Această săptămână e marcată de decesul unui suveran pontif, în opinia mea cu adevărat excepțional prin smerenie (ajunge să menționăm că a sărutat picioarele liderilor Sudanului de Sud implicate într-unul dintre cele mai violente conflicte ale ultimilor ani), compasiune (prima călătorie ca Papă a fost în insula Lampedusa, unde a acuzat o globalizare a indiferenței) și mai ales echilibru, o calitate pe cale de dispariție într-o lume haotică în care polarizarea pare singura tendință evidentă.
Când ești acuzat că ești prea progresist de către conservatori, și prea conservator de către progresiști, înseamnă că ceva sigur faci bine, și mai ales în acest sens, dar și al imensei sale capacități de a empatiza cu cei care sunt victime ale lăcomiei altora, sanctitatea sa a reprezentat și va reprezenta un model pentru mine personal, un model de urmat, deși nu am avut onoarea de a-l cunoaște și drept urmare nu am, ca alții, nici poze, nici ‘prietenii frumoase’ cu care să încerc să mai fur puțină atenție. Am doar o admirație sinceră pentru un om care a reumanizat o instituție care în multe momente ale istoriei sale și-a pierdut această umanitate pe altarul fanatismului sau al intereselor politice și financiare, o tendință de care nu suntem nici noi străini. Birocrațiile au tendința de a ‘gândi’ în cifre și a trata oamenii ca pe niște unități (în general de producție). Papa Francisc a fost un umanist autentic, și din această perspectivă nu s-ar fi simțit străin nici în a noastră Comunitate Liberală, în măsura în care liberalismul este un soi de umanism aplicat. Un papă nu poate fi cu adevărat liberal, întrucât liberalismul autentic este relativist, agnostic, sceptic și secular, însă toleranța, pacea, valoarea fiecărui individ și respectul pentru drepturile sale, libertatea de gândire și de expresie sunt valori pe care el le-a promovat în mod neîncetat și chiar scandalos pentru unii (mai ales când a spus că nu e în măsură să judece persoanele homosexuale care au bunăvoință și îl caută pe Dumnezeu, marcând o schimbare istorică în relația Bisericii Catolice cu comunitatea LGBTQ).
Cu o zi înainte de a ne părăsi, Papa Francisc l-a întâlnit pe omniprezentul JD Vance, care, din Groenlanda la Vatican, pare să apară brusc oriunde nu este dorit. Convertit la catolicism în 2019, vicepreședintele american a fost primit din respect pentru ceea ce încă mai reprezintă SUA pe scena mondială. Vederile ultra-conservatoare ale lui Vance, uneori derivate din teologia medievală (precum ierarhia iubirii, conform căreia întâi îți iubești familia, apoi vecinii, apoi comunitatea, apoi concetățenii și abia apoi restul lumii, o interpretare tribalistă și lipsită de spirit creștin a Evangheliei după Ioan 15:12-13, numită ironic de presă ‘hillbilly theology’), au fost taxate public de suveranul pontif, care l-a catehizat pe Vance în ‘ordo amoris’, amintindu-i de parabola bunului samaritean și, în general, a criticat constant administrația Trump, mai ales în problema migrației.
La noi, cutreierând ca de obicei social media în scop de documentare, m-am împiedicat bineînțeles într-o anumită zonă ușor de ghicit de un val de ură la adresa celui care ne-a părăsit, vinovat de a fi un antihrist pentru că a susținut vaccinarea (ca act de iubire față de sine și față de aproape), a apărat homosexualii, fiind și un globalist notoriu, urmând să ardă în iad pentru asta. Mai mult, potrivit multora, el ar fi murit de cel puțin doi ani, pozele de atunci până acum fiind trucate, așteptându-se doar momentul potrivit pentru a face dezvăluirea decesului. Violența cu care se manifestă și se exprimă public această ură viscerală îmi aduce aminte de cât de puțini creștini autentici sunt în România, plină de oameni care își fac cruci când trec pe lângă fiecare biserică, sărută moaște, icoane, mâini și haine de preoți și care știu ei ce vrea de fapt Dumnezeu, dar care nu au citit vreodată Biblia și nu au înțeles că ura pentru ceea ce e diferit sau nu înțelegem este de fapt cel mai necreștin sentiment cu putință și care nu înțeleg că mulți dintre cei care se declară liber cugetători, promovând liberalismul secular ca mod de a gestiona diferențele ideologice, religioase, etnice și politice pentru a evita violența, sunt de fapt mai aproape de doctrina creștină decât ei.
Am pierdut nu doar un Papă excepțional, ci și destulă umanitate, fapt tragic în condițiile în care pare că astăzi o regăsim în cantitate din ce în ce mai limitată, de calitate din ce în ce mai îndoielnică.
