Acum câteva luni, o mamă a trei copii, însărcinată cu al patrulea a murit într-un spital de stat după o noapte de chinuri în care se ruga de doctorița de gardă să vină să o trateze. Doctorița de gardă a preferat să doarmă până dimineață, când a fost prea târziu. Acesta este doar ultimul scandal dintr-un lung șir de scandaluri din sistemul de sănătate de stat.
Sistemul de sănătate din România suferă de multe probleme. Iar lucrul acesta se vede nu numai din poveștile de care mai auzim sporadic, ci și din statisticile privind sănătatea. De exemplu, România e pe locul 1 în UE la mortalitatea evitabilă. Oameni care ar putea fi tratați și salvați, dar nu sunt.
Lucrurile au ajuns atât de rău, încât românii trebuie să plătească de două ori pentru servicii de sănătate. O dată prin taxarea de la stat și încă o dată când au nevoie efectiv de servicii de sănătate.
Majoritatea soluțiilor propuse de clasa politică pentru rezolvarea problemelor au fost de două tipuri: slogane deziderative și bani mai mulți.
Sloganele deziderative sunt de fapt non-soluții. Doar deziderate enunțate pe post de soluție de tipul „să fie bine” sau „să nu fie rău”. Avem o problemă cu bacteriile nosocomiale? Soluția de politică publică: „Să nu mai fie bacterii nosocomiale”.
E murdar în spitale? Soluția: „Să nu mai fie murdar în spitale”. E corupție în sănătate? „Să nu mai fie corupție în sănătate”. Eventual să înființăm încă o agenție de stat, un DNA al sănătății, că doar avem corupție în sănătate și trebuie rezolvată.
Soluția alternativă „bani mai mulți” s-a tot încercat. S-au tot dat bani, chiar foarte mulți. În ultimii 17 ani, cheltuielile au crescut de cinci ori pe fondul unei populații de pacienți în scădere (-37% pacienți în aceeași perioadă). Ajustând pentru inflație cheltuielile statului per pacient au crescut de 3.4 ori! Ar fi trebuit să vedem măcar o minimă îmbunătățire a actului medical. Nu s-a văzut nimic. Sistemul a înghițit banii și a oferit aceleași servicii.
Periodic, opinia publică mai este șocată de un scandal care arată cât de jos a putut ajunge sistemul. Dar, de obicei, scandalul durează puțin și este acoperit de alt scandal fără să se schimbe vreodată ceva. Sistemul rămâne bine mersi după fiecare scandal.
Marea majoritate a problemelor din sistemul de sănătate este, de fapt, consecința unei probleme mai profunde care ține de natura însăși a sistemului de sănătate din România. Sursa problemei este că sistemul de sănătate din România este profund dominat de stat. De acolo o structură proastă de stimulente care generează majoritatea problemelor pe care le vedem.
Asigurările de sănătate sunt monopol de stat. De acolo pleacă lipsa totală de interes la toate nivelurile. Regula este „timpul trece, leafa merge”. Sunt și mulți oameni extraordinari în sistem, doctori, asistenți, chiar și directori de spitale. Dar ei sunt o minoritate care acționează mai mult din spirit civic împotriva stimulentelor pe care le dă sistemul. Pentru că financiar nu contează dacă își fac sau nu bine treaba, beneficiile sunt aceleași. Cel puțin cele legale (non-șpagă). Există și categoria de cadre medicale care își fac treaba pentru șpăgile pe care le percep. Dai șpagă ești tratat, nu dai, ești tratat în silă sau deloc, cum a fost cazul mamei lăsată să moară în chinuri la Botoșani.
Din cauza acestor șpăgi a ajuns să se plătească și cu 10.000 euro obținerea unui post de asistentă în unele spitale. Suma este de fapt o investiție rentabilizată ulterior din șpăgi pentru servicii și furturi din spital. Cu greu putea fi conceput un sistem mai odios.
Pentru politicienii și funcționarii din ministere care reglementează sistemul, structura de stimulente este și mai putredă. Toți sunt angrenați într-un sistem monopolist în care ei au maximul de putere. Așa că de ce l-ar schimba? Normal că nu l-ar schimba. Dimpotrivă, ar ataca pe oricine încearcă orice schimbare.
Și totuși care e soluția?
Soluția este schimbarea acestui sistem odios, adică a sistemului monopol de stat. Românii trebuie să aibă dreptul de a-și alege asiguratorul și furnizorii de servicii medicale, doctorii, clinicile și spitalele. Concret, ce ar trebui să facem este demonopolizarea CNAS printr-un pilon 2 al sănătății.
Cum ar funcționa pilonul 2 în sănătate?
În proiectul depus deja în Parlament, fiecare român ar putea redirecționa o sumă de 165 lei/lună (5% dintr-un salariu minim, adică jumătate din CASS-ul pe un salariu minim) către orice asigurător alege, care la rândul său poate fi în contract cu furnizori de stat sau privați.
Asigurarea privată ar include fix ce include și acum, adică pachetul de bază, mai puțin tot ce este acoperit de programe naționale de sănătate. De aceea și redirecționarea fondurilor s-ar face în limita a 5% dintr-un salariu minim. Restul sumei ar finanța în continuare acoperirea programelor naționale de sănătate în care sunt tratați bolnavii cronici și cu patologii costisitoare.
Spre diferență de pilonul 2 de pensii, în sănătate, nimeni nu ar fi obligat să-și aleagă un alt asigurător de sănătate decât CNAS. Ar avea, însă, dreptul de a face opt-out de la CNAS. Fiecare român ar putea să-și aleagă asigurătorul în funcție de rețelele de clinici și spitale cu care este în contract și de alte beneficii pe care le-ar oferi. Iar aici ar fi stimulentul asigurătorului să ofere o gamă cât mai mare de spitale și clinici bune pe care să le dorească clienții săi.
Asigurătorii nu ar putea refuza clienți, dar ar putea stabili prima de asigurare și peste suma de 165 lei/lună, astfel încât să încurajeze ofere prime mai mici celor care iau măsuri să-și reducă riscurile de sănătate. De exemplu, un asigurat care nu bea, nu fumează, își face analizele de sănătate anual, are o nutriție sănătoasă, etc. va avea o primă de asigurare mai mică decât un asigurat care face fix opusul și se expune la multiple patologii.
Foarte important, această schimbare de sistem este gândită să fie neutră bugetar. Statul nu trebuie să scoată niciun ban în plus decât scoate acum. Aceeași bani pe care statul îi cheltuie acum cu sănătatea, i-ar cheltui și pe viitor. Românii care ar opta pentru alt asigurător ar pleca și cu suma de 165 lei/lună, dar și cu costurile pe care le ocazionează la CNAS.
În final s-ar obține:
- Posibilitatea fiecărui român, nu doar a celor înstăriți, de a-și alege spitalul sau clinica.
- Creșterea calității serviciilor prin concurență.
- Atragerea mai multor fonduri în sistemul de sănătate.
- Acoperirea universală a populației.
- Stimulent pentru prevenție reală.
- O reformă neutră bugetar, prin care se schimbă doar eficiența banilor cheltuiți.
Majoritatea țărilor din Uniunea Europeană au sisteme de asigurări de sănătate private foarte dezvoltate. În Germania, funcționarii publici și cei care câștigă peste un anumit nivel pot părăsi definitiv asiguratorul de stat și să-și aleagă ce asigurator doresc.
În țări precum Franța și Belgia, asiguratorii de sănătate privați sunt omniprezenți. Iar în țări precum Olanda sau Elveția nici măcar nu există un asigurator de stat, dar cetățenii sunt obligați să-și aleagă un asigurator. România a adoptat un model sovietic, cu totul centrat pe stat. De acolo și multiplele probleme pe care le vedem.
Vestea bună este că sistemul de sănătate nu este o fatalitate. Nu suntem obligați să menținem monopolul și să rămânem prizonierii UMF-istanului.
Trebuie însă suficientă voință politică pentru a rupe lanțurile care ne țin legați. Odată ce o să avem asta, nu vom mai muri cu zile într-un sistem scump și prost.
