Când am citit că o consilieră a lui Marcel Ciolacu l-a comparat pe acesta cu Winston Churchill, am realizat că noua stângă e mai rea decât cea veche.
La urma urmei, Ion Iliescu a fost un marxist-leninist care a înțeles la un moment dat că regimul comunist e falimentar și că atât democratizarea, cât și abandonarea planificării economiei sunt inevitabile. În treacăt fie zis, atunci când l-am votat în turul al doilea al alegerilor din 2000, știam că adversarul său de atunci, Vadim Tudor, trăia încă în trecutul socialismului real, cu tot cu naționalismul tâmp al acelei perioade.
De stânga a fost, cel puțin vreo două decenii, și Petre Roman. Educat în Franța și influențat de mediile maoiste pe care le frecventase la Toulouse, cel dintâi premier de după 1989 a îmbrățișat discursul stângii lui Laurent Fabius și a lui Felipe Gonzalez, încercând să inventeze o stângă desprinsă de marxism, chiar dacă mai târziu, obosit de atâtea înfrângeri în lupta cu neocomuniștii, s-a refugiat în curtea PNL.
Vechea stângă era reprezentată și de unii ca Adrian Severin sau Victor Boștinaru. După ce PSD a înghițit PSDR-Cunescu și a intrat astfel în Internaționala Socialistă, cei doi feseniști au fost conectați la federația de partide social-democrate, apoi la grupul socialiștilor și democraților europeni. Dacă Severin n-ar fi iubit prea mult banii, iar Boștinaru ar fi fost mai servil în fața șefilor de la București, probabil că cei doi ar fi fost și azi deputați, miniștri ori ar fi condus guverne.
Noua stângă s-a format nu în sânul PSD, ci în afara acestui partid. Un partid dirijat fie de ipochimeni prieteni cu corupția ori plagiatul – Năstase, Geoană, Ponta –, fie de figuri și mai șterse ale unora care nu mai știu unde au pus o carte pe care ar fi scris-o (Grindeanu) ori chiar diploma de bacalaureat (Ciolacu).
Noua stângă s-a format la stânga PSD, ca o voce critică a acestei formațiuni.
Căile pe care ea a apucat-o au fost diverse: unii dintre membrii săi au fost apostolii anti-anticomunismului și s-au întrecut în critica făcută Raportului Tismăneanu, atunci când nu au negat de-a dreptul utilitatea oricărei condamnări a regimurilor Dej și Ceaușescu.
Costi Rogozanu și Vasile Ernu, ca și emulii lor au diabolizat nu numai capitalismul și domnia legii, ci și intelectualitatea moderată de la noi, care a repudiat nu doar totalitarismul nazist ori fascist, ci și pe cel comunist.
Acum a venit rândul unei noi generații din noua stângă. Vedetele sale sunt, în modesta mea lectură, economistul Cornel Ban și activista Victoria Stoiciu.
Primul a scris sute de pagini pentru a arăta că cel mai bun premier pe care l-a avut România după epoca unor Manea Mănescu, Emil Bobu și Constantin Dăscălescu a fost Nicolae Văcăroiu. De ce? Fiindcă acesta ar fi încercat – cum s-a priceput și el mai bine, cu ce învățase la Comitetul de Stat al Planificării –, să împiedice liberalizarea societății românești.
Trebuie să fii foarte excentric ca să-l elogiezi pe cel căruia îi datorăm întârzierea neghioabă a tranziției și-n politică, și-n economie. Întârziere care a făcut, între altele, să intrăm în NATO cu 5 ani, și-n UE cu 3 ani mai târziu decât Cehia, Polonia și Ungaria.
Dacă Ban laudă trecutul neocomunist al pesediștilor, Victoria Stoiciu a făcut un pas ideologic și mai surprinzător.
Făcând din Ciolacu echivalentul autohton al lui Churchill, ea profețește viitorul luminos al unei stângi lipsite de discernământ. Când se lăsa „garantată” de Vanghelie, Ecaterina Andronescu spera să ajungă la un public cu care, sufletește vorbind, nu avea nimic în comun.
Când îl „garantează” pe Marcel Ciolacu, V. Stoiciu golește stânga nu de suflet, ci de creier.
__
Sursa foto: Ilona Andrei / G4Media
