De ce este Putin atât de hotărât să distrugă Ucraina? Istorica Françoise Thom scrie că, pentru el, războiul este un scop în sine, menit să dureze și să consolideze hegemonia rusă în Europa. Însă, pentru a reuși acest lucru, are nevoie de soldați suplimentari pe care doar o Ucraină cucerită i-ar putea oferi. Thom face o paralelă între Rusia lui Putin și Imperiul Otoman, care, în secolul al XV-lea, a cucerit teritorii vaste în doar câteva decenii datorită ienicerilor, tineri prizonieri creștini convertiți la islam care au devenit soldații sultanului.
„Maniacul meu ucigaș este de un soi aparte. Va trebui să inventez o nouă categorie pentru el și să-l numesc un maniac zoofag (mâncător de vieți). Ceea ce își dorește este să absoarbă cât mai multe vieți cu putință și s-a străduit să obțină acest lucru treptat, prin acumulare.”
„Pentru că toți cei care mor pradă Strigoilor devin la rândul lor Strigoi și vânează pe cei din neamul lor. Și astfel cercul se lărgește necontenit, asemenea undelor lăsate de o piatră aruncată în apă…” Bram Stoker, Dracula
Există ceva misterios în îndârjirea cu care Putin este pornit să distrugă Ucraina.
Niciuna dintre ipotezele care pot fi avansate pentru a-i explica comportamentul nu pare cu adevărat satisfăcătoare. Cu siguranță, Putin poartă pică Ucrainei pentru victoria Revoluției Portocalii din 2004. Este la fel de limpede că vizează să accelereze prăbușirea ordinii internaționale, aplicându-i lovituri devastatoare. Fără îndoială, își dorește să umilească Occidentul, provocând înfrângerea unui stat care i-a devenit aliat. De bună seamă, nu a iertat Ucraina pentru că a încercat să se desprindă și să se alăture Europei. Într-adevăr, se teme de existența unui bastion al libertății și prosperității la granițele Rusiei.
Toți acești factori au jucat un rol, dar când luăm în considerare amploarea distrugerilor pe care Putin este dispus să le accepte pentru Rusia doar pentru a șterge Ucraina de pe hartă, nu putem să nu tragem concluzia că trebuie să existe și alte cauze.
În ultimele luni, chiar președintele rus ne-a oferit un indiciu. Vârsta și o viață întreagă de tiranie l-au făcut să-și piardă inhibițiile, oferindu-ne o privire în propria sa lume mentală înfricoșătoare. În decembrie 2024, a explicat de ce războiul este un lucru bun: „Când totul este calm, măsurat, stabil, ne plictisim. Acesta este momentul în care toată lumea vrea acțiune. De îndată ce începe acțiunea, totul ne șuieră pe la tâmple, și secundele, și gloanțele, din păcate… ne este frică.” Toate acestea au fost debitate cu o expresie de bucurie.
În iulie 2026, el a pledat pentru prelungirea războiului: „După operațiunea militară specială, ce vom face? Vedem că oamenii sunt pasionați de asta; sunt complet implicați și simt că participă la ceva măreț, ceva vital pentru Rusia.”
Iar pe 26 decembrie 2026, vorbindu-i unui grup de profesori, Putin și-a dezvăluit filozofia profundă și cauza supremă a războiului împotriva Ucrainei.
Când un profesor a menționat că a petrecut timp în nordul îndepărtat, Putin l-a întrebat dacă a văzut urși polari. La răspunsul afirmativ al profesorului, președintele a lansat această tiradă: „Chiar în apropiere, orcile vânează acești urși, devorându-i de parcă n-ar fi fost nimic. Atacă în haită — și apoi, bum, îi sfâșie (pe urși). Acesta este lanțul trofic. Copiii ar trebui învățați despre acest lucru, ca să înțeleagă în ce fel de lume trăim și de ce desfășurăm operațiunea militară specială.”
În timp ce rostea aceste cuvinte, președintele rus afișa rânjetul său obișnuit — cel pe care îl arată când se lasă purtat de o bucurie sadică. Toate aceste remarci nu lasă loc de îndoială: starea de război în sine este cea care îl încântă pe Putin, chiar mai mult decât perspectiva victoriei. Trebuie să înțelegem acum de ce.
Imediat după căderea comunismului, în Polonia circula o glumă: poți transforma un acvariu într-o ciorbă de pește, dar e greu să faci un acvariu dintr-o ciorbă de pește.
Cu toate acestea, această tranziție dificilă a avut loc în Europa Centrală și în Rusia, începând cu reformele lui Gorbaciov. A fost o vreme când rușii simțeau că politica depinde de ei, că adevăratele probleme se decideau la urne. Pe nesimțite, se transformau din supuși în cetățeni. Aceasta a fost Rusia pe care a moștenit-o Putin. De îndată ce a ajuns la putere, și-a propus să transforme din nou acvariul în ciorbă de pește, să-i întoarcă pe ruși la sclavie.
Prima metodă pe care a folosit-o a fost banul. I-a invitat pe ruși să se vândă. I-a convins că se vor îmbogăți dacă vor renunța la orice dorință de a se implica în politică. În acea perioadă, el însuși — orbit de propriul succes — se gândea doar să-și sporească averea; își imagina că banii îi vor aduce atotputernicia. A început să cumpere lideri străini, adoptând o politică imperială clasică de corupere și asimilare a elitelor din țările vecine. Această politică a fost un succes răsunător: așa cum observase deja Montesquieu, în orice guvern despotic, este mult prea ușor ca oamenii să se vândă. Acest lucru a fost valabil atât pentru ruși, cât și pentru străini. În primii ani ai domniei lui Putin, străinii atrași de partea sa au contribuit semnificativ la dezvoltarea Rusiei, la fel cum o făcuseră și pe vremea țarilor.
Elevi, inclusiv cadeți, la prezentarea la Melitopol a revistei Apărătorii Patriei, în parcul multimedia „Rusia, Istoria Mea”, pe 10 septembrie 2025. Orașul ucrainean este ocupat de Rusia din 2022. Foto: „Ministerul Culturii” din regiunea Zaporojie aflată sub ocupație rusă.
Dar Putin a ajuns treptat să se îndoiască de atotputernicia banilor. În 2004, a cheltuit sume colosale în Ucraina, însă nu a reușit să-și impună candidatul, pe Viktor Ianukovici, nici să prevină Revoluția Portocalie. Până în primăvara lui 2008, era clar că blocada economică a Georgiei eșuase. Mai rău, în iarna anilor 2011–2012, protestele din Moscova l-au făcut să realizeze că o clasă de mijloc rusă prosperă nu era dispusă să renunțe la drepturile sale politice. Și, cel mai alarmant, rușii care își investeau capitalul în străinătate erau pe punctul de a obține un anumit grad de independență față de guvern, lucru pe care Putin îl considera periculos.
Începând cu 2012, Putin și-a propus să-i transforme pe ruși în sclavi cu adevărat.
A ales războiul. Inițial, a reușit să reînvie imaginea statului rus asediat, specifică epocii lui Stalin: o fortăreață înconjurată de inamici, care poate fi ținută laolaltă doar de pumnul de fier al unui despot. Astfel, rușii se trezesc într-o lume închisă, înconjurată de sârmă ghimpată și condusă de gardieni, asupra căreia nu au nicio influență. Nu sunt mai cetățeni în acest univers izolat decât erau deținuții în Gulag. Revenirea la penurie și raționalizare contribuie la ștergerea până și a amintirii libertății.
Acum, bărbații ruși își vând viețile — pentru bani serioși, ce-i drept — dar lui Putin nu-i pasă absolut deloc: armata este o mașină de produs cadavre și sclavi. Simțind cum sfera lor de autonomie se micșorează, văzând cum lumea se închide în jurul lor, rușii se refugiază în pasivitate și indiferență. Mărturiile care ne parvin din Crimeea sunt elocvente: sub o ploaie de drone, înconjurați de incendii, rușii stau nemișcați, cu ochii lipiți de telefoane. Nenumăratele videoclipuri pe care le înregistrează cu atacurile dronelor ucrainene scot la iveală aceeași detașare: nu se simt vizați și privesc flăcările de parcă ar fi un foc de artificii mai mult sau mai puțin reușit. Acest lucru nu-i împiedică să accepte în sinea lor obiectivele expansioniste ale regimului. Orice prizonier visează să-și mărească cușca.
Lațul se strânge și în jurul „elitelor”, așa cum sunt ele numite îndeobște: economia de război justifică jaful și confiscarea în orice clipă; bogăția nu mai este o sursă de siguranță, ci un factor de risc. Putin, la rândul său, își dă seama că războiul generează un sentiment de atotputernicie mult mai amețitor decât banii. Acest extaz iese la iveală în remarcile pe care le-am citat mai sus.
Occidentalii își imaginează că perspectiva declinului economic trebuie să-l determine să pună capăt războiului și să ajungă la o pace de compromis cu Ucraina. Aceasta este logica din spatele vizitei directorului CIA, John Ratcliffe, la Moscova, pentru a-i explica lui Putin cât de prost merg lucrurile pentru el.
Dar Putin este imun la raționalitatea secolului XXI.
Viziunea lui asupra lumii aparține secolelor XIV și XV. L-am văzut aplecându-se peste sicriul prințului Dmitri Donskoi precum Contele Dracula în vechile filme cu vampiri.
Urmând exemplul lui Putin, trebuie să ne scufundăm în acele secole îndepărtate pentru a încerca să înțelegem ce îi dă președintelui rus încrederea că își poate atinge obiectivele de putere chiar și cu o economie muribundă. Istoricii bizantini, zdruncinați de cucerirea turcească a Constantinopolului (29 mai 1453), au cugetat la cauzele avansului irezistibil al Imperiului Otoman pe pământurile creștine și au ajuns la o concluzie interesantă care ne dă de gândit astăzi.
Potrivit cronicarului Doukas, sursa expansiunii dinamice a Imperiului Otoman a fost sclavia. Turcii alegeau dintre captivii lor creștini tineri de origini umile, robuști și sănătoși; sultanii îi transformau în ieniceri. Această ascensiune socială extraordinară a unor „ciobani și țărani” i-a făcut fanatic de devotați sultanului: „sunt capabili să îndure suferințe inumane în timpul luptei” și astfel asigură victoria. Așa a crescut puterea turcească: „Sclavii dobândesc alți sclavi, sclavii sclavilor dobândesc unii noi, și toți sunt numiți sclavii suveranului.” Toți sunt creștini care și-au renegat credința: „Și acum că și-au abjurat credința și se lăfăie în plăceri lumești precum porcii în pășunea lor, nutresc o ură de moarte și implacabilă, ca a unor câini turbați, față de compatrioții lor”, observă Doukas.
Un alt istoric bizantin, Chalcocondil, care a scris o cronică meticuloasă a ascensiunii Imperiului Otoman, vede sclavia — la fel ca Doukas — drept un avantaj competitiv care explică succesul turcilor, în timp ce „majoritatea creștinilor, cel puțin cei care se tem de Dumnezeu și arată milă și compasiune față de semenii lor […] detestă asemenea moduri de a acționa…”
Acești istorici erau interesați în primul rând de fenomenul ienicerilor, pe care îl considerau cheia victoriilor turcești asupra creștinilor, și nu înțeleseseră pe deplin amploarea sistemului a cărui latură militară o descriseseră. De fapt, Imperiul Turc recruta de asemenea tineri sclavi creștini, convertiți la islam, pentru a servi în cele mai înalte funcții ale statului.
Erau instruiți la Școala Palatului fondată de Sultanul Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Această instituție le insufla un sentiment de camaraderie și un devotament fanatic față de suveran. Otomanii „nativi” erau excluși din propriul guvern.
Recrutarea tinerilor băieți creștini ca parte a devșirme-ului („tributul de sânge”), miniatură otomană, 1558, Süleymannâme, Palatul Topkapî, Istanbul // Wikimedia Commons
Acest mecanism de înrobire prin valuri succesive, descris de istoricii bizantini, poate fi observat și în Rusia țaristă. După ce l-a trimis pe generalul sârb Tekeli să pună capăt autonomiei cazacilor zaporojeni în 1775, Ecaterina a II-a i-a mutat pe cazaci în Kuban, unde au fost folosiți pentru a-i supune pe cerchezi, un popor caucazian care locuia pe coasta de nord-vest a Mării Negre. Acest mecanism a fost și mai evident în perioada sovietică. În plină Mare Teroare, având sabia călăului deasupra capului, agenții sovietici împrăștiați prin lume au dat dovadă de un zel de neegalat în subminarea națiunilor libere. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, școlile Cominternului organizate de Stalin au îndoctrinat prizonieri de război din țările europene, apoi i-au selectat pe cei convertiți pentru a deveni viitorii lideri ai Europei „eliberate”.
Putin a pus la încercare această metodă chiar de la începutul domniei sale. După ce a zdrobit rebeliunea cecenă, s-a orientat către doi renegați ceceni — Kadîrov, tată și fiu — și i-a transformat pe ceceni în ieniceri devotați lui personal. Acești ceceni au fost trimiși în teritoriile ocupate din Ucraina pentru a semăna teroarea acolo. Aceeași abordare l-a condus pe Putin să decimeze populația masculină din teritoriile ocupate din Ucraina, trimițându-i să lupte în „asalturi sângeroase” împotriva foștilor lor compatrioți, cu determinarea necruțătoare a trădătorilor care au trecut în tabăra inamică.
Să nu uităm, de asemenea, de nord-coreenii care au fost înrobiți pe vremea lui Stalin și care acum sunt aduși în Rusia pentru a zdrobi Ucraina. La fel, înrobirea cetățenilor RDG sub Stalin a fost atât de profundă încât urmașii acelor germani sovietizați reprezintă astăzi unul dintre vectorii de influență ai Rusiei în Europa. Planul lui Putin este de a instala un lider marionetă la Kiev și de a-i înrola pe ucrainenii supraviețuitori și reeducați în viitoarele războaie împotriva Europei. Prizonierii de război ucraineni relatează că rușii le oferă șansa de a schimba tabăra și de a se alătura forțelor rusești pentru ca apoi să poată „ocupa Europa împreună”.
Aceeași strategie — de a te baza pe trădători în urma unor demonstrații de forță militară sau a unor operațiuni de sabotaj menite să provoace panică, și de a crea în fiecare țară europeană partide pro-ruse fanatic devotate Moscovei — este acum principalul pilon al politicii lui Putin și ceea ce îi permite să spere la o revigorare rapidă a puterii rusești în urma presupusei sale victorii în Ucraina.
Transfugii europeni, convertiți la cultul „lumii ruse”, vor fi cooptați atât pentru a reface economia rusă și a moderniza complexul militar-industrial, cât și pentru a instala regimuri subordonate Kremlinului în Europa. În viziunea președintelui rus, procesul de subjugare treptată a Europei — la care a lucrat cu răbdare ani de zile — este încă la început. S-ar putea să aibă el motivele lui să fie plin de optimism. Cine știe dacă nu cumva iluziile se află, de fapt, în tabăra occidentală.
Nota redacției – Eseul lui Francoise Thom a fost publicat pe siteul Russian Desk și este tradus cu acordul editorilor.
