La reuniunea Consiliului European din 19 martie 2026, Ungaria a blocat din nou împrumutul de 90 de miliarde de euro acordat Ucrainei de către Uniunea Europeană.
În ciuda unei dimineți marcate de apeluri generale la responsabilitate, Viktor Orbán a rămas de neclintit, obligându-i pe ceilalți lideri să amâne chestiunea pentru o viitoare reuniune. „Poziția Ungariei este foarte simplă: vom ajuta Ucraina de îndată ce ne vom primi petrolul” (petrol rusesc, bineînțeles), declarase premierul maghiar încă dinaintea începerii summitului.
Rămâne de văzut dacă electoratul maghiar își va pune încrederea în alte forțe politice.
Această atitudine reflectă orientarea eurasiatică a diplomației lui Viktor Orbán, susținută de republicanii americani care invocă frecvent reperele creștine ale prim-ministrului maghiar. Se ridică, în mod firesc, semne de întrebare cu privire la identitatea europeană a unei țări care cultivă relații atât de strânse cu Rusia, China și Turcia. Pentru a înțelege acest fenomen, se impune o scurtă incursiune în istoria Ungariei moderne.
Țară de câmpie străbătută de Dunăre, Ungaria (cu o populație de 10,5 milioane de locuitori și o suprafață de 93.000 de kilometri pătrați) este un stat central-european apărut în urma destrămării Imperiului Austro-Ungar, la sfârșitul Primului Război Mondial. Stabilite prin Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920), granițele oficiale ale noului stat au consfințit dezmembrarea fostului Regat al Ungariei (fondat în anul 1001). Țara a pierdut atunci peste două treimi din teritoriu, iar trei milioane de maghiari au ajuns să trăiască în granițele Rusiei bolșevice, ale României, Iugoslaviei, Cehoslovaciei și Austriei. Se spunea pe atunci că „Ungaria este singura țară care se învecinează cu ea însăși”.
Drept urmare, politica sa externă din perioada interbelică s-a axat masiv pe „revizionism”, un obiectiv atins parțial prin alianța cu Germania hitleristă: sudul Slovaciei, nordul Transilvaniei, Rutenia și o parte din Voivodina au fost anexate succesiv de Ungaria mareșalului Horthy, între anii 1938 și 1941.
În 1945, numărându-se printre națiunile învinse, Ungaria a revenit la frontierele trasate la Trianon, reconfirmate ulterior prin Tratatul de la Paris (1947). Aflată sub dominație sovietică, Ungaria comunistă s-a abținut de la orice pretenții iredentiste care ar fi putut șubrezi blocul estic.
Revizionismul geopolitic a ieșit din nou la suprafață abia după prăbușirea acestui regim și dizolvarea structurilor sovietice (CAER și Tratatul de la Varșovia). Numărul maghiarilor din „străinătate” (în sensul etno-cultural al termenului) se ridică în prezent la patru milioane, aceștia trăind în România, Slovacia, Serbia, Croația, Ucraina Subcarpatică și Austria.
Acest revizionism geopolitic istoric, umbrit temporar în epoca sovietică, stă la baza rusofiliei premierului Viktor Orbán, generând idei și perspective geopolitice aflate în contradicție flagrantă cu majoritatea aliaților și partenerilor oficiali ai Budapestei.
Membră a NATO și a Uniunii Europene, Ungaria acționează, cu toate acestea, ca un cap de pod al Rusiei în Europa.
La preluarea mandatului de șef al guvernului în 2010, Viktor Orbán i-a rezervat prima sa vizită oficială lui Vladimir Putin. De atunci, prim-ministrul maghiar și-a reafirmat constant dorința de a menține relații bune cu Moscova și de a urma o „politică de deschidere către Est”, extinsă rapid și asupra Republicii Populare Chineze.
„Centrul de greutate al economiei globale se mută de la Vest la Est, de la Atlantic la Pacific”, susține el cu mândrie.
Această atracție față de regimurile autoritare conduse de lideri de mână forte (Rusia, Turcia, Iran, China) este însoțită de elogiul adus democrației iliberale, promovată drept soluția politică a viitorului. Guvernul Orbán împărtășește, de altfel, o serie de aversiuni cu aceste regimuri. După ce o mare parte a clasei politice maghiare a preluat retorica Moscovei privind revolta civică din Ucraina din 2014 (catalogată drept „un complot american”), Budapesta a sistat revânzarea gazului rusesc către Kiev, cu scopul clar de a slăbi poziția Ucrainei și de a menaja Rusia.
În realitate, dependența Ungariei de gazul rusesc (care reprezintă 95% din importurile sale) îi dictează în mare măsură politica externă.
În sectorul energiei nucleare, compania Rosatom a obținut contractul pentru o centrală electrică în Ungaria fără o licitație prealabilă, construcția acesteia fiind finanțată printr-un împrumut rusesc în valoare de 10 miliarde de euro, acordat în 2014.
Permeabilitatea Ungariei la narațiunile și interesele Kremlinului reprezintă un motiv de profundă îngrijorare chiar și în interiorul Alianței Nord-Atlantice. În timpul unei vizite la Budapesta în februarie 2019, Mike Pompeo, secretar de stat în prima administrație Trump, declara: „Nu îi putem permite lui Putin să creeze o falie între prietenii din NATO”. Acesta a adăugat ulterior că „Rusia autocratică nu a fost niciodată prietena niciunei țări mici din Europa Centrală în ultimii trei sute de ani”. Primirea entuziastă de care se bucură tehnologia și capitalul din Republica Populară Chineză constituie o altă sursă majoră de fricțiuni cu Statele Unite.
În pofida acestor divergențe, Viktor Orbán a reușit să păstreze o relație apropiată cu Donald Trump, o prietenie politică cultivată cu multă grijă pe durata mandatului prezidențial al lui Joe Biden (2021–2025). Pentru susținătorii lui Trump și pentru naționaliștii creștini americani, Ungaria lui Viktor Orbán funcționează ca un veritabil laborator ideologic și politic.
Mai mult, premierul maghiar – un invitat obișnuit al Conferinței de Acțiune Politică Conservatoare (CPAC) – a mers în pelerinaj la Mar-a-Lago (Florida), reședința lui Donald Trump. Departe de a-i tempera simpatiile pro-Putin, invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina, declanșată la 24 februarie 2022, nu a făcut decât să le amplifice.
Urmărește el, oare, destrămarea acelei țări, un scenariu care i-ar permite anexarea regiunii Transcarpatia (Ucraina Subcarpatică), populată parțial de etnici maghiari – pe care Kievul i-ar oprima, conform afirmațiilor lui Viktor Orbán?
Deși se află în imposibilitatea de a împiedica Uniunea Europeană și statele membre să adopte noi sancțiuni împotriva Rusiei, Viktor Orbán depune eforturi vizibile pentru a încetini ritmul și a atenua impactul acestor măsuri. Premierul maghiar și ministrul său de externe se fac ecoul narațiunii rusești, lansează atacuri virulente la adresa Ucrainei și a președintelui acesteia, afișându-se chiar alături de Vladimir Putin.
În noiembrie 2024, alegerea lui Donald Trump în funcția de președinte al Statelor Unite a fost percepută la Budapesta drept un eveniment providențial, capabil să transforme Ungaria într-o placă turnantă diplomatică între Est și Vest.
Prin urmare, Viktor Orbán a reușit să poziționeze Ungaria la intersecția dintre trumpism, putinism, sinofilie și chiar pan-turcism. Există, de altfel, o mișcare pan-turcică în Ungaria care, invocând o presupusă înrudire între limbile turcice și cele fino-ugrice (o ipoteză lingvistică aflată încă în dezbatere), promovează ideea unei prietenii naturale între Budapesta și Ankara, din perspectiva unei geopolitici altaice. În ciuda decorului arhitectural al Budapestei și a patronajului Sfântului Ștefan, acest peisaj nu prea mai amintește de „Bătrâna Europă”: Regina Apostolică a Ungariei, Elisabeta de Wittelsbach („Sissi”), pesemne că se răsucește în mormânt. Viktor Orbán s-a rătăcit în mod evident, însă nu se aventurează încă pe calea părăsirii blocului comunitar. Există totuși riscul ca diplomația sa să împingă Ungaria într-o situație imposibilă, mai ales dacă relațiile Europei cu spațiul „ruso-eurasiatic” se vor tensiona și mai mult.
Asta în cazul în care nu va pierde puterea – așa cum anticipează unele sondaje – în favoarea Partidului Respect și Libertate (TISZA), condus de actualul europarlamentar Péter Magyar.
