După atâta gherilă electorală, răsturnări de situație, breaking news, mono-dezbateri și polarizare (uitând că la ambii poli e la fel de frig), suntem cu toții epuizați. Blocați de propriile temeri în propriile poziții, de teamă ca investiția de timp, energie și emoție să nu se dovedească inutilă, nu mai putem decât să ne repetăm mantric că „va fi bine” sau „va fi sfârșitul”, simplificând o realitate, bineînțeles, mult mai complexă, dar căreia suntem prea obosiți să îi mai percepem nuanțele.
Victoria nu înseamnă că vom fi scăpat de probleme, după cum nici înfrângerea nu înseamnă că totul va fi fost pierdut. Ca în orice război al altora, nu există câștigători printre noi, infanteriștii unor forțe geopolitice centrifuge. Există doar supraviețuitori – și asta ne unește – pe noi, cei care nicicând nu am fost mai izolați, atât de cei care ne conduc, cât și unii de alții, cei care nicicând nu am fost mai slabi nici când am fost stăpâniți de alții, cei care nicicând nu am știut mai puțin cine suntem.
În timp ce anxietățile noastre umflă audiențele reality show-ului politic, vă invit să vă gândiți la ce va fi după. Ce ne facem noi cu noi? Sunt doar două variante:
- Câștigă Nicușor Dan, caz în care orice nereușită a puterii, reală sau de comunicare, va fi amplificată exponențial de frustrarea alimentată de iresponsabilitatea unor copii nereușite ale lui Trump (care deja pregătesc terenul aruncând cuvântul „fraudă” în spațiul public). O putere care nu are dreptul de a greși poate lua deciziile curajoase care se impun pentru a redresa moștenirea dezastruoasă lăsată de alți iresponsabili (inclusiv reducerea aparatului de stat și a cheltuielilor), rezistând tentației populiste? Matematic vorbind, mai ales cu Bolojan prim-ministru, ar fi un leadership prin scădere (a statului).
- Câștigă George Simion, caz în care, din cauza incompetenței sale și a celor din jurul său, a lipsei unui program măcar tangențial cu legile economiei, geopoliticii sau cu realitatea în general, România va intra într-o criză generală. Inevitabil, o parte a celor care l-au votat vor fi „dezvrăjiți”, însă o altă parte, probabil mai importantă, va construi explicații conspiraționiste, bazate pe sabotaje ale unui deja celebru „stat paralel” la adresa puterii legitime, alese de popor și ridicată la rang de unică voce a sa, care ar justifica inclusiv o reacție violentă împotriva dușmanului intern, de genul celei deja sugerate chiar de candidat în postările sale. Matematic vorbind, ar fi un leadership prin împărțire (a societății).
Observați că în ambele cazuri rămânem tot în logica cu „ai noștri” și „ai lor”, ceea ce înseamnă că în ambele cazuri câștigă cei pe care nu îi interesează cine câștigă, ci doar să fie cât mai multe victime. Până când nu găsim o soluție de rezolvare a ecuației, vom fi toți victime.
Eu am ieșit de 9 mai în piață cu un steag românesc și unul european, pentru că am refuzat să aleg, mai ales când consider că amândouă mă reprezintă. Am prieteni suveraniști care sunt la fel de obosiți ca și mine, cărora am ajuns să le și înțeleg resorturile din spatele alegerii, deși nu va fi niciodată alegerea mea, din simplul motiv că eu aleg oameni, nu idei. Ideile sunt simple, oamenii nu sunt niciodată.
Dezbaterile sunt ADN-ul democrației – în istorie nu există consens absolut într-o comunitate decât pe idei absurde (ca de exemplu în 1637, în Olanda, că prețul bulbilor de lalea va crește la infinit, sau ideea că ciuma bubonică a fost provocată de otrăvirea fântânilor de către evrei). Dar dacă „cine nu e cu noi e împotriva noastră”, atunci nu mai putem avea o țară, ci minim două. Dacă vrem să știm cum vine asta, putem întreba cele două puteri nucleare care sunt iar în prag de război: India și Pakistan.
Ca să nu ajungem să ne fie dor de vremurile în care eram o singură țară, în care unii munceau și investeau, întreținând din taxele lor un imens aparat birocratic care încerca simultan să le pună piedici, trebuie să răspundem la întrebarea: Indiferent pe cine alegem duminică, ce ne facem noi cu noi? Ca să mai existe un noi. Tot restul vine după.
