fbpx

Mândria de a fi român azi. Două perspective

Newsletter

Înscrie-te la Newsletter-ul nostru si te ținem la curent cu tot ce mai apare.

*Odată înscris, primești din partea noastră cartea „Cine a făcut România. Răscrucile noastre”.

Mândria de a fi român pare a suscita doar reacții extreme, una fiind viziunea conform căreia dacii au inventat cam totul și Vestul ne-a ignorat când noi făceam avioane cu reacție și am brevetat stiloul, o moștenire a național-ceaușismului și protocronismului grefat pe el, cealaltă fiind lamentația ciclică națională că suntem o cultură mimetică, de mâna a doua și nimic nu poate prinde rădăcini aici. Construcțiile identitare au fost însă peste tot la fel în Europa, ideea de națiune nu putea fi construită fără poveștile privind originile unei comunități, imaginate sau reale. Am invitat un filosof și un antropolog pentru o discuție mai relaxată pe tema mândriei de a fi român, o dezbatere în oglindă privind spectrul de emoții pe care îl trezește apartenența la un comunitate. Undeva între demitizare critică și nevoia de identitate se poate identifica o linie rațională, a civismului cu speranță pentru viitor și responsabilitate pentru prezent, cum spune unul dintre invitați.

 

Mândria națională: scurt ghid de utilizare, de Radu Uszkai

 

Pentru că disonanța cognitivă n-are specific național, nu-i de mirare că și noi, românii, ne trăim viața îmbrățișând tot soiul de contradicții. Să acceptăm, de dragul argumentului, că are sens să vorbim despre proprietățile unor entități colective precum națiunile (ori că aceste entități chiar ar exista). Dacă lucrurile ar sta așa, atunci nu-i de mirare că ne trăim viața atât sub spectrul lui „aoleu, da’ cine v-a lucrat aicea?”, „asta numa’ în România se putea întâmpla”, „atât s-a putut”, cât și al unei mândrii naționale (uneori latentă, alteori expansivă și emfatică) a cărei explicație se învârte, invariabil, în jurul faptului că România are forme de relief (munți, ape, câmpii, deltă), bătălii cu turcii, că Petrache Poenaru a brevetat stiloul în 1827, ori că Timișoara (care nu prea era un oraș românesc la vremea respectivă) a fost primul oraș iluminat electric. 

 

 

Lăsându-i deoparte pe acei excentrici cu o imaginație bogată (cei care se mândresc cu lucrările de infrastructură ale dacilor de sub Bucegi, cu faptul că Traian vorbea, de fapt, limba dacă, ori că am fi Grădina Maicii Domnului), poate că ideea de a fi mândru de țara ta și de trecutul acesteia nu sună chiar nerezonabil. În fond și la urma urmei, și americanii sunt mândri că sunt americani, francezii că sunt francezi, iar mândria aceasta pare că persistă și dincolo de luna iulie a fiecărui an. În cercurile mai cosmopolite însă, mândria națională are un renume prost și nu cred că greșesc dacă spun că un rol important îl au cel puțin doi factori. 

 

Primul este construcția identitară (să-i spunem) deficitară a României moderne. Mulți români sunt, în continuare, nostalgici după un interbelic care nu corespunde realității economice, sociale și politice a vremii, mândrindu-se, de pildă, cu faptul că am fi fost „Grânarul Europei”. În mod mai mult sau mai puțin paradoxal, nostalgia aceasta pentru interbelic se grefează pe naționalismul deseori virulent care a marcat ultimul secol de existență românească, al uniformizării și excluderii celuilalt, care și-a trăit perioada de glorie în național-ceaușismul protocronist căreia încă îi suntem tributari la nivel conceptual și discursiv.

 

 

În al doilea rând, tipul acesta de narațiune construit pe parcursul secolului trecut nu există doar din rațiuni epistemice precum: e greu să aflăm adevărul istoric întotdeauna, așa că nu-i de mirare că uneori ne vom înșela. Erorile în construcția identității noastre colective sunt, mai degrabă, rezultatul deliberat, conștient, al angajamentelor politice cu care mândria națională vine inevitabil la pachet. Mândria națională nu este rezultatul unui proces similar cu cel al evaluării artistice în care încercăm să-i convingem pe ceilalți că tabloul X este frumos, ori că este mai frumos decât tabloul Y. Deși presupune valorizarea a ceva, mândria națională izvorăște din credința că grupul nostru este special (cel puțin la fel de special ca altele, dacă nu chiar mai special) și devine, destul de facil, o unealtă de dominație politică, un vector electoral facil pentru diverse forme de fanatism sau totalitarism și piatra de temelie care cimentează ideea unei cetăți în mod constant sub asediu din partea dușmanilor de neam și țară. 

 

 

Mândrie și re-judecată

 

Lăsând deoparte problemele de ordin epistemic și politic (cel puțin pentru cineva cu angajamente liberale), mândria națională mai ridică o problemă filosofică importantă deoarece pare a avea forma unei erori categoriale. A ne întreba dacă teoria relativității mănâncă pizza cu ananas sau cu ce echipă de fotbal ține numărul π ar putea fi începutul unui număr de stand-up, iar motivul ține de o nepotrivire ontologică între elementele care compun acele interogații: teoria relativității nu are cum să mănânce pizza cu ananas pentru că îi lipsește, printre altele, un sistem digestiv, iar un număr irațional nu poate avea o identitate personală formată în jurul a orice, cu atât mai puțin a sportului. 

 

În limbajul nostru cotidian, declinăm semantic „mândria” în varii forme. Suntem mândri de noi dacă reușim să terminăm Ulise al lui Joyce ori dacă devenim șoferi mai buni, dar ne mândrim și cu copiii noștri ori, pentru a reveni la subiect, cu țara noastră. Într-o primă instanță, mândria nu ridică probleme filosofice relevante: avem de-a face cu niște rezultate cuantificabile strâns legate de ceva ce am obținut ori de un tip de persoană care am devenit. Mândria apare ca un rezultat firesc deoarece este în strânsă legătură cu efortul nostru fizic ori intelectual. În celelalte două cazuri însă, mândria își pierde progresiv forța până când ajunge să stea, de fapt, pentru altceva. Dacă ne putem, totuși, mândri cu reușitele copiilor noștri în măsura în care ne-am adus o contribuție cauzală la rezultatele acestora (chiar dacă efortul principal le aparține lor), cazul mândriei naționale seamănă mai mult cu teoria relativității mâncând pizza cu ananas: nu doar că nu am făcut nimic pentru a ne naște români (de altfel însăși existența României e un fapt contingent, nu necesar) și nu am construit noi munții Carpați, dar nici nu ne-am bătut noi cu turcii în oastea lui Mihai Viteazul ori cu nemții la Mărăști, Mărășești și Oituz. 

 

 

Metafore mai mult sau mai puțin utile

 

 

Tratată însă ca o metaforă, poate că mândria națională nu este cu totul goală de conținut și întotdeauna problematică epistemic sau politic. Un antidot la cinismul cosmopolitan la adresa mândriei naționale poate fi o nouă muncă de inginerie conceptuală menită să transforme conceptul în ceva mai relevant moral și util social. Poate că, de fapt, atunci când spunem că suntem „mândri că suntem români” ar trebui să zicem că suntem „bucuroși”, „mulțumiți” (ori minimal măcar „împăcați”) cu faptul că ne-am născut aici. Apoi, dacă în accepțiunea tare, mândria națională nu are sens din punct de vedere retrospectiv (eroarea categoriala despre care vorbeam anterior), aceasta poate fi șlefuită mai degrabă într-o accepțiune proiectivă. Dacă traiul în comun presupune un soi de lipici metafizic al comunității din care facem parte, pentru ca joaca de-a acțiunea colectivă să poată avea loc, ce putem recupera din trecut pentru a pune bazele, în prezent, unui viitor cu care să fim mai mult decât împăcați, mulțumiți sau bucuroși? Din moment ce munți sau ape au mulți, iar lupte cu turcii a avut toată Europa, filtrarea istoriei noastre ar trebui să se facă prin grila unor momente cheie în acord cu un ideal moral care să ne impulsioneze să acționăm în vederea unui ideal național în acord cu lumea în care trăim. Chiar dacă, lebnizian vorbind, nu trăim în cea mai bună Românie dintre cele posibile, aceasta este cea mai bună încarnare a României din întreaga sa istorie, iar narațiunile dominante privitoare la elementele constitutive ale mândriei naționale ne fac să uităm deseori acest aspect. Totuși, România și-a ratat însă șansa de a fi o adevărată comunitate politică multietnică și multi-confesională care cultivă virtuțile autonomiei, individualității și solidarității genuine pentru că, printre altele, momentul Proclamației de la Islaz a fost mai degrabă un asterisc la ora de istorie decât un adevărat moment de cotitură. 

 

 

Depășind rușinea de mândria de a fi român, de Radu Umbreș

 

Încercați un experiment mental pornind de la următoarea întrebare: ați accepta să declarați public, prin viu grai sau în scris dar fără a explica mai departe afirmația, că sunteți mândru de a fi român? Dacă nu, de ce? Oare pentru că nu e un sentiment pe care să îl trăiți autentic? Sau pentru că reprezentarea culturală a acestei atitudini este asociată cu idei și mișcări sociale cu care nu vă identificați sau le considerați profund indezirabile precum extremismul, intoleranța, șovinismul sau alte trăsături imputate naționalismului? S-ar putea să răspundeți că amândouă răspunsurile sunt adevărate. Dar cele două întrebări nu sunt independente deoarece răspunsul la prima depinde esențial de răspunsul la cea de-a doua. 

 

Emoția asociată cu apartenența la o națiune nu derivă exclusiv dintr-o înclinație personală caracteristică individului. Funcțional, emoțiile sunt mecanisme adaptative coordonate la nivelul organismului (de la fiziologie la funcții cognitive superioare) ce răspund la stimuli externi. Dintre acestea, emoțiile sociale sunt determinate de reacțiile celorlalți agenți relevanți pentru existența individului. De exemplu, simțim rușine când ceva legat de noi înșine ne afectează negativ reputația socială. Când am demonstrat că suntem incompetenți sau rău intenționați sau încălcăm o normă socială, ni se observă o trăsătură ce i-ar putea face pe ceilalți să ne evite sau să ne trateze mai rău în viitor. 

 

Rușinea vine ca un factor motivator pentru a ne recalibra imaginea în ochii celorlalți prin repararea erorilor și evitarea lor pe viitor. Mândria funcționează exact invers decât rușinea, semnalând o evaluare pozitivă de către ceilalți și motivându-ne să continuăm un parcurs ce ne îmbunătățește reputația socială. În cazul apartenenței la un grup, ce poate fi o familie, o companie sau o națiune, emoțiile acestea răspund la evaluarea reușitelor sau greșelilor imputate la nivel colectiv dar cu efecte la nivel individual. Revenind la întrebarea inițială, ce fel de emoție socială ne produce apartenența la națiunea română?

 

Dar de ce să ne-am simțim cumva ca români? 

 

O perspectivă, expusă printre alții de Andrei Pleșu, ne sugerează că este la fel de absurd să vorbim despre mândria cât despre rușinea de a fi român pentru că este o calitate ce nu a fost nici dobândită, nici aleasă, ci dată precum înălțimea sau numele. Într-o altă perspectivă larg îmbrățișată de științele sociale, nici măcar calitatea de a fi român (sau orice altă etnie sau națiune) nu are o existență reală, ci este un construct istorico-politic artificial bazat pe invenție, mistificare, amnezie selectivă și hegemonie culturală. Mai mult, ideologia naționalistă deseori nu are un scop benign. 

 

Radu Uszkai reamintește că construcția identitară a „românismului” conține nenumărate mituri grandomane cu clare semne de desconsiderare sau excludere a „Celuilalt” – adică non-românul. Dacă „mândria de a fi român” rămâne definită de curente politice ce au dus spre regimuri autoritare și crime abominabile, e ușor de înțeles de ce nu avem motive să simțim această emoție – ba chiar mai repede am exprima rușinea de a fi asociați cu diverse forme de naționalism, venite dinspre dreapta sau dinspre stânga aliniamentului politic. 

 

Ne confruntăm atunci cu o dilemă. Dacă refuzăm importanța identității naționale, atunci ne detașăm atât de rușine, cât și de mândrie. Nu sunt ca ei, nu sunt ai mei și nu sunt de-al lor, nu am nicio treabă cu ce a fost bun sau rău în istorie sau cu ce fac bine sau rău cei ce se numesc „români” precum mine. Această autonomie morală poate ușor co-exista cu un civism orientat spre prezent și imediat, dar oare ne putem atât de ușor desprinde de aceste legături ce vin o dată cu difuza calitate de a fi român, fie că vorbim de identitate etnică, cetățenie, origini genealogice și toate celelalte procese care ne fac să fim „cineva” pentru ceilalți? Oare nu ar fi mai ușor sau chiar preferabil din multe motive ce țin de felul în care funcționează mintea și societatea să lucrăm cu aceste concepte inventate pentru că sunt naturale – măcar ca a doua natură, cea culturală? 

 

Textul lui Radu Uszkai ne lasă cu o provocare. Poate că națiunea e doar o metaforă, rău folosită și chestionabilă ca reflecție a realității, dar oare nu am putea să o folosim dacă funcționează pentru scopurile noastre? Am putea continua ceea ce Simmel numea „amăgirea fundamentală”, adică să tratăm ca real faptul că există o calitate personală și o clasificare socială ca „român” și apoi să reflectăm dacă am putea și am dori să influențăm reprezentarea socială a acestei apartenențe pentru scopuri civice. 

 

În căutarea mândriei sănătoase

 

Perspectivele ce afirmă că apartenența națională este una dată și lipsită de o contribuție personală relevantă sau, alternativ, că este una inventată și impusă oamenilor prin diverse forme de putere, suferă de câteva limite. Una este continuitatea statului național ca entitate fundamentală de guvernanță, dincolo de alte aranjamente inter-naționale. O alta este tendința noastră naturală de a ne reprezenta și de a ne organiza în coaliții sociale, fie ele triburi guvernate de dreptul cutumiar, asociații private cu interese sociale colective, sau națiuni ca entități politice. Cumulate, istoria și natura noastră umană produc o identificare relativ rezistentă în timp a celor mai mulți dintre noi cu o națiune. Sau măcar ne fac parte din una în absența alternativelor oferite de alte structuri ideologice și instituționale, chiar și fără să avem vreun merit sau vreo vină că aparținem unei comunități imaginate. 

 

Putem să ne inspirăm din celălalt lucru la care se pricepe tot românul în afară de politică. Fotbalul și alte sporturi populare produc emoții diverse chiar și celor care studiază sau scriu despre construcția socială a națiunii și care deconstruiesc mitologiile sale. La prima vedere, e la fel de absurd să te mândrești că echipa națională a făcut un mare meci precum cu bătăliile victorioase ale strămoșilor sau invențiile conaționalilor. Și totuși mulți dintre noi ne simțim cumva legați de rezultatele unor necunoscuți care însă nu sunt străini. Ba chiar m-aș aventura să propun că reacțiile noastre la performanțele sportivilor „noștri” pot reprezenta un model de exprimare a virtuților civice și personale.

 

Când admirăm un sportiv ca David Popovici sau când ne-am mândrit cu naționalele noastre de fotbal sau de handbal, am exprimat oare o formă de naționalism malign? Nu, pentru că nu am văzut rezultatele lor ca victorii într-un joc cu sumă nulă, ci ca expresie a calității lor deosebite. Ne-a interesat că înotătorul a câștigat o medalie deprivându-i pe ceilalți competitori? Chiar dacă competiția cu unic câștigător final este realitatea competițiilor sportive, aprecierile au scos în evidență talentul și efortul unui tânăr român luptându-se la cel mai înalt nivel. Ne-am mândrit cu jocul de echipă punctat de virtuozități individuale ale României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1994, dar nu am simțit ură pentru Suedia care ne-a eliminat și nici nu am blamat istoria nedreaptă. Pe de altă parte, am putea simți o legitimă rușine pentru rezultatele sportului românesc din ultimii ani. Asta nu pentru că ne-a pus gând rău vreo altă națiune sau cabală globalistă, ci pentru că ne lipsește atât priceperea, cât și înțelepciunea de a investi în infrastructura materială și umană ce produce sportivi de excelență și sport de masă. Emoțiile noastre urmăresc, așadar, o poveste în care membrii ai colectivității naționale reușesc să dea ce este mai bun din ei și să își dovedească valoarea în fața altora. 

 

Închei prin a sesiza o ironie optimistă. Liderul celui mai semnificativ partid naționalist din România a trecut și prin lumea suporterilor de fotbal. Frecventând și eu acea lume la un moment dat, cunosc prea bine „naționalismul” ultrașilor. Zgomotos însă doar la nivel declarativ, pentru a atrage atenție și pentru a produce scandal. Mai mult, deplasările fanilor echipei naționale se soldau cu mari cafteli între brigăzile echipelor mari din România mult înainte de a da față cu suporterii adverși. Lideri de galerie au intrat în combinații cu politicieni ce acum văd meciurile din celule, asta dacă nu primeau bani direct. La vecinii sârbi, Arkan a fost pe rând șuț domestic, tâlhar și pârnăiaș în străinătate, lider de galerie la Steaua Roșie Belgrad, comandant de unitate paramilitară ce a comis crime de război în fosta Iugoslavie, și a sfârșit ca președinte de club și mafiot asasinat la comanda altor gangsteri. Greu să ți-l imaginezi ca erou al națiunii, și totuși unii încă îl mai respectă în absența altor modele sociale relevante. 

 

E greu să vinzi ideea unui naționalism sănătos, dar poate că ar trebui să prezentăm altfel ideea emoțiilor identitare. În loc să evităm scolastic și cu facilă superioritate mândria și rușinea de a fi român, poate mai bine ni le asumăm ca sentimente naturale ce pot să ne coordoneze așteptările și speranțele cu ceilalți cetățeni în jurul unor narațiuni morale colective. Între opțiunile hirschmaniene de a abandona apartenența națională sau de a rămâne blocați într-o loialitate față de o identitate prost construită de alții, am putea încerca să ne facem auzită vocea care să redefinească ce ne dorim să reprezinte idea de România cu onestitate față de trecut, speranță față de viitor și responsabilitate față de prezent. 

Nu fi pufi

Dă un share

SCRIE ȘI TU


Poți contribui și tu la Comunitatea Liberală 1848 completând formularul de mai jos.

 

    This will close in 0 seconds

    Hai în Comunitatea Liberală 1848!

    Fii parte din Comunitate! Ajută-ne să ajungem la mai mulți români. Toate donațiile tale vor fi folosite pentru a produce conținut liberal și pentru publicitate. Te simți liberal, crezi în libertate, în democrație, în capitalism, în inițiativă? Locul tău este aici.

    -
    00:00
    00:00
    Update Required Flash plugin
    -
    00:00
    00:00