Zoe Petre mi-a povestit că, în 1996, atunci când Emil Constantinescu a câștigat președinția, și ea, și alți apropiați ai liderului CDR s-au temut că Ion Iliescu nu va pleca de la putere. Ba chiar că apăruseră zvonuri despre o posibilă mobilizare a armatei pentru a împiedica alternanța. Până la urmă, Iliescu n-ar fi vrut, zice-se, să lase impresia că seamănă cu Ceaușescu și s-a dus acasă. Începea astfel o epocă fastă în istoria noastră, în care alternanța democratică deschidea drumul către UE și NATO.
Suntem în 19 decembrie 2024 și avem o certitudine: Klaus Iohannis nu vrea să plece de la Cotroceni. Cota lui de încredere e mai joasă decât cea de care beneficia Ceaușescu. Nu-i pasă.
Nici măcar amenințarea cu suspendarea, lansată de AUR, nu i se pare că ar merita luată în seamă.
Să ne închipuim, însă, o clipă ce ar însemna asta. Simion are voturile pentru a depune cererea. Caz în care Președintele va mobiliza în sprijinul său majoritatea căreia trebuie să-i dea tot zilele astea un nume de prim-ministru. El va condiționa numirea de susținerea coaliției pentru „rămânerea în mandat”. Lectura publică pe care o va promova va fi cea cu care PSD și PNL au pierdut majoritatea și la europene, și la legislative, și la turul întâi la prezidențiale: stabilitate!
Când lumea vrea schimbare și tu îi spui că e proastă, nu prea ai șanse să fii crezut. Mai ales că articolul din Constituție care vorbește despre depășirea termenului de cinci ani e clar ca lumina zilei: poți rămâne peste termen dacă e război sau catastrofă. Nu e nici război, nici cutremur. Să te prevalezi acum de decizia CCR, care a invocat al doilea aliniat al articolului 83 – „Președintele României își exercită mandatul până la depunerea jurământului de Președintele nou ales” – e, în mod evident, o lectură partizană. Aliniatul se referă evident la perioada scursă între alegerea unui succesor și expirarea celor cinci ani ai unui mandat. Cadoul făcut de judecătorii instalați la Curte de către Iohannis, PSD și PNL, e doar o manifestare unsuroasă de servitute.
Or, aici intervine „interesul public major”. E expresia folosită de către președinte atunci când a fost întrebat dacă va demisiona, cum i-a cerut USR. Plec dacă există un interes public major, a zis el. Interesul există: e vorba chiar de respingerea servituții cu care CCR i-a pus pe tavă decizia din 6 decembrie. Dacă președintele ar fi un om de stat, ar zice: dragă Curte, decizia e proastă, pe 21 decembrie se fac cinci ani, iar eu plec acasă. Mă poate înlocui, conform unui text constituțional foarte clar – cel al art. 97 – președintele Senatului.
Dacă nu vrea să semene cu Ceaușescu la exact 35 de ani de la discursul din balcon al dictatorului, Iohannis nu are altă variantă. Dacă pleacă poimâine, va da un sens concret respectului pentru supremația Constituției, de care vorbește chiar primul articol al ei. Dacă rămâne, va fi suspendat. Și chiar dacă va spune că i-au făcut-o rușii sau uneltele lor, cum tuna și fulgera și Ceaușescu, nu va fi crezut. Căci românii știu să numere până la cinci.
Iohannis, pleacă!
