La aproape un an de la escaladarea fără precedent a tensiunilor din flancul estic al Europei, Uniunea Europeană lansează, în sfârșit, o strategie dedicată uneia dintre cele mai fragile și contestate regiuni de pe harta geopolitică a continentului: Marea Neagră. Hub de securitate, coridoare de conectivitate eurasiatică, protecția infrastructurilor submarine, cooperare sporită cu Ucraina, Moldova și Georgia, Armenia, Azerbaidjan și Turcia – sunt doar câteva dintre ambițiile asumate în documentul strategic anunțat la Bruxelles în mai 2025.
Noua strategie a Uniunii Europene pentru Marea Neagră, prezentată oficial la Bruxelles în mai 2025 sub titlul The European Union’s strategic approach to the Black Sea region, este fără îndoială cel mai ambițios și mai complex document de politică europeană dedicat acestui spațiu de la lansarea, în 2007, a inițiativei Black Sea Synergy. Dacă atunci, în epoca post-extindere, Bruxelles-ul încă îmbrățișa paradigma liberal-instituționalistă, mizând pe cooperare sectorială și pe integrarea treptată a normelor europene într-un spațiu maritim considerat periferic, astăzi strategia reflectă o cu totul altă logică geopolitică. Într-o lume marcată de rivalitate sistemică, de militarizarea accelerată a Mării Negre și de eșecul ordinii de securitate post-Război Rece, UE își asumă pentru prima dată o viziune integrată și strategică asupra flancului său estic maritim.
Contextul care a generat această nouă strategie este cât se poate de clar. Războiul de agresiune al Federației Ruse împotriva Ucrainei a transformat Marea Neagră într-un teatru de confruntare deschisă. Atacurile asupra porturilor ucrainene, minarea apelor internaționale, utilizarea flotelor-fantomă pentru a ocoli sancțiunile occidentale, distrugerea infrastructurii civile și sabotajele împotriva cablurilor și conductelor din Marea Baltică au schimbat definitiv percepția elitelor europene asupra gradului de securitate din această regiune. Marea Neagră nu mai este un spațiu al cooperării tehnice, ci un câmp de bătălie pentru controlul coridoarelor strategice euroasiatice, pentru securitatea energetică europeană și pentru proiecția valorilor democratice în vecinătatea estică.
Pentru a materializa această viziune, documentul articulează trei piloni majori de cooperare:
- Consolidarea securității, stabilității și rezilienței;
- Promovarea creșterii durabile și a prosperității;
- promovarea protecției mediului, a rezilienței la schimbările climatice și a pregătirii, precum și a protecției civile.
Cel mai avansat dintre acești piloni este, fără îndoială, componenta de securitate maritimă. Strategia prevede crearea unui Black Sea Maritime Security Hub, care ar urma să devină un centru european de monitorizare integrată – de la sateliți la senzori subacvatici –, menit să ofere avertizare timpurie și protecție pentru infrastructurile critice maritime, în special cablurile submarine și platformele offshore. Hub-ul va sprijini, de asemenea, capabilitățile de deminare, combaterea flotelor-fantomă și protejarea rutelor comerciale esențiale pentru economia regională. În acest sens, strategia preia lecțiile dureroase ale incidentelor recente din Marea Baltică și le adaptează la specificul Mării Negre, un spațiu cu regim juridic mult mai complex și cu un grad ridicat de contestare militară.
Al doilea pilon, cel al conectivității strategice, are o dimensiune geopolitică evidentă. UE propune extinderea coridoarelor TEN-T în Caucaz și Asia Centrală, dezvoltarea coridorului verde Azerbaidjan-Georgia-România și integrarea portului Constanța într-un nou arc logistic eurasiatic. Prin aceste măsuri, Bruxelles-ul urmărește nu doar diversificarea rutelor de aprovizionare și reducerea dependenței de Rusia și Iran, ci și consolidarea rolului Mării Negre ca spațiu de conectivitate între Europa și Asia. În contextul în care rutele prin Marea Roșie devin tot mai vulnerabile, iar Coridorul Mijlociu capătă relevanță strategică, Marea Neagră devine un nod esențial în rețeaua logistică globală a UE.
Pilonul al treilea, dedicat rezilienței climatice și societale, reflectă dimensiunea normativă tradițională a politicii europene. Strategia prevede programe de sprijin pentru comunitățile de coastă afectate de distrugerea infrastructurii, proiecte de adaptare climatică și inițiative pentru protecția biodiversității marine. De asemenea, UE își propune să sprijine consolidarea capacităților de protecție civilă în țările partenere, în special Ucraina și Moldova, și să promoveze integrarea acestora în mecanismele europene de management al riscurilor.
Pe hârtie, vedem că această arhitectură complexă îmbină dimensiuni hard și soft ale proiecției europene; dar dincolo de limbajul diplomat-prețios și de promisiunile generoase, rămâne întrebarea de fond: asistăm oare la un moment de cotitură în proiecția geopolitică a Uniunii sau la un nou exercițiu de „fum strategic”, menit să acopere lipsa unei voințe reale de a securiza flancul estic?
De aceea mi-am propus, în următoarele rânduri, să decodez implicațiile reale ale noii strategii, să evaluez punctele ei tari, vulnerabilitățile și, mai ales, să examinez ce oportunități și ce capcane ascunde pentru România – poate principalul actor de pe acest nou front geopolitic sud-est european.
Strategia semnalează o mutație profundă în modul în care Bruxelles-ul abordează provocările din vecinătatea estică. Ea reflectă nu doar o reacție la războiul de agresiune declanșat de Federația Rusă împotriva Ucrainei, ci și o recunoaștere târzie, dar esențială, a faptului că Marea Neagră a devenit un epicentru geopolitic în competiția globală pentru influență și control strategic.
Teoretic, această schimbare poate fi înțeleasă ca un viraj de la liberal-instituționalism – dominant în politicile anterioare ale Uniunii, precum Parteneriatul Estic sau Politica Europeană de Vecinătate – spre un realism defensiv, adaptat noilor realități ale așa-numitului „multipolarism dezordonat”. Din perspectiva realismului, UE pare că adoptă o abordare de echilibrare a puterii, folosind instrumente de hard și soft power pentru a proteja interesele sale vitale și pentru a-și sprijini aliații din regiune împotriva expansiunii ruse și a penetrării chineze în infrastructura critică. Dintr-o altă perspectivă, cea a Școlii engleze de relații internaționale, Strategia poate fi privită ca o încercare de reconstrucție a unei societăți internaționale regionale în jurul principiilor de drept internațional, suveranitate și integrare economică – în contradicție directă cu modelul de ordine autoritar-revizionistă propus de Rusia.
Noua strategie interconectează domenii variate: de la securitatea maritimă (prin crearea Hub-ului de Securitate Maritimă la Marea Neagră) la infrastructura critică de energie și transport (prin Agenda de Conectivitate integrată în TEN-T și Global Gateway), și până la reziliența climatică și societală, prin sprijinirea comunităților afectate de război și schimbările climatice. De asemenea, politica propusă este articulată în cadrul mai larg al inițiativelor europene recente precum Strategic Compass, ProtectEU, și programele de securizare a infrastructurilor critice, conectând dimensiunea externă cu imperativele interne de reziliență și securitate.
| Pilonul Strategiei | Oportunități concrete pentru România |
| 1. Securitate maritimă și Stabilitate | – Propunerea de găzduire a Black Sea Maritime Security Hub la Constanța (crearea unui centru regional NATO-UE).
– Dezvoltarea capacităților de monitorizare maritimă (drone, senzori subacvatici, nave patrulare). – Participarea la misiuni de deminare și protecție a infrastructurii submarine (trilaterale cu Bulgaria și Turcia). – Creșterea rolului Marinei Române ca actor regional de securitate. |
| 2. Conectivitate Strategică (TEN-T, Energie, Digital) | – Integrarea rapidă a portului Constanța ca hub logistic cheie în rețeaua TEN-T extinsă.
– Ancorarea și accelerarea proiectului coridorului verde Azerbaidjan-Georgia-România-UE (energie regenerabilă). – Extinderea coridoarelor de mobilitate militară rapidă (Constanța-Cernavodă-București spre Europa Centrală). – Atragerea de investiții europene și private pentru modernizarea infrastructurii feroviare și portuare. |
| 3. Reziliență societală și climatică | – Accesarea fondurilor Preparedness Union pentru consolidarea rezilienței comunităților de coastă.
– Proiecte pilot pentru adaptare climatică în Delta Dunării și zona costieră românească. – Crearea unui centru regional de expertiză pentru protecția infrastructurii critice (ex: cabluri submarine, stații energetice offshore). – Leadership în cooperarea UE-Moldova-Ucraina pentru reziliență socială și reconstrucție. |
Însă, în ciuda ambițiilor sale declarate și a conținutului strategic coerent, Strategia prezintă o serie de vulnerabilități care pot fi identificate într-o analiză critică. În primul rând, documentul suferă de ceea ce am putea numi overstretch strategic. Ambițiile sale sunt vaste – securitate, conectivitate, mediu, integrare regională – însă finanțarea rămâne dependentă de instrumentele existente – NDICI, IPA III, Global Gateway, EDF – ceea ce riscă să fragmenteze implementarea și să genereze competiție între priorități.
În al doilea rând, Strategia nu oferă o viziune clară asupra modului în care va gestiona riscul unei competiții între diferitele cadre instituționale și formate multilaterale deja existente: NATO are o prezență navală consolidată în Marea Neagră, iar extinderea capabilităților UE în domeniul securității maritime ar putea genera tensiuni privind delimitarea responsabilităților și interoperabilitatea. În plus, întârzierea unei clarificări privind statutul regiunii ca spațiu de interes comun UE-NATO lasă loc pentru confuzie strategică și oportunități de exploatare pentru actori ostili.
În al treilea rând, relația cu Turcia rămâne ambiguă. Deși Strategia face referire la „cooperare sporită cu Turcia ca partener strategic”, ea evită să clarifice cum va integra Turcia într-un ecosistem de securitate extins al Mării Negre, mai ales având în vedere interesele divergente și politica externă tot mai autonomă a Ankarei. Această ezitare riscă să submineze coeziunea regională și să fragmenteze eforturile comune în Marea Neagră.
Concluzia generală este că Strategia UE pentru Marea Neagră marchează un pas înainte crucial în adaptarea Uniunii la realitățile geopolitice contemporane. Ea reușește să articuleze, pentru prima dată în termeni concreți, o viziune integrată asupra securității, prosperității și rezilienței în flancul estic. Totuși, pentru ca această strategie să devină mai mult decât un set de bune intenții, va fi necesară o mobilizare serioasă de resurse, o clarificare a relației Bruxelles-ului cu NATO și cu Turcia, și, mai ales, un leadership politic determinant în cadrul UE.
În această ecuație strategică, România se află într-o poziție unică și decisivă. Poziția sa geografică la frontiera estică a UE și NATO, resursele sale energetice offshore, Portul Constanța – cel mai mare de la Marea Neagră – și conexiunile sale de infrastructură fac din România un actor pivot în implementarea acestei strategii. În plus, relațiile sale privilegiate cu Republica Moldova și Ucraina, istoricul său de sprijin pentru integrarea europeană a vecinătății estice și experiența sa în gestionarea fluxurilor de refugiați și dezinformării, toate îi conferă legitimitatea de a aspira la un rol de lider regional.
Pentru a-și maximiza influența, România trebuie să își asume un rol proactiv: să propună găzduirea Black Sea Maritime Security Hub la Constanța, să devină un susținător activ al extinderii TEN-T și al interconectării energetice verzi din regiunea Caucaz, să investească în capacități de protecție a infrastructurii subacvatice și să militeze pentru integrarea accelerată, dar sustenabilă, a Ucrainei și Moldovei în arhitectura europeană. De asemenea, România ar putea să avanseze ideea unui format extins B9+ sau a unei inițiative de securitate maritimă regională sub egida UE, care să integreze partenerii estici în mod pragmatic, chiar înaintea aderării lor formale.
Prin asumarea acestui leadership regional, România nu doar că-și va putea consolida securitatea proprie și va stimula dezvoltarea sa economică, dar va contribui decisiv la stabilitatea și coeziunea Uniunii Europene într-un moment de incertitudine strategică globală. În fața provocărilor istorice, șansa României este să devină nu un simplu beneficiar al strategiei UE pentru Marea Neagră, ci unul dintre autorii săi principali. Astfel, noul guvern de la București ar avea oportunitatea de a redefini statutul României de la periferie la centru în arhitectura de securitate și dezvoltare a Europei post-2025.
