lemn. 

Dragă Sever, eu detest cuvântul „incluziv”, așa cum detest multe cuvinte din limbajul tehnocratic, septic, bruxellez. Ba sunt de părere că acest limbaj face mult rău ideii de Europă, pentru că a devenit un limbaj pe care oamenii nu-l înțeleg și crede-mă că în zona meseriilor în care m-am învârtit după Dilema – expert în politici europene, fonduri europene, ministru, europarlamentar – este al naibii de greu să eviți acest jargon. Dar mi-am făcut un titlu de glorie din a face exact asta. Așa că mă gândeam unde am folosit eu „incluziv”. Așa că am dat o căutare (ca să nu zic „search” și să te enervez) în carte și, serios, apare o singură dată în 300 de pagini și este acolo unde am repovestit eu teoria principală din celebra carte De ce eșuează națiunile. Altfel eu nu reproșez dezbaterilor interbelice, ce nu sunt, anume că nu sunt incluzive. Le reproșez ceea ce erau: nu se ocupau aproape deloc de chestiunile foarte concrete ale modernizării. Prea multe cuvinte despre caracteristicile colectiviste ale națiunii, ale „sufletului românesc” și prea puțin despre canalizare, alfabetizare, apă curentă, urbanizare. Dacă ar fi să dau un sens barbarismului incluziv, eu la asta mă gândesc. 

Cred că fraza-cheie la tine, Sever, este următoarea: „Voi, la USR, dacă am înțeles eu bine proiectul vostru, diluați dimensiunea naționalistă a acelui liberalism care a fondat România modernă și vreți să-l faceți un fel de «liberalism UE» mai degrabă. Dacă e așa, atunci manipulați istoria. Sigur, nu sunteți nici primul, nici ultimul partid care o face. Mă uit la PNL, partidul care revendică direct ascendența acelui liberalism, și văd cum trag și ei spuza trecutului glorios pe turta lor cam dubioasă. Dar cineva trebuie să spună public că istoria a fost mult mai complexă decât o spun partidele de azi”. 

Sunt aici două teme mari unde tu interpretezi foarte diferit, dacă nu chiar invers decât ceea am vrut eu să spun în carte. Prima tema este USR – PNL – Liberalism. A doua temă este liberalism vs naționalism. Ceea ce spui tu este că USR ar încerca un fel de liberalism pe care-l tu numești „liberalism UE”, care este diferit de liberalismul care a fondat România modernă, care ar fi apanajul PNL. Apoi, ești de părere că istoria este mult mai complexă decât o spun partidele de astăzi. Am fost dezamăgit în acest punct pentru că chiar am crezut că am făcut eforturi serioase în carte de a scrie o istorie mai complexă decât este prezentată de obicei. Ca să fiu clar și direct, USR este astăzi partidul liberal din România, ca valori, comportament și politici. Cred că am adus destule exemple în a doua parte a cărții despre asta și mai ales în istoricul scurt al modului în care USR s-a autodefinit ca un partid liberal și a aderat la familia liberal europeană. Admirația mea pentru cei care au scris Proclamația de la Islaz și pentru obiectivele revoluției pașoptiste, analiza din carte asupra punctelor din proclamație care au devenit sau nu realitate vine să susțină argumentul principal al cărții că liberalismul nostru de azi este același, în esență, cu acela care a fondat statul român. 

Deci, dragă Sever, resping cu vehemență prezumția unei discontinuități. Mă miră că nu vezi că, totuși, prezint o poveste complexă. Asta pentru că mai târziu în scrisoare mă lauzi că nu am făcut icoane din acești liberali. Primul proiect de modernizare al României este proiectul pornit de pașoptiști, și când zic de modernizarea României aici apare un paradox la care voi reveni, pentru că România nu exista în acel moment, România a fost creată de acești liberali europeni ca un proiect de modernizare, ca un proiect de o țară ca afară. Aceasta este teza de bază a primei jumătăți din cartea mea. Și nici măcar nu este teza mea, doar reiau succint un fir de narațiune istorică începută de Xenopol și Eugen Lovinescu. Ce aduc eu nou este combinația dintre firul istoriografic și teoriile modernizării pe care le-am învățat la școala de științe politice, ceea ce mi-a permis o privire altfel decât cea a istoricilor. De aici întrebarea dacă primul proiect de modernizare a României a fost unul reușit. 

Aici răspunsul meu este ferm că nu, pe urmele lui Bogdan Murgescu și cu argumente multe în carte. Primul proiect de modernizare a României a eșuat. Intram în Primul Război Mondial cu cifre catastrofale legate de urbanizare, alfabetizare, sănătate publică, speranță de viață. După 50 de ani de monarhie constituțională, cu un rege bun și un PNL majoritar la putere proiectul de modernizare pașoptist era ratat și acesta este un eșec istoric colosal care se cere explicat. De altfel, tentativa mea de a explica zbaterile interne ale PNL, ruptura dintre I.C. Brătianu și C.A. Rosetti și chiar între I.C. Brătianu și fratele lui, Dimitrie Brătianu, face legătură din nou între faptul istoric punctual și teoriile modernizării. Cu alte cuvinte rupturile din PNL au fost provocate de zbaterile acomodării revoluționarilor pașoptiști la un regim politic nedemocratic. 

Aș vrea să scriu o carte despre modul în care Brătianu și Rosetti au divorțat politic la bătrânețe și cele câteva paragrafe din această carte doar aruncă o lumină asupra acestei povești fabuloase care probabil este relevantă pentru modul în care idealurile se adaptează la vremile supt care sunt. 

De fapt, dragă Sever, PNL a greșit atunci pentru că a făcut din stat motorul de dezvoltare al României. Programul liberal de la 1848 nu a fost aplicat sau a fost aplicat în mod pervers pentru că etatismul a bătut liberalismul. De altfel, această criză a PNL-ului a fost acută în epocă. Ionel Brătianu a câștigat șefia partidului printr-un program și o încercare de revenire la idealurile politice, economice și social liberale, împreună cu ceea ce s-a numit „tinerii liberali”. Pare că fiecare generație reinventa tinerețea și idealurile. 

Și din nou a fost o luptă între idei și nevoia de control administrativ într-un sistem cu ADN nedemocratic și așa a devenit PNL-ul interbelic partidul-sistem, partidul urât de tineri și de intelectuali, partidul vulnerabil la tendințele dictatoriale ale lui Carol II și partidul infestat de intruziunea serviciilor secrete în activitatea sa. 

Și așa revin la PNL-ul de astăzi căruia tu îi dai un nemeritat credit cum că ar revendica direct ascendența acelui liberalism. Dragă Sever, ți-o spun direct, dacă PNL era un partid liberal, eram astăzi membru PNL, ba chiar mai mult, dacă PNL ar fi avut măcar o zbatere internă de a fi liberal, eram acolo. Și nu o spun ca pe o ipoteză abstractă, adică nu sunt în situația în care refuz o chestie la care nu mă invită nimeni, ci ca om despre care, în 2016, când, fiind ministru, s-a scris în presă că negociez intrarea în USR, am fost abordat de PNL cu o ofertă de loc eligibil în Parlament, apoi în 2021, când USR a fost forțat să iasă de la guvernare, primul ministru și președintele PNL mi-au oferit să rămân membru al guvernului. 

PNL-ul de astăzi nu este nici măcar partidul care în vremea lui Ion Brătianu și în vremea lui Ionel Brătianu avea zbateri interne. PNL-ul de astăzi condus de Ciucă, Hellvig și Iohannis este un partid care a capotat în fața ideilor etatiste și controlului instituțional securist. Ca negociator din partea USR pentru programul de guvernare cu atunci prietenii de la PNL am fost șocat de lipsa acută de apetență pentru liberalism. Singura urmă de liberalism era cuvântul „dezvoltare”, dar dezvoltarea asta se făcea luând la centru impozite mari și distribuind apoi din pix proiecte de investiții către primari – ceea ce a fost apoi PNDL 3. Eu nu văd o diferență de substanță ca politici între PNL și PSD. Ca practică politică, văd o diferență între niște mafioți stabili, așezați, care practică jocurile pe termen lung și aceștia sunt PSD-iștii. Și niște mafioți labili, isterici, conștienți de faptul că doar relațiile ilegale cu serviciile secrete îi mențin în funcții în partid și în stat. Aceasta este garnitura Iohannis – Ciucă – Hellvig – Bode care decide la PNL. 

Cu alte cuvinte, dragă Sever, când tu descrii povestea „voi la USR” care vreți un liberalism UE vs PNL care vor un liberalism vechi, mă bufnește râsul. Mi-ai putea spune cu cine de la PNL să am dezbaterea asta? Mi-ai putea spune cine de la PNL meditează la calea Rosetti vs calea Brătianu și cine poate explica că în două epoci diferite – epoca Carol I și epoca Carol al II-lea – proiectele de modernizare ale României au fost eșecuri, deși PNL a avut rol de partid de guvernare principal? Adevărul este că fantazez că membrii PNL să citească cartea asta și să mediteze la chestiune. Pentru că nimic nu e nou sub soare și modul în care cuplul Iohannis – Hellvig a acaparat partidul folosind serviciile secrete, șantajul judiciar și oameni de paie, nu e cu nimic diferit de modul în care Carol al II-lea a folosit Siguranța și oameni de paie precum Tătărăscu pentru a dresa PNL-ul istoric după ce a murit Ionel Brătianu și l-au asasinat pe I.G. Duca (cel mai probabil, legionarii cu complicitatea regelui). Adică nu este ca și cum au inventat Iohannis și Hellvig ceva nou. E același aparat represiv folosit pentru a sugruma viața politică democratică pe care-l folosesc conducătorii siniștri ai României dintotdeauna. 

În esență, modernizarea României accelerează sau este sugrumată în funcție de cum ne situăm pe o axa etatism-libertate. Asta este teoria mea de bază legată de istoria României. Libertatea fiind a individului și a comunităților. Vezi aici manifestul prin care USR a aderat la liberalism pe care-l reproduc în carte și considerațiile mele despre filonul comunitarian în liberalismul românesc și european de astăzi. 

Istoria PNL este ea însăși, așa cum este și istoria României, o istorie a zbuciumului între liberalism vs etatism, între localism vs centralism, iar încarnarea PNL în varianta Iohannis – Hellvig – Ciucă este cel mai sinistru dintre toate abandonurile PNL. Deci, dragă Sever, nu există liberalism UE la USR și un presupus liberalism național la PNL. Există un singur liberalism care astăzi este la USR și pe care, pentru sănătatea pe termen lung a României, îl va redescoperi, să sperăm, și PNL într-o altă încarnare a sa.

Uite că m-am întins și abia acum ajung la liberalism vs naționalism. 

Scriu în carte că liberalismul și naționalismul au fost cei doi frați gemeni care au creat România. Nu cred că sunt multe de spus aici pentru că naționalismul este un termen vast din care fiecare poate reține ce vrea. România nu putea fi creată fără un proiect național, pe care fiecare generație îl aduce la zi. Eu sunt uimit de modul în care un conservator, chiar mofturos, cum ești tu, este pregătit să abandoneze simbolurile naționale. Pentru că, dacă le abandonăm in corpore, atunci naționalismul devine apanajul extremei drepte. Erau pașoptiștii naționaliști? Așa cum erau liberali? Evident! Ce însemna naționalismul lor? Pentru stră-străbunicii mei țărani, naționalismul însemna ieșirea din feudalism, deveneau din țărani – români, deci cetățeni, oameni cu drepturi. Nu poți face o nație cu 2000 de boieri, spunea Kogălniceanu. Acest naționalism liberal trebuie asumat, ba mai mult, trebuie revendicat. Pentru că tricolorul, imnul sunt ale noastre și au fost parte din acest proiect liberal și național. De aceea folosesc cuvântul „tribalism” pentru îndepărtarea naționalismului de la matca sa creatoare de stat și de drepturi. Nu sunt de acord cu tine când spui că nu naționaliștii au câștigat în România, ci liberalii. Până în 1918, când aproape la fel de mulți români trăiau în afara statului român, agenda națională era de așteptat să fie preocupată de unire și identitate etnică. Ce vedem însă în interbelic, când românii s-au regăsit în aceleași granițe a fost paradoxal și spiritul tribalist a înfrânt liberalismul. Asta reproșez eu dezbaterilor din interbelic, anume că în momentul în care am îndeplinit idealul național al statului, ne-am oprit sau am fost chiar deturnați din a îndeplini idealul național al cetățenilor. Politica interbelică a fost mult mai preocupată să îi excludă pe evrei sau să nu cumva să ajungă vreun maghiar sau german în guvern (nu a fost niciun minoritar etnic maghiar sau german ministru în interbelic) decât să-i scoată din analfabetism și sărăcie pe cei 80% dintre români care erau țărani. Și situația s-a schimbat foarte puțin până la venirea celui de-al Doilea Război Mondial, ceea ce a fost un eșec monstruos al României mari. Cu toate astea spațiul public a fost dominat de tribalism, de această perversiune a naționalismului pe care azi o regăsim la AUR și la orice partid care eșuează în a moderniza România și biciuiește cartea naționalistă. 

Așa a făcut Ceaușescu, așa a făcut Iliescu, Dragnea, așa fac Ciolacu și PNL-iștii când le convine. Cu alte cuvinte, adoră românul simbolic în disprețul românului real. Spui tu mai departe că ar fi fost un dezastru ca România de dinainte de Primul Război Mondial să aibă vot universal, asta ca răspuns la teza mea principală, că rămânerea în urmă istorică a fost determinată de caracterul nedemocratic al regimului constituțional politic. Ar fi fost un dezastru vs ce anume, dragă Sever? Acea Românie care avea un sistem politic monarhic constituțional, formal, dar autocratic în practică (regele decidea guvernul, guvernul decidea parlamentul) avea caracteristici socio-economice mai apropiate de Rusia țaristă, care măcar nu pretindea vreo urmă de democrație, era pur și simplu o țară imensă, ca o moșie personală a Romanovilor. Am avut cea mai mare răscoală țărănească din Europa epocii. Și, repet, asta după 50 de ani de la startul modernizării. Aș putea înțelege 5 ani, dar 50? Pentru că nu-i așa, dragă Sever, nu e momentul! Românii erau prea țărani și țăranii prea proști ca să voteze. Pentru că, zici tu, oamenii nu sunt raționali. Pentru că aici este diferența care ne separă și care mă face pe mine liberal și pe tine conservator, chiar mofturos. 

Credința – și da, este vorba de credință – în rațiunea umană. Evident că ție ți-e ușor să argumentezi. Pentru că vedem în jurul nostru atâtea exemple de prostie încât pare că iraționalitatea umană este evidentă și raționalitatea se cere explicată. Aș putea să spun că da, la întrebarea ta „Pot fi raționali simultan doi oameni care doresc lucruri complet diferite în aceeași situație?”, răspunsul este evident că da. Oamenii au interese și valori diferite și astfel din cutia neagră care este creierul uman, calculul rațional poate să iasă diferit. Nu înseamnă că unul este rațional și altul irațional. Aș putea să-ți demonstrez că un alegător al PSD care votează cum îi spune primarul pentru că altfel primarul îi taie ajutorul social, face un calcul rațional, pentru că nevoia sa de a mânca mâine este mai rațională pentru el decât nevoia ta și a mea de a avea o Românie mai bună. Problema nu este alegerea oamenilor, ci regulile jocului și de aceea orice proiect liberal înseamnă extinderea autonomiei și a sferei libertății pentru cât mai mulți dintre români. Soluția nu este să îl considerăm pe omul ăsta irațional, pentru că oricum lui nu-i pasă ce părere avem noi doi, ci soluția este să schimbăm regulile jocului pentru ca el să nu mai depindă de acel primar. De aceea sunt mult mai supărat pe PNL, ca partid al primarilor, care vrea să-și conserve doar puterea decât pe PSD, pentru că niciodată nu am avut vreo așteptare de la PSD. 

Și așa îți răspund și la sinistrul tău gând că PSD este partidul care exprimă cel mai fidel ADN-ul poporului român. Dacă aș fi de acord cu tine, aș emigra. PSD este o mașinărie administrativă de control al comportamentului, deci al votului, care menține status quo-ul ceaușist-securistic, acolo unde reformele după ‘90 l-au putut afecta. Dar știi unde este punctul slab al părții conservatoare a dezbaterii? OK, admit că credința în rațiune este complicat de argumentat și destul de contraintuitivă, ca orice credință, aș adăuga. Dar, hai să vedem consecințele concrete ale faptului că tu zici că oamenii nu sunt raționali. Pentru că, dacă nu oamenii decid, atunci cine? Totuși, cineva trebuie să decidă. Tu, și aș putea zice de la Platon încoace, o mulțime de gânditori deștepți dar neliberali în esența lor, credeți că se găsește cumva, prin magie, o categorie de oameni neegoiști, care vor decide bine. În viața reală, se numesc mullahi în Iran, se numesc Partidul Comunist în statele comuniste, se numesc dictatori militari. Nu s-a inventat acea categorie de oameni mega, ultra, super-raționali care să organizeze societatea bine, pe termen lung. Se dovedește că invariabil acești oameni decid doar în favoarea lor și foarte egoist. Cred că nu trebuie să îți explic tocmai ție ce a fost greșit cu comunismul sau regimul teocratic din Iran, dar trebuie să-ți explic că, în mod evident, regimul politic românesc din epoca lui Carol I, în care votau numai câteva mii de oameni în mod direct și în care votul unui boier este de zeci de mii de ori mai greu decât votul unui țăran, nu a dus România la dezvoltare, ci la subdezvoltare. Ar fi votat țăranii români, majoritari analfabelți, stră-străbunicii mei, ar fi votat ei bine rațional, frumos și deștept? Nu asta este întrebarea. Și dacă asta ar fi întrebarea, răspunsul ar fi: uneori da, alteori nu, așa cum părinții mei au votat cu Iliescu în ‘90 alături de 80% dintre români și cu Constantinescu alături de 54 % dintre români, doar șase ani mai târziu. Întrebarea adevărată este dacă elita politică se comportă altfel dacă știe că trebuie să câștige voturile a cât mai multor oameni vs dacă știe că nu trebuie să facă asta. Și ca să te enervez de-a dreptul, un comportament inclusiv al unei elite politice este determinat nu de caracterul său (sunt deștepți, sunt școliți), ci de interesul său de a câștiga voturi. Regulile jocului făcute pentru cât mai mulți oameni duc la o societate mai bună. Aș zice mai inclusivă, dar aș face-o doar ca să te irit. 

În fine, ultima idee la care-ți răspund, că deja corespondența asta capătă proporții îngrijorătoare, este povestea cu o țară ca afară. Ca un conservator autentic te arăți îngrijorat de un eventual mimetism absolut al Occidentului. Hai să îți spun ce le-am spus oamenilor la zecile de lansări despre carte pe care le-am avut prin țară: România a fost creată de acești liberali național europeni, la mijlocul sec al XIX-lea, profitând isteț de conflictul geopolitic între Europa și Rusia și de slăbiciunea temporară a Rusiei după Războiul din Crimeea, ca un proiect de țară explicit de țară că afară. „Țară ca afară” însemna și atunci, și acum să atingem medii de dezvoltare europene ușor măsurabile. Ce înseamnă asta? Analfabetism, speranță de viață, grad de urbanizare, grad de acces la servicii medicale, la școală, la canalizare, la apă, la aer curat, mortalitate infantilă. Când noi vorbim de modernizare, nu e ceva abstract sau SF. 

Întrebarea la nivel istoric este când se termină povestea asta, când vom fi o țară ca afară. Sau, pentru că tu conduci un săptămânal de tranziție, când se termină tranziția? Teza principală din a doua parte a cărții mele este una în doi pași. Primul pas: niciodată în istoria sa, România nu a fost mai aproape de a fi o țară ca afară. Uriașa explozie de modernizare din ultimii 20 de ani este fără precedent și a fost provocată de adoptarea la pachet cu integrarea europeană a pachetului liberal democratic de modernizare (care a dezvoltat anterior America de Nord și Occidentul). Pasul doi: modernizarea României nu poate fi finalizată doar pe baza integrării europene și vedem multe semne de regres istoric. Capturarea PNL de către sistemul etatist de control și izolarea USR ca promotor al modernizării liberale este un astfel de semn de regres, de pildă. Asta înseamnă că trebuie ca noi să rezolvăm în România, de pildă, chestiunea cotelor rasiale la Harvard? Am luat un exemplu la întâmplare din multele teme care vă preocupă pe voi, mâna de intelectuali conservatori din România. Răspunsul meu tranșant este “I don’t give a shit. Mimetismul absolut al Occidentului pe care-l numești tu ne duce într-o dezbatere drăguță, dar complet marginală despre chestiuni cu totul inadecvate pentru România, față de „mimetismul” necesar când vine vorba de analfabetism, speranță de viață, grad de urbanizare, grad de acces la servicii medicale, la școală, la canalizare, la apă, la aer curat, mortalitate infantilă, le-am enumerat din nou pe toate ca să ne intre bine în cap. 

Când va fi România o țară ca afară? Când reușim să ne revenim și să trecem de răscrucile pe care le descriu în carte. Eu zic că foarte curând, în timpul vieții noastre. E ceea ce numesc modelul portughez, modelul spaniol. Acum 50 de ani, în lumea bună (a se citi presa americană, engleză sau franceză și lumea academică de acolo) se spunea că Spania este o țară feudală, imposibil de modernizat, nu doar că era înapoiată economic, dar mai avea și problema că era o țară ultra-catolică și, doar se știe, catolicii nu pot fi democratizați. Cam așa cum crezi tu că țăranii români nu puteau fi modernizați pe vremea lui Carol. Într-o generație, Spania a devenit o țară banală, în mediile europene la indicatorii de mai sus. A devenit o țară ca afară, cum ar veni. Cu niște probleme – șomaj în rândul tinerilor, instabilitate politică, cazuri de corupție. „O țară ca afară” nu e un final, e finalul unei etape istorice unde tema principală e ajungerea din urmă. 

Ei, așa îmi imaginez eu că închidem povestea cu o țară ca afară. O țară care a închis paradigma istorică a ajungerii din urmă. Ceva ce pentru noi a început la 1848 și putem încheia în următorii 30 de ani. Și, repet, suntem mai aproape ca niciodată în istoria noastră, dar și într-un moment greu pentru că statistica la nivel mondial arăta că ultima sută de metri este greu de îndeplinit. Iar noi avem și ghinionul istoric, spre deosebire de Spania, că avem de făcut ultima sută de metri într-o perioadă în care democrația și libertatea economică sunt în recul la nivel european și mondial. După ce vom face această ultimă sută de metri, noi și copiii noștri, vom fi obsedați de problemele mimetismului absolut. Și atunci, eu mă retrag din politică, pentru că simt că oricum politica într-o țară ca afară e plicticoasă rău. Te îmbrățișez și îți trimit răspunsul.

Nu fi pufi

Dă un share

Lasă un comentariu

SCRIE ȘI TU


Poți contribui și tu la Comunitatea Liberală 1848 completând formularul de mai jos.

 

    This will close in 0 seconds

    -
    00:00
    00:00
    Update Required Flash plugin
    -
    00:00
    00:00