Dacă un penelist va citi cartea recentă a Alexandrei Iancu despre politica românească, va amuți. Volumul se cheamă Trădarea lui Polichinelle, are drept subtitlu „candoare și anticorupție în România precomunistă” și a ieșit la editura ieșeană Institutul European. Motivele de uimire sunt cel puțin trei la număr.
În primul rând, este vorba despre tonul general al analizei. Autoarea e cu totul străină de mitologizarea cu care au fost obișnuiți peneliștii postcomuniști și, la modul mai general, publicul interesat de politică. Într-adevăr, dacă după 1989 marea noutate a istoriografiei de la noi e de-mitologizarea istoriei naționale, când a venit vorba despre PNL a fost fix pe dos: istorici care simpatizau acest partid – precum Rădulescu Zoner, Gh. Cliveti sau Apostol Stan – au scris ditirambic despre Brătieni și tovarășii lor. Vocile din partid au profitat pe dată și au dus apologia pe culmi foarte înalte. Orice membru al organizației s-a simțit în perioada recentă urmașul unor mari oameni, continuatori ai unei istorii fără cusur. Ei bine, A. Iancu a analizat PNL cu instrumentele științei politice. Profitând din plin și de literatura politologică străină, ca și de ceea ce au scris, de la Revoluție încoace, câțiva istorici ori politologi despre vechiul liberalism românesc.
Al doilea motiv de mirare decurge din primul. Cititorul descoperă că, vreme de decenii, PNL nu a reușit să fie o organizație autonomă, ci o societate comercială, care se suprapunea parțial peste funcția publică. O organizație care cumpăra voturi și vindea poziții publice, de la locuri pe liste la funcții de prefect. În vremea scrutinului cenzitar, un vot în colegiul al treilea costa un candidat 10 lei, iar când PNL și-a făcut în 1911 o casă națională, care era o companie pe acțiuni, profitul ei anual era de 6 milioane de lei. Obținuți din ce plăteau membrii pentru a finanța gazeta partidului, dar și locurile pe liste. Trecerea la sufragiul universal n-a dus la schimbarea PNL. Mandatele și posturile au continuat să se vândă scump: un loc 2 pe listă costa 100 de mii de lei în anii 1920, iar în deceniul următor ca să fii primar scoteai din buzunar 5000 de lei, iar pentru o prefectură – 200.000, în vreme ce o carte de alegător costa în 1937 între 200 și 300 de lei. Campaniile se făceau cu aparatul administrativ: prefectul și poliția controlau tot procesul electoral. Și celelalte partide procedau relativ la fel. Dar singurul care a rezistat, de la fondarea României la nașterea Republicii Populare, a fost PNL. În toată această perioadă, discursul anti-corupție incrimina „normalizarea” cumpărării votului și funcției. Era, zice Iancu, un substitut pentru reformarea sistemului politic, pentru deschiderea lui către competiție și cetățeni.
În fine, citind cum discursul anticorupție a livrat decenii de-a rândul – cu candoare, zice ironic A. Iancu – o onestitate ce ținea loc de reprezentare a cetățenilor, te întrebi cum s-a surpat totul. Teza autoarei e îndrăzneață: ea susține că edificiul politic românesc s-a prăbușit în momentul în care a apărut, în fine, un partid de masă, unul care reprezenta societatea, nu structurile statului. E vorba despre legionari. Adică despre o forță antisistem, care îmbrățișa anti-corupția, dar și violența, profitând din plin de declinul partidelor tradiționale. S-a întâmplat așa fiindcă arhitectura constituțională nu a fost adaptată la logica votului universal: Constituția de la 1923, fabricată de liberali, n-a fost decât o revizuire a celei de la 1866, destinată să mențină – între altele prin rotativa guvernamentală – controlul alegerilor și minoratul cetățenilor. Denunțarea panamalelor – așa se numeau marile afaceri de corupție – nu a fost de ajuns. Ea n-a făcut decât să distrugă încrederea în politică și să favorizeze politica criminală, apetitul pentru dictatură și militarizarea spațiului public.
Trei lecții pentru prezent răsar din cartea Alexandrei Iancu. E bine, mai întâi de toate, să ne folosim de istorie așa cum a fost, nu s-o idealizăm. Pe urmă, s-ar cuveni să fim conștienți că banii nu fac neapărat o politică, mai ales atunci când sunt publici și spoliați de partide. În al treilea rând, să nu uităm că un corupt e după gratii dacă justiția merge, nu dacă vorbim despre el cu mai mult sau mai puțin talent, cu patos sau plictisiți.
