Săptămâna trecută am reușit să scap de frământările politice interne în cel mai constructiv mod cu putință, participând la Liberal Partnership Days 2025, organizate de European Liberal Forum în colaborare cu partidul olandez liberal VVD la Haga, într-o clădire (a societății de Witt) parcă făcută ca să ne dăm seama de ce Europa trăiește în continuare într-o halucinație colectivă. Între candelabre scumpe, tablouri imense și alte manifestări materiale ale unui rafinament desuet, pentru unii suficient ca să ne întrețină iluzia superiorității civilizaționale, liderii Europei liberale (politicieni, intelectuali, ONGiști) s-au adunat să plângă pe umerii celorlalți (printre un număr european de pahare de vin, întrerupte de paneluri, mese rotunde și prezentări), că liberalismul e sub asediu în toată lumea, că Uniunea Europeană nu funcționează așa cum ar trebui, că pierdem războiul cu dezinformarea și multe altele.
Am avut ocazia să stau de vorbă cu oameni foarte inteligenți, pregătiți și motivați, veniți inclusiv din țări exotice pentru noi europenii precum Tunisia, Cambodgia, RD Congo sau chiar Marea Britanie, pe teme dintre cele mai diverse, atingându-mi pe deplin atât obiectivul de a învăța ceva, cât și pe cel de networking. M-a surprins plăcut faptul că USR este o entitate foarte cunoscută și respectată în cercurile liberale internaționale, ca și asociația ‘Comunitatea Liberală’ de altfel, iar contribuția lor la construcția unei ordini bazate pe valori liberale este considerată importantă.
Una din principalele subteme de discuție a fost extinderea și reforma structurală a Uniunii Europene. S-au lăudat eforturile Moldovei (noul exemplu pozitiv al procesului de aderare) și Albaniei și s-au deplâns pașii înapoi făcuți de țări precum Georgia sau Serbia. S-au căutat soluții tehnice pentru a depăși blocajele, precum decuplarea integrării europene pentru candidați cu viteze diferite, precum Moldova și Ucraina (altfel, dacă se merge la viteza celui mai lent, Ucraina, se riscă în Moldova ca dezamăgirea populară privind integrarea să o expună influenței rusești), renunțarea la dreptul de veto (sau modificarea lui pentru a putea fi exercitat doar de mai multe țări simultan, ceea ce, ca să fim sinceri, ar însemna doar un sistem de vot printr-o majoritate calificată); simplificarea procesului de aderare, simultan cu introducerea progresivă a drepturilor de vot, în funcție de atingerea unor obiective sau, la modul general, separarea mecanismelor de integrare economice de cele politice (cu care eu însumi sunt de acord, deși s-ar traduce în mult criticata Europă cu mai multe viteze/cercuri), mărindu-se în același timp trusa de unelte a Comisiei Europene, care ar putea retrage unele drepturi țărilor (precum Ungaria) care se îndepărtează de valorile și interesele europene sau sancționa mai energic abaterile grave precum cele ale lui Vucic (liberalii din Serbia se plângeau că UE, în ciuda evidențelor, încă îl curtează și uneori finanțează indirect pe liderul sârb).
Bineînțeles, astfel de soluții ar întâmpina opoziție crâncenă atât internă cât și externă, din simplul motiv, menționat la început, că trăim într-o iluzie, care se manifestă prin convingerea că Europa este un actor geopolitic important.
Nu e! Am mai scris și vorbit despre asta destul în trecut, dar pe scurt, când securitatea ta e asigurată de alții, dependent fiind de armele americane, energia rusă (a trebuit să vină Trump să ne trezească forțat din somnul dependenței!) și fabricile/piețele chinezești, când nu ești în cursa tehnologică cea mai importantă din istoria umanității (inteligența artificială), când datele cetățenilor tăi sunt culese și controlate de alții (SUA, China, uneori Rusia), care astfel îți pot ușor influența procesele politice, când nu participi nici la cursa pentru resurse din vina post-colonială sau din alte motive, nu te poți numi o mare putere.
Nu ajunge să te autopoziționezi deasupra ‘jocului’ de realpolitik, ca model moral sau ‘putere normativă’ (Ian Manners) într-o lume care deja nu te mai bagă în seamă; istoria te lasă în urmă dacă nu te miști la aceeași viteza, așa cum a lăsat în urmă Africa, Americile (până în secolul 16), Japonia (în secolele 17-19), China (mai ales în secolul 19). Și acum probabil e rândul nostru, și ar fi o eroare să ne așteptăm să fim tratați mai bine decât i-am tratat noi pe alții când am fost înaintea lor. Dacă SUA au ieșit rapid din paradigma post-istorică (a lui Fukuyama) de după Războiul Rece, Europa nu a făcut-o, convinsă fiind că viitorul îi va da dreptate. Posibil, dar riscăm să nu mai facem parte din acest viitor.
Am aflat cu stupoare cât de puțin cheltuim pe securitate cibernetică, comparativ cu SUA și China. Probabil credem că merge ca și cu cheltuielile militare, le suportă alții pentru noi. În China și SUA, Europa este văzută în cel mai bun caz ca o piață de divizat și controlat pe bucăți. La Beijing, suntem percepuți ca un apendice al intereselor americane, iar la Washington ca un adversar ideologic și strategic. Chiar țările candidate privesc UE ca o entitate supra-birocratizată, moralistă și auto-suficientă, lipsită de credibilitate (la Haga, o reprezentantă a Andorrei se plângea că Bruxelles-ul de decenii nu își respectă promisiunile legate de încheierea unui acord de asociere).
Chiar și atunci când pare că facem ceva, este de fapt o reacție la șocuri externe (război, pandemie, etc.), nu o expresie a unei viziuni coerente despre ce este și ce vrea să fie Europa, și ca urmare fiecare stat membru acționează în general cum crede de cuviință.
Atâta timp cât în capitalele europene se discută în principal despre cum să ‘reducem incertitudinea’ în relația cu Donald Trump, oferind cât mai multe concesii doar în schimbul speranței și promisiunilor că ne va apăra de ruși, atâta timp cât nu avem curaj să ne construim pragmatic influența în lume, cât la București se elucubrează conceptual (poate îmi explică și mie cineva vreodată ce e aia ‘independență solidară’, că așa și eu pot inventa formule care sună bine, dar nu spun nimic, că doar pentru asta am absolvit un doctorat – de exemplu putem avea cu China o relație de ‘interdependență antagonică’) ca să evităm – ca mulți alții – să supărăm pe cineva, sau cât se discută despre extindere (ca acum două-trei decenii) ca despre vreo favoare pe care o face UE cuiva, nu ne vom ajunge niciodată din urmă percepția despre noi înșine.
Trebuie să avem curajul să gândim în afara paradigmei birocratice, să discutăm idei ‘năstrușnice’ (cineva a propus să invităm Canada în UE; chiar dacă nu acceptă, doar invitația ar speria destul bully-ul de la Washington), să accelerăm integrarea (monetară, fiscală, financiară – ce spuneți de ideea unor obligațiuni supranaționale europene pentru investitori care caută alternative la cele americane?), să promovăm politicieni vizionari, nu doar contabili, administratori și funcționari, dar mai ales să promovăm Europa și valorile ei autentice (LIBERALE!), atât în interior cât și în afară, deoarece oamenii au început să uite ce înseamnă și ce scop are Uniunea Europeană, și mai ales de ce e bine să faci parte din ea.
Extinderea, cantitativă și calitativă – în cel mai larg sens al cuvântului – a Europei nu mai este o opțiune strategică, ci o condiție de supraviețuire.
