La ora redactării acestui text nu se știe dacă președintele Iohannis va demisiona din funcție, dar știm că mai mulți politicieni cu greutate ai coaliției de guvernare se străduiesc să-l împingă pe scări. Deși liberalii mențin o anumită ambiguitate ostilă, liderul UDMR Kelemen Hunor, a fost explicit: „Din punct de vedere politic, asta ar fi varianta bună, corectă în acest moment, ne-ar ajuta pe toţi”, iar candidatul coaliției la prezidențiale Crin Antonescu a emis și el o opinie fără echivoc: „Nu cred că un președinte vrea să iasă din funcție prin demitere”.
Deși domnul Iohannis a refuzat ferm să demisioneze săptămâna trecută, acum problema se pune în alți termeni, pentru că procedura de suspendare a președintelui are toate șansele să înceapă astăzi. Opoziția a reușit să adune destule semnături pentru a evita o respingere a demersului pe considerente procedurale. Totodată, deși liberalii nici nu neagă explicit oportunitatea demisiei, nici nu își permit să o recomande deschis, posibilitatea suspendării președintelui prin votul parlamentarilor nu poate fi negată, căci în acest moment partidele din coaliție îl consideră pe domnul Iohannis o piatră de moară agățată de piciorul guvernanților, iar cele din opoziție văd în suspendare o diversiune politică aducătoare de popularitate.
În concluzie, nu sunt puțini parlamentarii coaliției care ar vota bucuroși suspendarea președintelui. De aceea i se tot sugerează domnului Iohannis că, decât să riște suspendarea de către Parlament, este mai demn – și mai util pentru partidele de guvernare – ca el să demisioneze și să nu se expună procedurii de demitere.
Klaus Iohannis nu pare însă să accepte mesajul, de vreme ce a decis să-i decoreze pe judecătorii CCR, adică pe cei ce vor fi chemați să emită un aviz consultativ, dacă Parlamentul votează suspendarea președintelui. Membri CCR trebuie deci determinați să respingă categoric un eventual demers parlamentar de suspendare. Motive ar avea, căci, oricât ar fi de detestat de public, Klaus Iohannis nu se face vinovat de faptele grave de trădare pe care Constituția le prevede ca temeiuri pentru demiterea unui șef de stat. Problema este însă că avizul este consultativ, iar Parlamentul poate să-l ignore, cum l-a ignorat și pe cel emis în 2012 în cazul tentativei de demitere a președintelui Băsescu.
Nu credem însă că rămânerea domnului Iohannis la Cotroceni până după alegerile prezidențiale depinde în mod esențial de voința parlamentarilor sau a cetățenilor: la fel ca majoritatea evoluțiilor politice din România, ea depinde aproape exclusiv de rezultatul competiției dintre servicii.
Nu este deci întâmplător că președintele a publicat pe site-ul Administrației prezidențiale un elogiu adus SIE, sub forma unui mesaj de felicitare cu prilejul marcării a 35 de ani de la înființarea serviciului. Te poți întreba cu uimire cum de s-a ajuns la vicierea procesului electoral în noiembrie anul trecut când avem un Serviciu de Informații Externe atât de competent și dedicat intereselor naționale. Și poate că nu sunt întâmplătoare nici zvonurile privind numirea lui Nicolae Ciucă în fruntea SRI, sau acuzațiile lui Călin Georgescu privind perspectiva numirii lui Cătălin Predoiu pe acest post, pentru că ar fi logic ca domnul Iohannis să dorească să numească în fruntea serviciului un personaj fidel lui și asociaților lui, cât încă mai poate să o facă. Doar știe mai bine decât oricine că sprijinul serviciilor este esențial pentru orice demers politic și pentru liniștea și prosperitatea oricărui politician.
Este important deci pentru un demnitar să se asigure măcar de sprijinul unei părți semnificative din servicii pentru a contracara atacurile orchestrate de serviciile ostile. Nu ne facem iluzii că informațiile devenite publice privind condițiile de lux în care a călătorit Klaus Iohannis sau detaliile zborurilor lui Marcel Ciolacu și al colegilor săi din PSD cu avioane private din flota Nordis nu ar fi venit de la unele dintre servicii – deși nu știm care au fost ele. Astfel de informații sunt greu de obținut fără complicități din interiorul sistemului. La fel cum și îngroparea chestiunii sau insistența asupra ei nu se fac nici ele fără ordin politic dat direct și ferm televiziunilor mercenare.
Așadar, grație protecției unor servicii importante, probabil conectate la rețeaua GRIVCO, Klaus Iohannis a supraviețuit, deși în mod normal ar fi trebuit să demisioneze imediat după alegerea președintelui Senatului, care îl putea înlocui interimar până la noile alegeri prezidențiale. Dar serviciile susțin sistemul, care le mărește constant bugetul, le acordă contracte importante – cum ar fi cel pentru digitalizarea activității guvernamentale atribut firmei SRI – le numește oamenii în guvern și în agenții guvernamentale și le lărgește constant competențele.
Aceeași simbioză între servicii și partidele politice aflate aproape non-stop la putere de peste trei decenii explică și scandaloasa supraviețuire politică a lui Marcel Ciolacu, pe care scandalul Nordis ar fi trebuit să-l demoleze politic.
Prezența sa în fruntea guvernului și a principalului partid al coaliției după izbucnirea scandalului Nordis este deja o sfidare la adresa logicii politice care funcționează într-o democrație consolidată. Nu poate fi ignorată asocierea directă a domnului Ciolacu și a altor lideri importanți ai PSD ca Sorin Grindeanu și Alfred Simonis cu cuplul Vicol-Ciorbă, arestat în urma anchetei DIICOT asupra înșelătoriilor practicate de firma Nordis, mai ales că protagonista scandalului este Laura Vicol, fosta șefă a Comisiei juridice din Camera Deputaților provenită din, și numită de PSD iar cei trei corifei psd-iști au participat la petreceri somptuoase pe banii firmei și au beneficiat de zboruri cu avioanele private ale Nordis.
Povestea facturilor pentru zborurile Nordis, pe care Marcel Ciolacu pretinde că le-a achitat din fonduri proprii, este departe de a rezolva problema; dimpotrivă, fiecare episod în care Marcel Ciolacu flutură câte o factură sau un bon de casă în fața jurnaliștilor ridică noi probleme de credibilitate – inclusiv legate de prețul neverosimil de mic pe care l-ar fi achitat premierul, la absența documentelor de plată pentru fiul său, pe care a vrut să-l „alinte” cu o escapadă costisitoare în Monaco, și la plata cash.
Niciun șef de guvern din Franța, Germania, Italia – sau altă țară europeană cu tradiții democratice – nu ar fi îndrăznit să se prezinte în fața electoratului cu asemenea documente și explicații. Niciunul nu ar fi supraviețuit în funcție, ci ar fi fost supus unei anchete ANI și/sau DNA. Doar că la noi ambele instituții funcționează doar când este vorba de politicieni din opoziție. Nici acum nu l-a deranjat niciuna dintre ele pe domnul Ciolacu – nici măcar cu o floare.
Aservirea instituțiilor statului, mai ales a justiției, unei clase politice corupte și compromise, este temeiul desconsiderării regulilor de etică și integritate cărora ar trebui să se supună guvernanții. De altfel, întreaga coaliție aflată la putere, alcătuită din partide compromise de-a lungul anilor, a făcut zid în jurul premierului, căci niciunul din aceste partide nu are nevoie de o resuscitare a anti-corupției. De altfel, despre anticorupție nu a vorbit nimeni în campania electorală și nu vorbește nimeni nici acum, nici la nivel instituțional, nici în dezbaterile televizate, unde responsabilitatea PSD și a liderului său pentru scandalul Nordis este atinsă doar tangențial, cu multe menajamente. Cereri apăsate pentru o investigație a ANI nu am auzit decât de la Cătălin Drulă, dar au rămas fără ecou.
De altfel, subiectul Nordis a fost abandonat rapid de televiziuni, poate pentru că întrebările unor jurnaliști privind demisia începuseră să-l enerveze peste măsură pe Marcel Ciolacu. Păcat, pentru că scandalul Nordis punea în evidență un model de interacțiune între politicieni și oameni de afaceri tipic pentru sistemul politic românesc: este vorba de fapt de un parteneriat în care oameni de afaceri de tipul Vladimir Ciorbă le propun politicienilor puterii, în speță, PSD, să se înfrupte și ei din banii obținuți prin înșelătorie sau furt. Tot ce trebuie să facă politicienii este să asigure impunitatea în fața legii, ceea ce s-a realizat cu succes în cele două mandate ale președintelui Iohannis – spre deosebire de cele două mandate ale lui Traian Băsescu, când a fost lansată lupta anti-corupție.
Tocmai pentru că este atât de bine consolidat, sistemul de complicități – sau cooperare – dintre politicienii puterii, servicii, afaceriști veroși și magistrați fără scrupule rezistă atât de bine. El este tulburat acum de lupta dintre diferitele găști de rezerviști și ofițeri activi pentru monopolizarea puterii în epoca post-Iohannis, dar nu va fi demontat de clasa politică pentru că o controlează. Numirile în fruntea comisiilor parlamentare, în special cea a lui Eugen Bejinariu în fruntea Comisiei de control al SRI, demonstrează trăinicia acestor relații și raporturile de subordonare dintre politicienii puterii și servicii.
Suntem deci condamnați la stabilitatea în ticăloșie și corupție pe care o asigură sistemul de care vorbeam mai sus.
De aceea nici nu vom afla prea curând de la autoritățile noastre cum a ajuns Călin Georgescu candidatul de succes de astăzi, prin ce complicități, manevre și trădări ale interesului național. Klaus Iohannis a garantat că nu vom mai primi nicio informație suplimentară față de ce ni s-a spus deja. În optica lui și a lui Ciolacu, tot ce ar trebui să facem este să asistăm cuminți la manevrele și manipulările subterane ale celor care dețin puterea.
Poate ar fi totuși momentul să dăm dovadă de mai multă imaginație și mai mult curaj. Este deja foarte târziu pentru a determina rapid schimbările fundamentale care pot opri dezintegrarea democrației liberale în România.
