Un moment bun să reluăm publicarea capitolelor din cartea ”Cine a făcut România – Răscrucile noastre”. Creșterea extremismului este alimentată de nostalgie și mitologie. Aceste adevăruri trebuie spuse și mă bucur că am scris cartea, aveți acolo argumente să vă luptați cu mizeriile extremiste.
Cine a făcut România. Răscrucile noastre – 10. Trendul negaționist și cea mai bună epocă istorică a românilor
Suntem invadați permanent de mesaje care spun cât de prost o ducem, ce varză suntem, cum România în care trăim este un deșert decăzut. Orice știre negativă vine doar să ne confirme această opinie fermă. Filozofi de panseuri gen fostul nomenclaturist comunist Octavian Paler, mort acum mulți ani, încă mai circulă pe Facebook cu o față tragic-acră cu citate despre cât de disperată este situația României. Într-un grup de Facebook creat spontan de simpatizanți ai USR găsesc următorul anunț catastrofic, care și adună comentarii de autobiciuire:
15 ani de UE!
18 ani de NATO!
DOAMNE CE PROGRES PT ROMANIA!!!!
Zero întreprinderi!
Zero turism!
Zero sănătate!
Zero învățământ
O tara zero!
Și totuși. Este ceva profund irațional, profund nedrept, clar distopic și cert greșit în această percepție. „Nu perioada interbelică este epoca relativ cea mai bună din ultimii o sută de ani, ci prezentul“(1), spune Oliver Jens Schmitt în extraordinarul său eseu scris la 100 de ani de la Unire, apărut la Editura Humanitas în 2018, în plină epocă Dragnea-Viorica Dăncilă. Și mai apăsat spune Sorin Ioniță: „Noi am fost generația norocului astral, mai mult decât oricare alta după 1800“ (2).
Cea mai bună epocă, noroc astral? Dacă ești în starea mentală indusă de bruiajul Facebook-TV îți vine să întrebi: pe ce lume trăiesc oamenii ăștia? Și, totuși, au dreptate: trăim în cea mai bună epocă istorică a românilor.
Am ajuns să colecționez opiniile astea, tocmai pentru că există azi o presiune socială și un trend negaționist. Uitați această mostră elocventă a unui om enervat de laudele la adresa lui Ceaușescu:
După absolut orice normă financiară, România e de patru ori mai bogată azi decât în 1989, iar asta se vede de la cărucioarele din Mall-uri. Cu unul din ele hrăneai în Epoca de Aur un bloc întreg, din numărul de mașini, că nu mai ai unde să parchezi după ora 17, din haine, că eram toți plini de traininguri de Săvinești sau teniși de Drăgășani, iar acum o ardem doar pe Balenciaga și Converse, din vacanțele făcute, că înainte nu știam ce e mai departe de Lacu Sărat, iar acum gârâim de selfie-uri din Seychelles. Multe dintre fabrici e foarte bine că s-au închis, erau sectoare de furat public și generalizat, toată lumea pleca acasă cu cuie, geamuri, sârmă, electrozi, motoare, planetare, pulpe băgate între picioare sau bere ascunsă în rezervoare sudate sub motor, iar dintr-o echipă de 10 muncitori, 3-4 erau meseriași, 2-3 le cărau sculele și apa, iar ultimii erau rotiți permanent între întreprinderi, căci erau niște alcoolici ratați, dar era obligatoriu să le dai de muncă […]. Nici un român nu ar rezista azi mai mult de 30 de minute în comunismul lui ’89. Atunci stăteam patru ore la coadă în ger de –20 pentru o sticlă de lapte, azi țipăm ca niște descreierați dacă nu se mai deschide încă o casă la Lidl, fiindcă așteptăm noi de 2 minute, la +20 de grade cu un coș din care vom arunca minim 10% mâncare stricată la gunoi. Postarea e făcută pentru tinerii din comuna Smârdan, să audă și să știe din gura mea cum a fost comunismul.
Asta scria pe Facebook, pe 23 decembrie 2021, Silviu Zinică, primarul USR din comuna Smârdan, județul Galați. Un om care a lucrat în multinaționale și s-a gândit să candideze la el acasă, a bătut comuna mult timp vorbind cu oamenii și a fost ales. O poveste destul de tipică pentru aleșii locali ai USR, de altfel. Furia asta o simt și eu și o simțim mai mulți, dar puțini vorbim public. Ni se pare că suntem copleșiți. Comparația cu comunismul, din care comunismul iese bine, este loc comun în jurul nostru – deși este o tâmpenie. Dar este genul de tâmpenie pe care mi-o spune tata când merg la țară. Și doar nu vreau să mă cert cu tata, că el e bătrân și eu îmbătrânesc și astea erau discuții pe care le aveam și când eram tânăr, acum ce rost mai au? Mă enervează, totuși, că tata se va duce crezând că acel regim odios era mai bun. El care știe cum stăteam la cozi pentru orice și cum ne chinuiam. El care își amintește duios cum, odată, când l-a trimis antrepriza de construcții să facă niște lucrări la o unitate militară de la Roșu, a prins cumva acolo niște cașcaval afumat și a adus acasă o roată mare de cașcaval rulat și eu mă uitam la ea ciudat, neștiind ce e și apoi am mâncat câte puțin în fiecare zi. Stăm la masă și vorbim despre astea, o masă unde sunt mai multe feluri de brânză și cașcaval decât exista în toată România pe vremea lui Ceaușescu. Una dintre chestiile pe care le face Tudor, fiul meu, este să meargă la Mega Image la raionul de brânzeturi și să aleagă dintre zecile de feluri de brânză chestii ciudate: brânză verde, brânză cu nuci, brânză roz, brânză cu trufe. Are el această pasiune. Ia bucăți mici, cât să mănânce puțin, când vrea. De fiecare dată, când face asta, eu nu îmi pot scoate din minte roata aia nenorocită de cașcaval afumat pe care tata a găsit-o printr-un noroc la magazinul securiștilor. Mi se pare atât de umilitor, nu pentru mine, ci pentru noi ca țară, pentru noi ca români. Eram cu toții români, suveraniști, tovarășul ne plătea datoria externă, dar copiii unora mâncau cașcaval de la magazinul special, copiii celor mai mulți nu văzuseră cașcaval niciodată. Și, totuși, tata îmi spune că atunci era mai bine. Acest gen de amnezie este uluitoare, dar eu nu mai vreau să mă cert cu tata. Așa cum mulți dintre noi preferăm să ignorăm subiectul, să schimbăm canalul sau să nu mai avem televizor. Așa se instalează o spirală a tăcerii. Adică acel fenomen în care presiunea socială spre o opinie face ca acea opinie să pară atât de prezentă încât devine copleșitoare, și atunci opinia contrară se autocenzurează.
Spirala tăcerii are consecințe. Oamenii votează și își modelează comportamentul în funcție de presiunea socială. Și faptul că trăim în cea mai bună versiune a Româniilor de până acum este de domeniul evidenței, în experiența personală a celor mai mulți dintre români. Nu e doar despre cașcaval, e despre tot ce înseamnă viață modernă. Și nu mă refer la bunuri abstracte, precum libertatea presei, libertatea politică sau drepturile omului, pe care le avem, mă refer chiar la partea materială, directă. A devenit o banalitate să suni vara la un meșter de orice fel și să te programeze înainte sau după ce revine din concediu în Grecia sau Turcia. În anul 2000, am auzit prima dată de cineva care mergea în vacanță la greci. Era ceva incredibil aproape, căci în tinerețea mea, vacanța însemna tren ieftin și stat la grămadă, la Costinești. Omul care a zis asta moștenise niște terenuri și era bogat, după standardele epocii. Nici gând nu aveam atunci că este începutul unui trend la nivel de țară, pur și simplu am crezut că omul era bogat și făcea ceva excentric. 22 ani mai târziu, nu 220 de ani, există un grup de Facebook al românilor care merg în insula Thasos. Atenție, nu în Grecia. Mii de români discută între ei doar despre o insulă grecească. Citesc în toamna lui 2022 o știre care zice sec: „Peste un milion de turiști români au vizitat Grecia în acest an, arată Organizația Elenă de Turism“. Un milion. Oare câți dintre ei stau la soare în Grecia și discută în ce țară de rahat locuiesc și cum înainte era mai bine?
Hai să ne obiectivăm puțin și să lăsăm deoparte amintirile mele cu Costineștiul și cașcavalul securiștilor. Cum arată România de acum din perspectiva trendurilor de modernizare? Să continuăm analiza făcută începând de la 1821 și să o aducem în prezent.
Este bine, dar…
Sorin Ioniță din nou: „În cele trei decenii de după ’90, PIB-ul României a urcat de la 1500 de dolari pe cap de locuitor […] la peste 12000 pe cap de locuitor astăzi. Pe parcurs s-au depășit toate țintele istorice ale României comuniste și precomuniste, iar asta fără planuri cincinale, stahanovisme sau încordări mistice ale fibrei naționale în jurul vreunui conducător iubit, ci mai curând neglijent, în răspăr, în timp ce liderii se ocupau cu altele, iar în țară a domnit un tărăboi politic perpetuu. Cu alte cuvinte, în plină democrație“ (3).
Ei bine, da, ați citit bine. PIB înseamnă cam cât valorează tot ce produce o țară. România de azi produce de șapte ori mai mult decât România din 1990. Și asta cu tot cei șase ani pierduți, când am îngropat valoare prin politicile idioate ale FSN-Iliescu-Văcăroiu. Pentru că, dacă vă uitați pe evoluția PIB-ului, de fapt saltul este mai recent:
Și, din nou, suntem parte din ce s-a întâmplat cu toată regiunea noastră. Citându-l iarăși pe Ioniță: „E greu să explici cuiva fără gust pentru indicatori unicitatea istorică a acestui succes, pe care, în istoria omenirii, doar Europa de Est l-a reușit: sporirea de 5-6 ori a bunăstării generale în mai puțin de o generație, fără ca decalajele sociale să devină totuși o prăpastie, ca în alte regiuni ale globului. În timp ce publicul era atent la ciomăgeala din parlament și guvern, s-a trecut ca vântul prin plafonul categoriei «în curs de dezvoltare», apoi prin cel de 5-6000 de dolari/locuitor, unde teoria tranziției spune că devine posibilă stabilitatea democratică. Comparați asta cu stagnarea istorică din Africa postcolonială sau cu sinusoidele Americii Latine, o veșnică promisiune neîndeplinită a secolului al XIX-lea. Est-europenii au fost mai iuți chiar decât tigrii asiatici pe anumite dimensiuni și sunt mai înstăriți pe medie decât China, vedeta de PR politic a momentului“ (4).
În perioada comunistă, presa era plină de „știri“ despre câte șuruburi a mai produs fabrica X și cum a depășit planul la producția de șaibe fabrica Y. Astea erau motive de mândrie națională. Acum, nimeni nu scrie despre câte volane de Mercedes a mai făcut fabrica Z deținută de conglomeratul anonim T. Nu e deci de mirare că percepția unei Românii comuniste care producea imens versus o Românie actuală, care nu mai produce nimic, este adânc înfiptă în mentalul nostru colectiv.
Și, totuși, România de astăzi exportă de nouă ori mai mult decât România lui Ceaușescu. Da, ați citit bine, nu e o greșeală de tipar. Dacă întrebați români pe stradă când se exporta mai mult, bag mâna în foc că imensa majoritate au percepția inversă, că atunci se exporta mai mult. Nu doar că nu e adevărat, dar pur și simplu suntem în altă categorie de țări: exportăm de nouă ori mai mult în valoare netă.
Iar linia din următoarea figură reprezintă ceva aiuritor dacă ai în cap percepțiile din jur despre prezent și trecut. Este PIB / locuitor sau, ca să zic altfel, câtă valoare produce fiecare român (se împarte cât produce țara la populație). Este practic varianta grafică a tot ce am vorbit aici despre modernizare. Vedeți o lungă linie dreaptă de la crearea României moderne până în 1960. O creștere mică întinsă pe mulți ani, de unde linia care la scară istorică pare că nu se mișcă. Aceea e România care își sugrumă motorul principal de dezvoltare: oamenii. Oamenii care 85% sunt prinși la țară, în relații economice semi-feudale și cu politici stupide care le prelungesc dependența, care zice că industrializează prin protecționism și subvenționare încrucișată (taxăm sălbatic agricultura și exportul din agricultură / protejăm „industria națională“). Efectul e invers în practică: industria nu decolează, agricultura se fărâmițează la fiecare a doua generație. Începutul comunismului lansează o creștere sălbatic extractivă care se blochează, fix când în Occident se întâmplă marea decolare. Și, dacă vedeți cum crește linia în partea dreaptă, aceea e decolarea noastră. Cu câteva decenii întârziere, în timpul vieții noastre, vizibilă la scară istorică.
Și dacă vi se pare că această chestie numită Produsul Intern Brut e prea abstractă ca să însemne ceva pentru fiecare dintre noi, haideți să ne uităm la doi indicatori, cei mai relevanți pentru modernizare și pentru fiecare om în parte: speranța de viață și mortalitatea infantilă. Amândouă depind de foarte mulți alți factori și, mai ales, de calitatea serviciilor publice și a mediului. Românii de azi trăiesc cu șapte ani mai mult decât românii din „glorioșii“ ani ’70, acei ani ținuți minte cu nostalgie ca fiind perioada bună a comunismului.
Iar mortalitatea infantilă înseamnă pur și simplu câți nou-născuți mor din 1.000 care se nasc: 48 în 1970 versus 5 acum. Și vedeți ritmul accelerat de scădere după 2005. Este vorba despre o societate mai puțin sălbatică cu copiii ei.
În fine, fiecare român mănâncă semnificativ mai multe proteine și legume/fructe acum decât în vremurile pe care le credem mai bune.
Nu ne mai simțim speciali.
Adevărul e că propaganda ceaușistă avea talentul de a ne face să ne simțim speciali. Extraordinari. Această creștere istorică pe care o trăim acum e parte dintr-o poveste regională. Când eram la școală, pus să fac albume cu realizările Epocii de Aur, nu se zicea nimic despre ce fac polonezii în timp ce noi, românii, trăiam „epoca de aur“ a istoriei naționale. Excepționalismul situației noastre contribuia evident la mândrie – pentru cei care credeau, ca mine la 11 ani. Faptul că suntem parte dintr-un trend regional, deși, rațional vorbind face toată explicația mult mai logică, contribuie la a nu ni se mai părea mare brânză. Ne-o merge bine, dar uite că polonezilor le merge și mai bine, nu? În același timp, este aceeași logică a istoriei în vid care ne face să ignorăm că Unirea și România modernă s-au făcut atunci când alte imperii europene au pus piciorul în prag în Crimeea împotriva expansiunii Imperiului Rus sau că România Mare s-a făcut pentru că s-au prăbușit două imperii. Dacă nu am făcut noi singuri Unirea, atunci nu mai e așa de mare scofală, nu? O logică defectă care nu explică nimic rațional și, în plus, neagă meritele enorme ale acelor lideri (liberali) care au făcut toate aceste momente, care au făcut ca România să fie o țară modernă europeană și nu o regiune a imperiului.
Iar faptul că România a intrat în UE a fost la fel de mult obiect al hazardului. Așa cum Napoleon III a avut un rol esențial în unirea de la 1859, dar nu ne place să admitem asta, Tony Blair a avut un rol esențial în intrarea României în UE și în NATO. Uităm ce disperare a fost legată de subiect și de câte ori ne-a încercat teama că vom rata marile extinderi spre Est. Cum zice Sorin Ioniță: „Editorialele pesimiste de la începutul lui 1990, care deplângeau că e imposibil să faci tranziția în Polonia sub povara restructurării industriale grele, tensiunilor sociale și amenințările geostrategice ale URSS în disoluție, sunt azi complet infirmate. De România sau Bulgaria nici nu se amintea în acele analize, ele nu figurau pe vreun radar și erau destinate eșecului din start, cu un război civil iugoslav alături ce stătea să înceapă“ (5).
După ce Iliescu și securiștii săi au ratat tranziția României în anii ’90, mica revenire de după 1996 adusă de victoria CDR, care a revenit cu o agendă liberală pentru guvernare, a fost foarte aproape să fie „prea puțin, prea târziu“. De altfel, istoria trebuie să fie mult mai blândă cu CDR și cu PNȚCD decât a fost contemporaneitatea. Atunci a fost punctul de cotitură pentru România și s-a datorat CDR, în timp ce spațiul public era dominat, și atunci ca și acum, de posturile TV ale securiștilor corupți. În timp ce un lingău comunist ca Adrian Păunescu era complet reabilitat și făcea agenda publică, CDR oprea căderea României spre spațiile veșnic în tranziție unde sunt acum Belarus, Serbia, Armenia, Georgia, țări perfect comparabile cu România la acel moment. Războiul din fosta Iugoslavie are asupra istoriei noastre un efect comparabil, cataclismic aș zice, ca războiul din Crimeea la vremea lui. România a intrat în UE și NATO pentru că Blair nu a vrut să lase o țară mare în zona gri, după războiul din Iugoslavia. Acum vedem prin școlile din România, alături de harta României, și harta UE și ni se pare că e cum trebuie să fie. De fapt ni se pare mai mult de atât: ni se pare că aia e harta naturală, firească, UE are forma asta bizară așa cum munții Carpați fac o roată în jos, UE face o roată prin România și Bulgaria și se termină cu Grecia, cu o gaură firească între ele. Gaura aia este fosta Iugoslavie, sau cel puțin partea ei estică, fără Croația și Slovenia, care au intrat în UE. Dar asta e o privire subiectivă înapoi, pentru că știm deznodământul. Când NATO a bombardat Serbia, dacă se făceau pariuri istorice, cei mai mulți ar fi desenat harta UE din 2023 cu o mare gaură, unde se află România și Bulgaria. Avem mărturii istorice că Blair și Clinton au luat decizia de a nu ne lăsa în zona gri. De aici un lanț de evenimente unde lideri români precum Adrian Năstase și Traian Băsescu, da, chiar ei, detestații, chiar ei au făcut ceea ce au făcut și alții înaintea lor: au fructificat șansa istorică.
Partidul Laburist, în plină criză în anii ’90, avea doi lideri cu potențial, care erau și prieteni de când intraseră amândoi în parlament și primiseră un birou mic la subsol, ca parlamentari juniori: Tony Blair și Gordon Brown. Erau prieteni și rivali. Au ajuns cumva la o înțelegere să fie premieri pe rând, întâi Blair și apoi Brown. Acesta din urmă s-a dovedit mult mai șters, mai puțin pornit pe schimbări napoleoniene. Cum ar fi arătat harta UE dacă din discuția aia din subsol ar fi ieșit altfel înțelegerea între cei doi?
Nu există nimic predeterminat în istorie și de întâmplări de acest fel depinde soarta unor țări. Asta nu ne știrbește cu nimic efortul, străduința și ambiția atunci când avem un proiect de țară și ne mișcăm într-o direcție. Dimpotrivă. Dacă ar fi predestinat, oamenii ar fi doar agenți ai istoriei. Dar nu sunt agenți, sunt indivizi care decid.
Și totuși, de ce cred românii că nimic nu merge cum trebuie? Cred că e vorba despre câteva cauze structurale
Prima: situația adevărată e complicată.
Și totuși, dacă ne este bine, dacă trăim în cea mai bună dintre Româniile care au existat, de ce suntem nemulțumiți? Ce ne dorim, de fapt? Este bine, dar suntem nemulțumiți, suntem anti-sistem, suntem protestatari. Aici intervine povestea complicată cu liberalismul nostru. Trăim în cea mai bună dintre Româniile care au existat, dar nu în cea mai bună dintre Româniile care ar putea exista. România de azi nu se poate compara cu cea din trecut, este mult peste. Dar România trebuie să se compare cu viitorul său optim. Sau cu potențialul său. Și aici subperformăm. De aceea nu e cazul să căutăm modele în trecuturi feudale sau în experimente comuniste sinistre. În același timp, românii ar trebui să fie conștienți că ne e rău pentru că știm că poate să ne fie mai bine. Ori aici este o problemă sistemică a liberalismului nostru: ideile complicate nu sunt populare, cele simple/simpliste se vând singure. O temă simplă este: ne e cel mai rău, ne ia dracu, suntem pe ducă, nu mai existăm ca națiune, nu mai producem nimic. Simplă și falsă. Falsă la orice analiză și statistică, dar și raportată la viața celor mai mulți dintre noi. Doar că nu facem acest exercițiu, nimeni nu e dispus să plece de la exemplul personal, ci cedează la presiunea socială.
Și așa ajungem la a doua cauză structurală: câștigul diferențiat.
Traversarea tranziției a fost un deșert (6) din care am ieșit diferențiat. Este evident că românilor le este mai bine în ansamblu, dar acest bine este mai clar dacă trăiești într-un oraș mare decât la țară, dacă ești mai tânăr decât mai bătrân, dacă ai mai multă educație decât mai puțină, dacă ești mai conectat social etc. Deloc întâmplător, aceste categorii statistice sunt puternici determinanți ai votului. Electoratele USR și PSD reprezintă capetele extreme ale acestor spectre. Gândiți-vă la următorul paradox. Statistic vorbind, cu cât îți este mai bine, cu atât e mai probabil să votezi cu partidul cel mai radical anti-sistem și care vrea cele mai profunde schimbări, adică USR. Inversul este valabil: cu cât îți merge mai prost, cu atât e mai statistic probabil să votezi cu partidul-sistem, partidul care nu ar schimba nimic și care este amenințat în natura sa de schimbare, adică PSD.
Atunci cine să apere starea de fapt? Cei care o duc cel mai rău? Cei care o duc cel mai bine, dar vor cel mai mult o schimbare?
Adevărul enervant este că României îi este bine în pofida faptului că a fost condusă în cea mai mare parte a democrației post 1989 de un sistem PCR-isto securistic. Adevărul este că României îi este bine comparativ cu toate epocile sale istorice anterioare, în ciuda faptului că ideile celor care au condus-o în cea mai mare parte a timpului post-1989 erau contrare direcției noastre de dezvoltare. Așa se întâmplă când te poartă un val istoric.
Deci cine să apere starea de fapt? Noi suntem legitim supărați pe sistem. Pentru că nu ne comparăm cu România din 1913, cu România din 1938, cu România din 1989. Nu avem de ce. Ne comparăm cu Germania din 2023, de exemplu.
Avem această fâstâceală sistemică: România de azi este produsul unor indivizi ca Iliescu și Năstase. E un cerc vicios: cei care au câștigat serios din tranziție nu vorbesc despre asta; cei care au câștigat mai puțin au senzația că spațiul public este al lor și, deci, un loc de lamentație obligatorie, ritualică.
La astea se mai adaugă doi factori sistemici. Secretul versus deschiderea. Când copiii securiștilor mâncau cașcaval, iar eu stăteam la coadă la salam de vară, se întâmpla în secret. Acum, cei care își drămuiesc pensia trec pe la Mega Image și văd zeci de feluri de brânză, dar nu cred că este pentru ei. Și asta pentru că ei intră acolo cu un buget de cumpărături fix, nu ca să descopere ce brânzeturi năstrușnice se mai importă în România. Extrapolați aceste două imagini la toată România și o să vedeți sursa unei frustrări profunde. Sistemul securistic avea avantajul că era secret. Bănuit, știut, dar secret și, deci, neepatant. Sistemul bun de azi este vizibil. Și frustrant pentru cei cu resurse puține.
Cine ar trebui să apere, totuși, democrația, piața, capitalismul, dacă nu se întâmplă natural? Și aici închei cu ultimul factor sistemic: media. Elita socialist-tribal-securistică controlează agenda publică pentru că deține canalele media. Media protejată de democrație este anti-liberală, anti-democratică, anti-modernitate. Jurnalistic vorbind, recunosc, este mai spectaculos. Dar asta e secundar. Sistemic vorbind, media este capturată de elita de pradă. Postul de știri cu cea mai mare audiență este deținut de un fost securist care a rămas cu conturile din străinătate ale Securității și a făcut pușcărie pentru corupție – Dan Voiculescu. Următorul post este deținut de un om condamnat pentru corupție și care trăiește în Serbia, în anturajul președintelui putinist de la Belgrad – Sebastian Ghiță. Anterior, a devalizat programele de digitalizare ale statului, cu tăcerea dacă nu complicitatea, SRI. Pe care ar fi trebuit să îl controleze din parlament, în numele PSD. Al treilea post ca audiență este deținut de un om aflat în pușcărie pentru corupție, iar în conducerea lui este un admirator agresiv al lui Putin. Al patrulea post este deținut de un om ale cărui afaceri depind masiv de deciziile statului în zona de autorizații pentru afacerile sale cu energie, deci susține PNL cât au Ministerul Energiei. Acești oameni controlează agenda media. Ar avea ei de câștigat dintr-un stat liberal funcțional? Nu.
Din toți acești factori se instalează o spirală a tăcerii care este periculoasă pentru democrație.
„Nu mai avem industrie…“
Un joc pe care îmi place să îl fac în diverse traininguri și întâlniri este să numesc niște țări și să întreb participanții care cred ei că au mai multă industrie ca pondere în PIB. De obicei, amestec România cu Germania, Franța, Italia, Olanda. Aproape niciodată, nimeni nu zice: România are mai multă industrie ca procent din PIB decât țările astea. Recitiți fraza asta: nu, nu e o greșeală, România chiar are mai multă industrie în PIB decât Germania și Franța. Nu, nu în 1988, acum, în 2023.
Ce exportă România? Mai țineți minte când eram „grânarul Europei“, un mit născut din faptul că exportam multe cereale, produse cu valoare adăugată mică și cu preț care crea o capcană (produci mult, vinzi ieftin, și invers, dar, cum toți concurenții pățesc la fel, nu te dezvolți). Ei bine, suntem în continuare mari producători agricoli.
Dar cele mai mari exporturi ale României ca valoare nu sunt cerealele, ci (în ordinea asta) mașini electrice, mașini, tractoare, camioane și componente pentru acestea. Unde le vindem pe astea? În ordinea volumului: în Germania, Italia, Franța și Ungaria.
De fapt, suntem unul dintre motoarele industriale ale Europei. Am atins o stare la care toți oamenii politici de dinainte de comunism puteau doar să viseze, iar comuniștii chiar au încercat să o facă, dar au ratat. Am ajuns așa fără să avem o grandioasă strategie și, mai ales, într-o atmosferă de nemulțumire și văicăreală generale.
Și, totuși, de unde vine acest boom de modernizare fără precedent în istoria noastră? Din deșteptăciunea elitei politice? Nu prea. De fapt, dacă România ar fi fost condusă în 1990–1996 de un câine lup, care avea niște butoane în față și pe care apăsa aleatoriu, ne-ar fi fost mai bine. Pentru că acel câine lup nu ar fi avut ideile stupide ale lui Iliescu și ale securiștilor lui. Practic, regimul Iliescu a încercat toate variantele de politici până a ajuns la cele corecte. Nu privatizări, ci preluări de întreprinderi în regim de proprietate neclar, nu deschidere spre piață și comerț, ci comerț preferențial pe licențe, deci șpăgi, nu toleranță, ci tribalism etc.
De unde vine așadar boom-ul de modernizare? Răspunsul pare evident: integrarea europeană. Doar că acesta e jumătate de răspuns. Pare evident pentru că este ceva detectabil ușor, plasabil în timp: uite, Băsescu și Tăriceanu semnează tratatul de aderare, România devine membru UE, deci ne este bine.
Dar de ce? Asta e o întrebare filozofică pe care îmi place să o pun în diverse contexte. De obicei, oamenii se blochează, pentru că nu se așteaptă ca discuția să continue. Păi ne modernizăm pentru că ne-am integrat în UE, nu? Cum adică, ne modernizăm pentru că semnăm un tratat și trimitem niște europarlamentari la Bruxelles, cum se întâmplă asta concret? Aici mulți se uită lung la mine: „integrarea europeană“ este o sintagmă atât de bătătorită, încât cei mai mulți nu și-au pus problema că mai urmează o discuție filozofică după ea. Unii au un răspuns mai concret: fondurile europene.
V-ați aștepta ca un tip care a fost de două ori ministru al fondurilor europene să fie mulțumit cu acest răspuns.
Dragoș Roșca a avut ideea de a compara fondurile europene primite de România cu cheltuielile de investiții ale lui Ceaușescu:
Banii UE pentru modernizare, recuperare a decalajelor economice și uniformizarea nivelului de trai sau pentru asistența economică post-pandemie (PNRR). O grămadă de bani cadou de la UE, în total fonduri structurale și PNRR cam 70 de miliarde de euro în următorii 5 ani. Nu a văzut România atâția bani gratis niciodată în istoria ei. Asta înseamnă cam 14 miliarde de euro în fiecare an, inclusiv în 2022. Ca o comparație, Ceaușescu ne-a înfometat 10 ani (1978–1989), o națiune întreagă de 22 milioane de români, ca să-și plătească datoria externă făcută pentru combinate industriale care nu au funcționat niciodată sau au funcționat la 10-20% din capacitate, pentru o datorie externă de 12 miliarde de dolari. (7)
Mi s-a părut interesantă comparația, iar Roșca include și o lungă listă de investiții idioate făcute de Ceaușescu de banii respectivi:
Centrala electrică pe șisturi bituminoase de la Anina, care nu a funcționat niciodată, canalul navigabil București-Giurgiu, din care nu s-a realizat decât groapa la Adunații Copăceni, canalul Siret-Bărăgan, din care a făcut 12 km din totalul de 110 km, avioanele Rombac din care s-au produs 11 în loc de 150 pentru care s-a plătit licența pentru că nu le-a cumpărat nimeni în afară de Tarom, combinatul siderurgic Călărași, care trebuia să producă 5 milioane de tone de oțel și producea 300.000 tone în 1989 (noroc că l-au cumpărat în faliment italienii de la Beltrame și fac vreo 700.000 tone de oțel acum acolo), investiția de peste 1 miliard de dolari din Uniunea Sovietică de la Krivoi Rog, care trebuia să asigure 20 de milioane de tone de minereu de fier anual pentru siderurgia românească, și nu a livrat nici măcar 1 kg de minereu, uzinele Roman Brașov care trebuiau să producă 25.000 de camioane anual și maximum au livrat 7.000, rafinăriile de petrol românești care trebuiau să proceseze 35 de milioane de tone de țiței anual și nu procesau în 1989 mai mult de 20 de milioane de tone că nu aveau clienți, uzina Tractorul Brașov proiectată pentru 65.000 de tractoare și care livra greu 25.000 de tractoare în 1989, nu mai vorbim de investiții în ferme de orez din Vietnam, plantații de zahăr din Cuba, plantații de bumbac în Egipt, în exploatări miniere în Sudan, Mauritania, Zimbabwe sau Madagascar etc., toate aberații megalomanice care nu s-au concretizat niciodată murind o dată cu dictatorii din țările respective.
Comparația dintre investițiile lui Ceaușescu de 12 miliarde dolari în 10 ani, cele mai multe eșuate, versus 14 miliarde euro anual de la UE, cele mai multe reușite, e destul de relevantă. Afluxul financiar de fonduri externe la nivel de 2% din PIB anual constituie un stimulent keynesian aproape permanent pentru economie, crede Cornel Ban (8). Faptul că deși avem acest influx tot nu reușim să avem buget stabil ar trebui să ne pună pe gânduri, dar revin mai târziu la problema asta. Este un avantaj important, dar nu poate explica dimensiunea și rapiditatea transformării.
E clar că fondurile europene au contat mult la partea de servicii publice – apă, canal, deșeuri, infrastructură, unde, de altfel, au constituit principala sursă de finanțate. Fără fondurile europene, nu am fi demarat niciodată acele lucrări și la această scară. Dar, acolo unde am înregistrat salturile cu adevărat spectaculoase – noua industrie, economia serviciilor –, fondurile europene nu au avut contribuții semnificative, pentru că în modelul european de dezvoltare nu statul trebuie să le facă.
Fondurile UE nu pot explica dimensiunea colosală a schimbărilor din România, nici pe departe. Atunci ne întoarcem la dimensiunea filozofică: când zicem că trăim un boom de modernizare pentru că am intrat în UE, ce zicem, de fapt?
Ei bine, aici este o idee principală a acestei cărți: prin aderarea la UE, România a adoptat implicit și toate aplicațiile care au dezvoltat Occidentul la vremea lui: liberalism economic, comerț liber, deschidere pentru investiții externe care integrează producția pe lanțuri internaționale de export, limitarea drastică a protecționismului economic, stabilitate bugetară și limitarea scutirilor la taxare, democrație, stat de drept, incluziune socială și pentru minorități.
Recitiți lista asta și veți vedea că seamănă în spirit cu declarația de la Islaz.
După ce elita locală a găsit toate motivele din lume să nu practice liberalismul care a fondat România (conservatorism, junimism, birocratism, centralism, fascism, comunism) a venit un pachet complet de politici la cheie, care a întors istoria. De asta trăim într-un boom de modernizare, pentru că integrarea europeană a însemnat, de facto, pachetul liberal-democratic.
Investițiile străine au venit la niveluri fără precedent. Noua industrie, cea care a făcut din România motorul industriei europene, are o caracteristică anume: e parte dintr-un lanț de producție european. Industria noastră este integrată în aceste lanțuri, o mașină „nemțească“ se face din componente diverse produse în mai multe țări. Accesul la piață unică a schimbat complet fluxurile economice. Democrația o aveam și înainte de UE, dar accesul la UE a făcut-o mai stabilă, așa cum se văd derapajele țărilor care nu sunt în UE, atât în regiunea noastră de Est, cât și în Caucaz. În definitiv, nici un lider ales nu și-ar fi permis să își înfometeze poporul în timp ce el făcea investiții în Mozambic și în Cuba, cum a făcut Ceaușescu. Dimpotrivă, în democrație avem problema inversă a liderilor care cumpără voturi cu bani de la buget și amanetează viitorul, dar asta e o altă problemă la care noul liberalism trebuie să aibă un răspuns și pe care o vom aborda mai jos.
Aceasta e ideea de bază: modernizarea de acum este indusă de liberalism, care a fost un pachet de politici adoptate implicit la integrarea în UE. Aderarea în sine nu înseamnă decât o hârtie și niște bani, mulți dintre ei prost cheltuiți. Pachetul liberal de politici economice și politice a făcut diferența. Schimbarea regulilor jocului. În favoarea românilor, a regulilor stabile, a inițiativei, a libertății. Nu a statului. Atât de mare a fost puterea civilizațională de atracție a UE – o țară ca afară –, încât noua generație de feseniști, conduși de Adrian Năstase, au abandonat politicile feseniste ale anilor ’90 și au adoptat pachetul liberal, fără să îl numească ca atare. Practic, au condus în anii 2000 făcând ce propuneau Rațiu și Câmpeanu în 1990. Dar după ce s-au asigurat că ei sunt la butoane, că economia este controlată nu de antreprenori reali, ci de securiștii deveniți antreprenori etc.
Dezbaterile despre un proiect de țară pleacă deseori de la premisa greșită că totul e rău cu România actuală și că trebuie reinventată. Este și motivul pentru care aceste dezbateri sunt de cele mai multe ori ratate din start.
Genul acesta de demers în care reinventăm apa caldă în mod grandios nu are cum să nu ducă la rezultate jenante, pentru că e prost conceput. Avem deja un proiect de țară, unul major: modernizarea europeană. Avem tot pachetul la detaliu, avem și bani. Trebuie să îl finalizăm.
PNRR în sine este parte din acest proiect de țară. Evident că voi reveni la PNRR în capitolele următoare, dar ce vreau să înțelegeți de aici este că aproape toate reformele din PNRR sunt bucăți de politici rămase nefinalizate de clasa politică în interacțiunea cu UE. A avea companii de stat doar dacă au o logică economică și care să nu fie căpușate este o chestie banală a pachetului liberal european. După aderare, faptul că clasa politică de la momentul integrării s-a făcut că plouă în ceea ce privește problema asta ține doar de fentarea integrării. Comisia Europeană a tot zis că asta rămâne o problemă, dar rapoartele sale nu erau legate de bani. Faptul că problema este tratată în programul de guvernare al USR, pe care l-am coordonat, nu face decât să confirme că un partid liberal urmează aceeași agendă liberală normală în integrarea europeană. Acum este în PNRR. Aceeași logică pentru pensiile speciale, un exemplu de feudalism pe stil modern absolut de neacceptat. PNRR este finalizarea modernizării liberal europene.
Asta nu înseamnă că tot ce propune UE este bine și trebuie să luăm ca atare. Dar ca să faci diferența între ce e util și ce nu, trebuie să ai capacitate de analiză și de decizie. Într-un stadiu primitiv de existență a statului, există un fenomen de mimetism uneori dăunător. Gândiți-vă la Taxa pe Soare pe care am reușit să o oprim la începutul lui 2023, un exemplu în care guvernul român copiază dintr-o directivă UE cuvânt cu cuvânt, dar făcând dintr-o excepție o regulă. Directiva UE cere statelor să nu taxeze prosumatorii (oamenii care își produc singuri energia de la soare și bagă și în sistem) decât în anumite condiții pe care le enumeră. Legea românească introducea direct taxa în acele condiții și guvernul se scuză zicând că așa cere directiva. Ceea ce nu e adevărat (9). Pe scurt, un exemplu din multe altele când importul de politici netrecut printr-un filtru rațional duce la aberații și, în final, la euroscepticism.
Adoptarea pachetului liberal democrat în acest mod duce însă la un risc de țară la care ne gândim prea puțin: nu avem un cadru de politici liberale pentru că așa am decis, conștient și democratic, ci ne-am trezit cu el dintr-o mișcare civilizațională. Atunci el poate fi dat înapoi. Gândiți-vă numai la cum toate puseurile populiste ale lui Liviu Dragnea se loveau de diverse reglementări europene. Omul era un fascist populist de stânga, cum se și vede acum, când defilează politic liber. PSD însuși este un partid care se fascizează când caută voturi, vedeți toate mesajele oribile din campaniile electorale.
Deci, dacă boom-ul de dezvoltare a fost indus de pachetul liberal de politici adoptat prin apartenența la UE, se poate bloca modernizarea noastră? Sau cât suntem în UE suntem ca trenul pe șine?
Vlăsceanu și M. Hâncean spun în bilanțul lor istoric asupra modernizării României că povestea noastră constă în a avea perioade de „creștere provizorie și nesustenabilă“ (10). Că, deși avem creșteri, nu suntem stabili, pentru că mereu motoarele de creștere se împotmolesc în proaste obișnuințe și în reguli făcute de grupuri restrânse pentru propriile lor interese. Creșterile noastre provizorii și nesustenabile sunt contrastate de cele „continue și sustenabile“ care au marcat Occidentul.
În ce situație suntem acum, în 2023? Pe șine, sau într-un provizorat pozitiv, dar nesustenabil?
Cred că semnele negative se văd. Și aici e cea mai tristă veste din această carte: sunt convins că trăim un moment crucial, în care motoarele modernizării de sus și din afară se gripează. Nu mai avem ce pachet liberal să adoptăm – trebuie să aplicăm ce avem și mă gândesc acum la resturile neaplicate (cele din PNRR în esență, dar și altele, pentru care nu am avut spațiu acolo sau nu au fost pe agendă din motive punctuale).
Atât a putut UE să ne tragă. Depinde de noi dacă putem impune sau nu spiritul liberal democratic. Modernizarea României va fi preluată de motorul intern sau se va gripa.
___
(1) Oliver Jens Schmitt, op. cit., p. 90.
(2) Sorin Ioniță, Deceniul furiei și al indignării: Cum ne-au schimbat ultimii zece ani?, Humanitas, București, 2021, p. 49.
(3) Sorin Ioniță, op. cit., p. 44.
(4) Sorin Ioniță, op. cit., p. 44.
(5) Sorin Ioniță, op. cit., pag. 40.
(6) Expresia îi aparține lui Sorin Ioniță.
(7) Dragoș Roșca pe Facebook, august 2022.
(8) Conversație avută cu el în timpul cercetării pentru carte.
(9) „Opriți Taxa pe Soare“, Document de Poziție USR, decembrie 2022.
(10) L. Vlăsceanu și M. Hâncean, op. cit., p. 249.